24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române

Românii de pretutindeni aniversează în ziua de 24 ianuarie 2012, 154 de ani de la Unirea Principatelor Române. 

La Iaşi, în 5/17 ianuarie 1859 Adunarea electivă a Moldovei, prezidată de mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, l-a ales Domnitor pe Alexandru Ioan Cuza. Apoi, la București, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859, după participarea tuturor deputaţilor la slujba de Te-Deum oficiată în actuala Catedrală patriarhală, Adunarea electivă a fost deschisă la orele 11.00 sub preşedinţia Mitropolitului Nifon al Ţării Româneşti. Lucrările Adunării Elective a Ţării Româneşti s-au desfăşurat pe Dealul Mitropoliei, în clădirea aflată lângă Catedrala Patriarhală. În cadrul şedinţei, la propunerea lui Vasile Boerescu, a fost ales în unanimitate domn Alexandru Ioan Cuza, deja ales domn al Moldovei din 5 ianuarie 1859, înfăptuind astfel Unirea celor două Principate Române.

De atunci, an de an, ziua de 24 Ianuarie a fost sărbătorită de naţiunea română, fiind considerată una dintre datele de referinţă ale istoriei noastre. La realizarea Unirii au contribuit şi mulți slujitori ai Bisericii. De pildă, mitropoliți Nifon al Ţarii Româneşti şi Sofronie Miclescu al Moldovei au fost preşedinţi ai Divanurilor Ad-Hoc convocate în toamna anului 1857 la Bucureşti şi Iaşi, iar în acestea au fost aleşi şi reprezentanţi ai mănăstirilor şi ai preoţilor de mir de la fiecare eparhie, cei mai mulţi exprimându-şi dorinţa de a se realiza unirea celor două ţări. Lucrările Adunărilor elective care l-au ales ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza au fost prezidate tot de cei doi mitropoliţi. Unii slujitori ai Bisericii au rnilitat prin scrisul lor pentru Unirea Principatelor (Neofit Scriban, Melchisedec Ştefănescu, Iosafat Snagoveanul, Grigorie Musceleanu ş.a.) 

An de an, ziua de 24 ianuarie devine prilej de a rememora un fragment important al istoriei românilor, cel al Unirii Principatelor.
Sursa: Basilica.ro

†) Sf. Ier. Grigorie Teologul, arhiepiscopul Constantinopolului (25 Ianuarie)

Marele Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, a trăit pe vremea împărăţiei lui Valens şi a lui Teodosie cel Mare. Patria lui pământească a fost Capadochia Secunda, iar patria cerească, Ierusalimul cel de sus. Părinţii lui erau de neam bun şi drepţi: Grigorie şi Nona, care mai înainte, din lipsă de cunoştinţă se închinau idolilor. După ce au născut pe marele Grigorie, părinţii lui au fost renăscuţi, primind Botezul prin apă şi prin Duh, şi tatăl sfântului a ajuns îndrumător adevărat şi arhiereu al cetăţii Nazianz. Grigorie a străbătut toată învăţătura ştiinţei ca nimeni altul, ascultând pe cei mai vestiţi dascăli ai timpului său, în Cezareea şi Atena. Filozofii din Atena au căutat să-l oprească la ei, ca dascăl de filozofie, dar Grigorie, care singur spune că el împreună cu sfântul Vasile nu cunoşteau decât două căi în Atena: a şcolii şi a bisericii, nu s-a amăgit de slava păgână a filozofiei, ci s-a întors la tatăl său Grigorie, care era episcop bătrân în Nazianz. A vieţuit câţiva ani în pustiu, frământând în mintea lui întrebările cele mari ale învăţăturii creştine, sufleteşte îmbrăcat în strălucirea ortodoxă. A fost preot în Nazianz, a îmbrăcat în strălucire ortodoxă amvonul bisericuţei Sfânta Anastasia din Constantinopol, pe când ereticii arieni erau puternici în cetate. A ajuns patriarh şi întâistătător al soborului al doilea de la Constantinopol, din anul 381. Dar când era pe culmea faimei lumeşti, Grigorie, care iubea liniştea şi gândirea la cele înalte, a părăsit cetatea şi scaunul patriarhal şi s-a aşezat în satul Arianz din Capadochia, unde mai apoi, în linişte, a trecut către Domnul. Vestite sunt scrierile lui, mai ales cele cinci cuvântări teologice, în care lămureşte taina cea adâncă a Sfintei Treimi.

Mişcătoare sunt cuvintele la îngroparea lui Vasile cel Mare, a tatălui său Grigorie, a fratelui său Chesarie, a surorii sale Gorgonia. A scris multe scrieri; a scris versuri şi a întocmit Filocalia împreună cu sfântul Vasile. Pentru gândirea lui adâncă, biserica l-a numit cuvântător de Dumnezeu. Şi era sfântul Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, la stat, om de mijloc; cu faţa galbenă, dar veselă; cu nările late, cu sprâncenele drepte; căutătura blândă, cu ochiul drept mai mâhnit căci avea un semn de lovitură pe pleoapă. Barba lui nu era lungă, dar destul de deasă şi cam galbenă pe margine; cu părul alb, pleşuv. Moaştele lui au fost aduse din Nazianzul Capadociei, în biserica Sfinţilor Apostoli, de iubitorul de Hristos şi preacucernicul împărat Constantin Porfirogenetul.