O fotografie rară cu Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (1933). [update: Chipul Starețului Siluan, de Arhim. Sofronie]

Aveți mai sus o fotografie rară (1933) cu Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (pe atunci ierodiacon). Imaginea nu a fost niciodată folosită de Părintele Sofronie în cărțile despre Cuviosul Siluan, pentru că era în proprietatea Mănăstirii Sfântul Pantelimon (Russikon), cu care, la un moment dat, nu a mai avut relații apropiate. Părintele Sofronie mărturisea că această fotografie în care sunt împreună dezvăluie cel mai adânc firea Cuviosului Siluan. Fotografia, care a început să circule în ultima vreme (fiind scanată dintr-o carte editată de Russikon), este foarte puțin cunoscută. Am întrebat chiar și la Essex câțiva părinți dacă știu de ea și mi-au răspuns uimiți că nu. (Laurențiu Dumitru)

 

Chipul Starețului Siluan, Arhim. Sofronie

L-am cunoscut pe Stareţul Siluan în această perioadă a vieţii sale (1930 n.n). Anii îndelungaţi de uriaşă luptă cu patimile trecuseră. În acea vreme, în duh, el era cu adevărat mare. Învăţat întru tainele lui Dumnezeu, povăţuit de sus în lupta duhovnicească, se înălţa de acum cu paşi siguri către nepătimire.

În cele din afară Stareţul se purta cât se poate de simplu. Era mai înalt decât statura mijlocie; vânjos, dar nu greoi. Trupeşte nu era uscăţiv, dar nu era nici gras. Trunchiul îi era puternic, grumazul tare, picioarele zdravene, bine proporţionate cu trunchiul, cu tălpi mari. Mâinile de muncitor, puternice, cu palme mari şi degete pe măsură. Faţa şi capul de proporţii cât se poate de armonioase. Fruntea frumoasă, rotunjită, potrivită ca măsură, puţin mai mare decât lungimea nasului. Falca de jos puternică, exprimând hotărâre, dar fără senzualitate sau asprime. Ochii de culoare închisă, nu foarte  mari; privirea liniştită, blândă, uneori pătrunzătoare, încordată; adesea obosită de lungile privegheri şi lacrimi. Barba mare, stufoasă, uşor căruntă. Sprâncenele dese, neunite, joase şi drepte ca la gânditori. Părul capului închis la culoare, până la bătrâneţe potrivit de des. Fusese fotografiat de mai multe ori, dar niciodată nu ieşea reuşit. Trăsăturile puternice, bărbătoase ale feţei ieşeau uscăţive, aspre, grosolane, pe când în realitate dădea o impresie mai curând plăcută, cu faţa sa paşnică şi blajină care, de la puţinul somn, şi de la multa postire, şi de la umilinţă, era adesea palidă, caldă – şi nicidecum aspră.

Aşa era de felul său, dar uneori chipul i se schimba într-atât, încât devenea de nerecunoscut. Faţa palidă, curată, cu o anume expresie luminată era atât de izbitoare încât te simţeai neputincios a-l privi; ochii, văzându-l, se plecau în jos. Fără să vrei îţi amintea de Sfânta Scriptură, unde se vorbeşte de slava feţei lui Moisi la care norodul nu putea căuta.

Viaţa sa era potrivit de aspră, cu o desăvârşită nepurtare de grijă pentru cele din afară şi pentru trup. Ca şi cei mai mulţi nevoitori athoniţi, nicioadată nu îşi spăla trupul. Se îmbrăca cu haine aspre ca şi monahii muncitori; purta multe haine, căci, după ani de nepurtare de grijă faţă de trup, adesea răcea, şi suferea de reumatism. În vremea şederii sale la Vechiul Russikon răcise tare la cap şi chinuitoarele dureri îl sileau să se întindă pe pat. În acea vreme îşi petrecea nopţile în afara zidurilor propriu-zise ale mănăstirii, în marea încăpere a depozitului de alimente de care se ocupa; făcea aceasta pentru a afla mai multă însingurare.

Iată deci care era chipul acestui om simplu şi neînsemnat. Dar dacă vom voi să vorbim despre felul său de a fi şi despre înfăţişarea sa lăuntrică, ne vom afla în faţa unei sarcini cât se poate de anevoioase.

De-a lungul anilor când ni s-a dat a fi în preajma lui avea înfăţişarea unei deosebite armonii între puterile trupeşti şi sufleteşti.

Avea puţină carte; în copilărie mersese la şcoala din sat numai «două ierni», dar citind şi auzind în biserică Sfânta Scriptură şi marile scrieri ale Sfinţilor Părinţi, mult s-a luminat, şi apărea ca un om citit în cele monastice. Din fire avea o minte vioaie şi ascuţită, iar îndelunga experienţă a luptei duhovniceşti şi a rugăciunii lăuntrice a minţii, experienţa deosebitelor suferinţe şi a deosebitelor cercetări duhovniceşti l-au făcut înţelept şi pătrunzător dincolo de măsura omului.

Stareţul Siluan era un om cu o inimă uimitor de gingaşă, o dragoste duioasă, o neobişnuită sensibilitate şi compătimire faţă de orice durere şi suferinţă, dar fără urmă de psihism efeminat, bolnăvicios. Necontenitul adânc plâns duhovnicesc niciodată nu aluneca într-un sentimentalism plângăcios. Neadormita încordare lăuntrică nu avea nici urmă de nervozitate.

Cu atât mai uimitor era faptul întregii-cugetări a acestui om cu un trup aşa de vânjos şi de puternic. Se păzea cu străşnicie de tot gândul neplăcut lui Dumnezeu, şi cu toate acestea comunica şi se purta cu oamenii cât se poate de slobod, cumpătat şi firesc, cu dragoste şi blândeţe, fără a căuta la poziţia lor sau la felul lor de viaţă. În el nu era nici umbră de scârbă faţă de cei ce trăiau  o viaţă necurată, dar în adâncul sufletului căderile lor îl îndurerau, precum se îndurerează un tată sau o mamă iubitoare pentru căderile fiilor preaiubiţi.

Ispitele le întâmpina şi le răbda cu mare bărbăţie.

Era un om cu desăvârşire neînfricat şi slobod, dar în acelaşi timp nu avea nici cea mai mică înclinare către îndrăzneală. Neînfricat, înaintea lui Dumnezeu el trăia cu frică: cu adevarat se temea să-L mâhnească fie şi cu un gând rău.

De o mare bărbăţie, era în acelaşi timp de o deosebită blândeţe. Bărbăţie şi blândeţe – rară împletire, de o neobişnuită frumuseţe!

Stareţul era un om de o adâncă şi adevărată smerenie – smerenie şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor. Iubea să dea întâietate celorlalţi, iubea să fie cel mai mic, cel dintâi să dea bineţe, să primească binecuvântare de la cei din cinul preoţesc, cu precădere de la episcopi şi igumeni, dar fără urmă de slugărnicie şi ploconeală. Cu sinceritate cinstea pe cei din dregătorii sau ranguri însemnate, dar niciodată nu avea nici invidie, nici vreun complex, poate pentru că adânc conştientiza vremelnicia a tot rangul sau a toată puterea lumească, a bogăţiei sau chiar a cunoştinţelor ştiinţifice. Ştia «cât de mult iubeşte Domnul norodul Său» şi, din dragoste pentru Dumnezeu şi oameni, el adevărat preţuia şi cinstea fiece om.

În afară purtarea acestui bărbat era cât se poate de simplă, şi în acelaşi timp calitatea ei neîndoielnică era o nobleţe lăuntrică sau, dacă vreţi, un aristocratism în sensul cel mai înalt al cuvântului. În legăturile cu el, în cele mai felurite împrejurări, chiar şi un om cu cea mai subţire intuiţie n-ar fi putut zări la dânsul vreo mişcare grosolană a inimii: respingere, lipsă de cinstire, neluare-aminte, afectare şi altele asemenea. Era cu adevărat un bărbat nobil, cum numai un creştin poate fi.

Stareţul niciodată nu râdea cu glas; niciodată nu vorbea cu două înţelesuri, nu-şi bătea joc, şi nici măcar nu glumea pe seama cuiva. Pe chipul său, de obicei serios şi liniştit, uneori apărea un zâmbet abia zărit, fără a-şi deschide buzele atunci când nu rostea şi vreun cuvânt.

În el nu era mânie ca patimă; dar, cu toată uimitoarea sa blândeţe şi rara sa îngăduinţă şi ascultare, avea o mare tărie în a se împotrivi la tot ce este mincinos, viclean, josnic; nu se alipea de el osândirea, mojicia, îngustimea şi altele asemenea. Aci se arăta hotărâta sa neînduplecare, însă în aşa fel încât să nu rănească pe cel ce prilejuia o asemenea pricină, să nu-l rănească, nu numai în afară dar, ceea ce este şi mai însemnat, nici cu vreo mişcare a inimii, căci un om mai subţire ar simţi-o şi pe aceasta – lucru dobândit prin rugăciunea lăuntrică, prin care rămânea liniştit şi neprimitor a tot răul.

O rară putere a voinţei, dar fără încăpăţânare; simplitatea, slobozenia, neînfricarea şi bărbăţia, împreună cu blândeţea şi îngăduinţa; smerenia şi ascultarea fără slugărnicie sau dorire de a plăcea oamenilor – iata un adevărat om, chip şi asemănare a lui Dumnezeu.

Minunată este lumea, facerea marelui Dumnezeu, dar nu este ceva mai minunat decât omul, decât omul adevărat – fiul lui Dumnezeu.

Sursa: “Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Sursa:http://sfantulmunteathos.wordpress.com/

Noi duhovnici în Arhiepiscopia Bucureştilor



Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a hirotesit întru duhovnic, pe 25 iunie 2012, nouă clerici din Arhiepiscopia Bucureştilor. Slujba a fost săvârşită în Paraclisul Reşedinţei Patriarhale cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

Patriarhul României a rostit un cuvânt de învăţătură noilor duhovnici prin care a evocat trăsăturile duhovnicului de astăzi.

„Termenul duhovnic este îndată explicat în însăşi rugăciunea de hirotesie unde se spune spre slujba de părinte duhovnicesc. Duhovnicul nu este un simplu dezlegător automat de păcate. El este un părinte duhovnicesc care ajută pe fiii săi duhovniceşti să crească şi îi hrăneşte şi îi ocroteşte. Îi hrăneşte cu hrana spirituală a cuvintelor Sfintei Scripturi şi cu hrana spirituală a Scrierilor Sfinţilor, dar şi cu rugăciunea pentru ei. Aşa vedem că în Vieţile Sfinţilor nu atât sfatul bun cât rugăciunea fierbinte a salvat de la pierzare pe unii tineri inteligenţi”, a spus Preafericirea Sa, după cum informează Radio TRINITAS.

De asemenea, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a apreciat că „Duhovnicia este o mare demnitate şi o mare responsabilitate. În primul rând, demnitatea vine din faptul că harul lui Dumnezeu o dăruieşte. Ea nu este rezultatul înţelepciunii noastre, ci rezultatul iubirii milostive a lui Dumnezeu. Pe de alt parte, vasul în care se toarnă harul duhovniciei trebuie menţinut şi el, ca unul care cere tot timpul să fie demn de conţinutul pe care îl poartă. Noi nu suntem lumina lumii, ci doar sfeşnicele în care stă Lumina lui Hristos. Iar în general sfeşnicul purtător de lumină trebuie să fie şi el la înălţimea chemării de luminători”.

Totodată, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române le-a vorbit noilor duhovnici despre misiunea lor în societatea contemporană.

„Examenul mai greu urmează în slujirea propriu-zisă, acolo unde trebuie dat un sfat duhovnicesc pe care nu l-aţi întâlnit întotdeauna în răspunsurile date în cărţi. De aceea, trebuie multă smerenie şi în acelaşi timp multă cerere de ajutor de la Dumnezeu. Slujba de părinte duhovnicesc, aşa cum se spune în însăşi rugăciunea de hirotesie, este una apostolică. Duhovnicul nu este un simplu învăţător. El este unul care naşte duhovniceşte fii duhovniceşti şi-i creşte duhovniceşte”, a spus Preafericirea Sa, după cum informează TRINITAS TV.

Tot în cuvântul de învăţătură Patriarhul României a arătat cum trebuie să se comporte în duhovnic bun.

„Duhovnicul trebuie să fie ca un medic şi anume, să vindece şi cu medicamente plăcute şi cu medicamente mai aspre şi să evite două extreme: o rigurozitate prea mare şi o îngăduinţă prea mare. El trebuie să caute un singur scop, nici să înfricoşeze nici să încurajeze la păcat, şi anume, vindecarea celui căzut. Sfântul Vasile cel Mare spune că omul cu adevărat iertat de Dumnezeu este cel care nu mai săvârşeşte păcatul”.

La final, noii duhovnici au primit din partea Patriarhului României un molitfelnic, o cruce de binecuvântare, mai multe broşuri şi certificatul de duhovnicie
.