vineri, 13 ianuarie 2012

Prieteniile rele strică obiceiurile bune (Anturajul)

Pornind de la vorba de intelepciune romaneasca "Spune-mi cu cine umbli ca sa stiu cine esti" ma gandesc ca printre persoanele care ne influienteaza cel mai mult comportamentul, gandirea, felul de a fi in general, sunt prietenii. Nu de putine ori prietenii ne-au influientat viata, in unele situatii, mai mult decat parintii. Daca, de obicei, oamenii din jurul nostru isi pun amprenta asupra personalitatii noastre chiar si fara sa vrem, (pentru ca intotdeauna reactionam in functie de ceilalti), cu atat mai mult isi pun amprenta persoanele care au un loc mai aparte in inima noastra...adica prietenii.
Din proprie experienta pot spune ca cei mai influientati de anturaj sunt baietii. Aceasta pentru ca fata de fete, baietii sunt in general mai deschisi spre prietenii, au un spirit un pic mai libertin. Fetele sunt un mai conservatoare, si asta este un lucru foarte bun, pentru ca le fereste de multe neplaceri.
Pe cat de frumoase si ziditoare pot fi unele prietenii pe atat de daunatoare pot fi altele. In acest sens pot da marturie cu viata mea. Cand am intrat intr-un anturaj ce nu-l avea pe Dumnezeu in centru, sau nici macar un minim elementar de a te raporta la credinta, atunci roadele au fost cele ale lumii...adica stricaciunea. Oricat de mare ar fi "distractia" intr-un anturaj lumesc, pana la urma tot te plictisesti... si prietenia se vestejeste. Obiceiurile proaste din anturaj au o forta de a corupe foarte mare si rezultatele se vad de obicei foarte repede. In cele mai multe cazuri, tinerii intra in anturaje rele pentru ca relatia lor cu parintii este deteriorata.
Stiu multi tineri curati, care "au alunecat" intr-un anturaj mizerabil din punct de vedere moral, amagindu-se ca au gasit acolo intelegerea si asentimentul pe care nu l-au primit de la parinti, astfel ajungand la razvratire si mai mare impotriva celor care le-au dat viata. Aceste prietenii "de distractii" te fac sa te simti acceptat, oarecum implinit, substituind in aparenta prietenia fata de parinti de care orice tanar are nevoie. Astfel te invarti intr-un cerc vicios, cautand sa-ti alini suferintele si neimplinirile in prietenii false, fara a realiza ca ai intors spatele celui mai bun prieten pe care il poti avea vreodata: Iisus Hristos.
In schimb, o prietenie duhovniceasca este cu totul altceva. Pentru ca Hristos este puntea de legatura nestricacioasa dintre suflete poti deveni atat de apropriat fata de prieteni, incat acestia iti devin frati ai tai. In inima ta imparti tot ce este al tau cu ei...suferinta lor devine si suferinta ta...iar zambetul lor...este si zambetul tau.
Ortodoxia este aşa de frumoasă încât atunci când întâlneşti pe cineva necunoscut, care crede şi-L iubeşte pe Dumnezeu, simti o atractie fata de el, ai impresie ca-l cunosti de foarte mult timp, simti o familiaritatea ciudată în prezenaţa lui, ti-e drag.... Ceva te uneste cu el....Cineva comun vă face să vă simţiti aşa apropiaţi ca şi cum v-aţi cunoaşte de o viaţă, Hristos Domnul ne adună pe toţi în El.
Cuvantul Mantuitorului, "unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si eu, in mijlocul lor "(Matei 18,20) arata cat se poate de bine finalitatea unei prietenii duhovnicesti: dragostea. Orice prietenie duhovniceasca il are in centrul pe Hristos...iar drumul acelei prietenii duce intotdeauna la Hristos. Va pot marturisi ca foarte mult m-au ajutat, si ma ajuta, prieteniile duhovnicesti pe drumul mantuirii. Astfel de prietenii ne lustruiesc sufletul, ne invata sa pretuim mai mult pe aproapele nostru, ne deschid poarta vesniciei si ne dau posibilitatea de a pregusta dulceata fratietatii din Imparatia Cerurilor.
A compara o prietenie lumeasca cu una duhovniceasca este ca si cum ai compara gustul pelinului cu cel de miere. Cuvintele sunt de prisos. Sfântul Apostol Pavel vorbeşti simplu şi frumos despre anturaj, zicând:
''Tovarasiile rele strica obiceiurile bune" (1Cor. 15:33)

Pilda zilei

Doisprezece calugari strabateau un desert necunoscut, condusi de un ghid care, din cauza intunericului noptii, incurca drumul. Monahii si-au dat seama ca merg pe o carare gresita, dar ca sa nu-si intristeze calauza, n-au spus nimic pana la ridicarea zorilor, cand greseala s-a vazut singura. Rusinat, calauzitorul isi ceru iertare, iar "fara a arata nici cea mai mica nemultumire pentru ca ratacisera fara rost toata noaptea, fratii au luat o cale noua". Minunat de bunavointa acestor suflete, calauza isi repeta neincetat: "Oamenii lui Dumnezeu se stapanesc pana la moarte pentru a nu-si supara fratele!"