Din paginile revistei:
De ce fugim de Adevăr?
„Ce este adevărul?”, se întreabă retoric Pilat în faţa Mântuitorului – aşadar, fără a aştepta cu adevărat un răspuns, deşi Domnul Însuşi îi spusese că a venit în lume ca să mărturisească despre adevăr. De fapt, cugetarea căzută a lumii acesteia, filosofia dilematică întemeiată pe silogismul intelectual şi nu pe adevărul ca persoană, îl împiedică pe Pilat să-L recunoască şi să-L mărturisească pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu. Şi, pentru a nu-şi periclita poziţia şi a pierde slava deşartă a lumii vremii sale, Pilat Îl dă pe Mântuitorul ca să fie răstignit.
De fapt, vina lui Pilat este în primul rând aceea că nu a iubit adevărul şi dreptatea suficient încât să-L apere pe Hristos, chiar şi fără să ştie că este Mesia. Că Domnul nu este vinovat de acuzaţiile iudeilor – Pilat era deja convins. Poate că, dacă ar fi făcut acest prim pas al mărturisirii adevărului, dacă ar fi fost sincer în primul rând faţă de el însuşi, ar fi putut merge şi mai departe în a-L mărturisi pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu.
de Gheorghe Fecioru
SECULARIZAREA
Între mistificare şi adevăr (I)
Am vorbit în numărul trecut despre procesul de deconstrucţie a fundamentelor care ţin închegată o comunitate, dându-i sens, substanţă şi verticalitate. Mai mult decât oricare alt pilon sau element structural al comunităţii, Ortodoxia, Biserica, este sufletul neamului nostru. Drept urmare, nu e de mirare că a fost ţinta predilectă a strategiilor de marginalizare, evacuare din spaţiul public românesc, eliminare din ethosul local, adică din rolul de mediu ambiant de vieţuire, judecată şi făptuire, pentru a fi înlocuită cu un ethos fals şi ipocrit, spoiala „spiritului modern”, fie el de influenţă franceză, nemţească, sovietic-comunistă sau, cum e cazul acum, euro-atlantică.
În numărul de faţă vom prezenta cum anume a luat naştere acest proces început odată cu intrarea sa în modernitatea de tip occidental, adică începând cu revoluţiile paşoptiste ale secolului XIX. Mai exact, cu secularizarea definită atât ca fenomen de laicizare a spaţiului public românesc, cât şi ca – mai cunoscutul – fenomen de deposedare a Bisericii de proprietăţile sale şi delaicizare chiar a Bisericii însăşi.
de Ioan Bucur
Părintele Dumitru Stăniloae
(16 noiembrie 1903 – †4 octombrie 1993)
„Am iubit legea Ta, Doamne. Ea toată ziua cugetarea mea este” (Psalmul 118:97)
Teolog, preot, profesor, cărturar şi duhovnic, Părintele Dumitru Stăniloae şi-a înnobilat talanţii cu harul mărturisirii, propovăduindu-L pe Hristos – prin cuvânt şi condei – în anii grei ai prigoanei comuniste.
Licenţiat în Litere la Bucureşti, doctorand la Cernăuţi, cercetător minuţios la Constantinopol, Paris şi Berlin al operei Sfântului Grigorie Palama, rector al Academiei Teologice din Sibiu şi profesor la Catedra de Ascetică şi Mistică a Facultăţii de Teologie din Bucureşti, traducător al celor douăsprezece volume ale Filocaliei în limba română, Părintele Stăniloae a fost – dincolo de toate acestea sau, poate, tocmai datorită lor – un om de o mare gingăşie sufletească, senin şi cald, un dar al lui Dumnezeu pentru cei ce i-au stat în preajmă.
Tot ce n-am reuşit cu yoga, reuşesc într-un moment de spovedanie sinceră…”
De la marşuri pentru pace la dobândirea păcii în Hristos
Veţi citi în cele ce urmează povestea unui om trecut prin numeroase încercări. Poate că mulţi sunt cei care au trecut prin ateism şi credinţe orientale, închisori şi organizaţii militante – dar, cu siguranţă, puţini sunt cei ce au aflat calea cea îngustă care duce la Viaţă. De aici vine şi valoarea mărturiei sale, dătătoare de nădejde şi mângâiere în aceste zile grele, şi de încredere în atotputernicia Dumnezeului nostru, Care nu vrea ca nimeni să se piardă. (R.H.)
- Aurel, ai avut o viaţă plină de căutări… Cum ai ajuns la Dumnezeu?
- Până la Revoluţie nu m-am gândit niciodată cu adevărat la Dumnezeu. Veneam dintr-o familie în care tatăl era – şi este – extrem de ateu, o familie în care fusesem învăţat să iau peste picior tot ce ţinea de credinţă. Ziceam: „Ce proşti sunt ăştia că se duc la biserică!”. Asta ne învăţa tata de mici, şi ne învăţa „documentat”. Ţin minte că avea o carte pe care scria „Biblia credinciosului şi a necredinciosului”, o carte groasă, mai groasă decât Scriptura. Şi, crescând în acest mediu, tot ce vedeam despre Dumnezeu era mama, care se închina înainte de culcare sau mai făcea o rugăciune când îi era greu, dar aşa, mai discret.
Revoluţia a fost momentul greu în care m-a luat o dubă şi m-a dus la Jilava – şi am fost convins că e sfârşitul.
consemnează Cezar Machidon
