Teologia Cuviosului Siluan Athonitul – o adevărată „piatră a scondelii” pentru cultura teologică contemporană
“A crede că Dumnezeu exista e un lucru, dar a-L cunoaşte pe Dumnezeu e altceva.” (Avva Siluan)
Într-un articol al renumitului teolog şi episcop grec Ioannis Zizioulas, intitulat „Teologia Sfântului Siluan Athonitul”, am întâlnit exprimată neliniştea acestuia cu privire la existenţa unei reale dihotomii între teologia academică şi viaţa ascetică, dar mai ales dorinţa acestuia de a recupera importanţa şi necesitatea exprimărilor teologice savante alături de viaţa duhovnicească în contextul teologic contemporan. Citind acele rânduri în care binecunoscutul teolog grec încerca a creiona o teologie academică pe marginea scrierilor cuviosului, mi-a venit în minte o discuţie pe care Sfântul Siluan a avut-o cu Părintele Sofronie şi în care acesta îşi exprima regretul pentru a nu-şi fi terminat studiile teologice care l-ar fi putut ajuta să înţeleagă mai bine scrierile Părinţilor; Ava Siluan i-ar fi replicat zicându-i: „Şi credeţi că e chiar aşa important? După părerea mea un singur lucru e important: să devenim smeriţi pentru că mândria ne împiedică să iubim.”
Acest răspuns al Sfântului Siluan nu vrea să transmită nicidecum ideea că înţelegerea sau cunoaşterea scrierilor Sfinţilor Părinţi este de mică importanţă, ci, dimpotrivă, faptul că o simplă lectură raţională fără o trăire întru acelaşi Duh în care aceia au vieţuit şi au scris nu este nimănui de folos. Părinţii Bisericii au teologhisit nu prin puterea raţiunii sau a studiilor academice, ci prin puterea Duhului Sfânt, cum se spune, atât de frumos şi într-o cântare de la slujba Utreniei: „Sfinţii prin mişcarea Duhului dogme odrăslesc” (Antifonul I al glasului VII). Astfel, scopul nostru nu trebuie să fie acela de a analiza raţional operele patristice, de a face comparaţii şi interpretări lingvistice, ci tocmai de a ne folosi duhovniceşte în lucrarea personală de despătimire, de luptă cu patimile şi dobândire a smereniei ca mod de fiinţare întru iubire. Într-o privire de ansamblu asupra scrierilor Părinţilor şi implicit asupra teologiei Sfântului Siluan vom observa cu uşurinţă că aceştia necontenit au urmărit, nu scindarea cuvântului lui Dumnezeu într-o teologie savantă şi alta practică, una pentru profesori şi alta pentru monahii şi creştinii de rând, ci, pe de o parte, păstrarea adevărului de credinţă nealterat, aşa cum a fost el statornicit în Biserică încă din vremea Sfinţilor Apostoli, iar, pe de altă parte, necesitatea unei vieţi curate prin participarea la Tainele Bisericii şi efortul particular de despătimire ca lucrarea teandrică în procesul îndumnezeirii prin har. Atât în Sfânta Scriptura, cât şi în scrierile Părinţilor „omul nu teoretizează, ci se transformă” (P. Evdokimov, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă, Ed. Anastasia, 1995, pag. 43.), iar cuprinsul acestei transformări are în vederea tocmai calea omului de la starea căzută la cea îndumnezeită sau slăvită. De aceea, nu termenii folosiţi într-un discurs sunt cei care definesc acel discurs ca fiind „teologic”, ci dinamica interioară care vizează strict mântuirea credinciosului, sau, mai bine spus, călăuzirea lui spre dobândirea Duhului Sfânt. Deşi Părinţii au scris fie tratate dogmatice în apărarea dreptei credinţă, fie despre modul cum trebuie să ne luptăm cu patimile pentru a ajunge la nepătimire, ei au teologhisit în folosul credinciosului, ca acesta, prin credinţă dreaptă şi viaţă curată să se ridice la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu prin dobândirea Duhului Sfânt. Astfel, teologia adevărată nu este nici aceea care ne vorbeşte despre cum este Dumnezeu, nici aceea care ne lămureşte despre cine este Dumnezeu, ci aceea care ne călăuzeşte spre dobândirea Duhului fără de care nimeni nu poate să se ridice la contemplarea prin har a Prea Sfintei Treimi.
Ca şi scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog, cu care nu de puţine ori a fost comparat Sfântul Siluan, scrierile sale împlinesc în chip desăvârşit definiţia de mai sus dată discursului teologic şi aceasta pentru că, dincolo de caracterul lor personal mărturisitor, ele se constituie într-un veritabil tratat duhovnicesc pe care orice creştin îl poate folosi drept ghid alături de sfaturile duhovnicului în drumul său spre înduhovnicire. Dincolo de apropierea dintre cei doi, însă, apropiere datorată abordării duhovniceşti a problemelor teologice, există şi o mare deosebire între ei, deosebire plasată la nivelul receptării scrierilor lor în contextul creştin al epocii în care au trăit. Astfel, dacă Sfântul Simeon a avut de înfruntat un puternic curent teologic raţionalist-academic care aproape substituise modul patristic-duhovnicesc de abordare a problemelor teologice, în cazul Sfântului Siluan, a scrierilor sale şi mai ales a modului său de abordare a dinamicii duhovniceşti ce culminează cu participarea prin har a omului la viaţa Sfintei Treimi, reacţia a fost surprinzător de diferită şi nu doar din partea creştinilor ortodocşi, cunoscute fiind nenumăratele cazuri de convertire la ortodoxie din partea unor creştini apuseni mai ales din mediul protestant şi neoprotestant.
În ceea ce priveşte leit motivul scrierilor Sfântului Siluan, acesta este fără îndoială unul biblic şi deopotrivă patristic: relaţia omului cu Prea Sfânta Treime prin har. Am putea spune, pentru a fi puţin academici, că Tradiţia ascetică a Sfântul Siluan nu este cea de tip evagrian, care pune accentul strict pe curăţirea mintii. Ea ţine mai degrabă de tradiţia macariană. Preluata şi dezvoltata de Sfântul Maxim Mărturisitorul şi alţii, ea continuă prin mişcarea isihastă şi monahismul athonit până în zilele noastre. În această tradiţie accentul e pus pe curăţirea inimii înţeleasa drept centrul ascultării şi iubirii. În aceasta tradiţie iubirea devine o categorie gnoseologică: prin iubire cunoaştem fiind cunoscuţi prin iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Ascetismul iubirii duce la o teologie care poate fi redată intelectual de noţiuni cum sunt relaţionalitatea, comuniunea, persoana, etc. Nu este prin urmare o teologie antiintelectuală, ci o teologie ce creează noţiuni ce urmăresc să elibereze mintea omenească de raţionalism şi să ne facă în stare să angajăm, în cuvântul nostru despre Dumnezeu, întreaga noastră fiinţă în relaţie cu toate celelalte fiinţe, şi mai cu seamă cu Dumnezeu Însuşi, “Cel ce este” prin excelenţă. Ceea ce trebuie însă de amintit este faptul că această tradiţie teologico-duhovnicească nu este un curent ascetic între alte curente întâlnite fie în Apus, fie în Răsărit, aşa cum doresc unii teologi contemporani să sublinieze, ci este însăşi Tradiţia Bisericii Ortodoxe. În acest context, „Tradiţia” nu are nimic de-a face cu definiţia laică (şi din păcate uneori chiar teologică) a termenului, ce se referă la o transmitere orală, din generaţie în generaţie, a unor învăţături sau practici, ci are în vedere participarea la viaţa dumnezeiască, la lucrarea Aceluiaşi Duh Sfânt Care i-a călăuzit nu doar pe Sfinţii Apostoli, ci şi pe urmaşii acestora în viaţa duhovnicească şi în scrierile lor. De aceea, grija cea mai mare a Părinţilor, atunci când s-au adresat „mădularelor” Bisericii, nu a fost aceea de a da definiţii sau a introduce concepte străine de Revelaţia dumnezeiască în Biserică, ci de a arăta mijloacele prin care omul dobândeşte Duhul Sfânt şi prin care poate a se înălţa spre cunoaşterea lui Dumnezeu, spre îndumnezeire.
Astfel, prin prisma dinamicii relaţiei harice a omului cu Dumnezeu, a dorinţei de a descrie în chip ziditor efortul ascetic teandric de dobândire a Duhului Sfânt, se poate spune că scrierile Sfântului Siluan cuprind o teologie holistică, adică în discursul său duhovnicesc în fiecare temă teologică abordată sunt prezente de fapt toate celelalte teme teologice aşa cum le-a împărţit teologia academică contemporană. Vorbind despre prezenţa lui Hristos în noi, despre smerenia lui Hristos care devine, prin har, smerenia noastră, smerenie care curăţă, iluminează şi îndumnezeieşte, Sfântul Siluan nu se arată a fi eminamente hristocentric şi aceasta pentru că însăşi prezenţa lui Hristos este o lucrare a Duhului Sfânt. Vorbind despre Hristos, vorbim în acelaşi timp şi de Duhul Care Îl face prezent pe Hristos în noi, dar şi despre Tatăl la care suntem ridicaţi prin lucrarea Fiului. Hristologia este inseparabilă de pnevmatologie şi cele două de triadologie. Creaţia, mântuirea şi sfinţirea lumii în ansamblu ei este o lucrare a întregii Sfintei Treimi şi nu o lucrare împărţită între Persoanele dumnezeieşti în sensul că Tatăl creează, Fiul mântuieşte iar Duhul Sfânt sfinţeşte. În fiecare lucrare iconomică pe firului energiilor dumnezeieşti necreate este prezentă întreaga Preasfântă Treime chiar dacă Una dintre Persoane se arată sau este arătată în chip kenotic de celelalte Două ca fiind subiectul lucrării. Se poate spune, de aceea, că finalitatea vieţii duhovniceşti nu este nici dobândirea Duhului Sfânt, nici unirea tainică cu Hristos, ci ridicarea prin har a ipostaselor raţionale create la viaţa şi iubirea kenotică dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ridicare care se împlineşte prin venirea Duhului Ce-l sălăşluieşte tainic pe Hristos Dumnezeu-Omul şi care ne ridică la Tatăl. Acelaşi lucru este valabil şi atunci când vine vorba despre alte teme ale teologie ortodoxe precum Sfintele Taine, ecclesiologie, soteriologie, de vreme ce fiecare mărturie de credinţă nu poate fi înţeleasă decât în contextul întregii teologii patristice, tot astfel după cum cel ce ştirbeşte o dogmă, ştirbeşte de fapt întreaga învăţătură mântuitoare a Bisericii şi nu doar o parte a ei.
Prin prisma celor expuse considerăm, aşadar, o impietate de a fragmenta scrierile Sfântului Siluan după temele teologiei contemporane şi a identifica diferite elemente teologico-dogmatice doar de dragul unui discurs savant care să arate importanţa acesteia. Ca şi viaţa întru sfinţenie a cuviosului, scrierile sale sunt Duh şi sunt viaţă. Atât pot să spun: cu ani în urmă când am citit cuvintele avei nu puţine lacrimi s-au scurs din ochii mei, însă aceasta s-a întâmplat demult, într-o altă viaţă.
