Pocăinţa, leac şi lumină a învierii sufletului



Pentru omul care păşeşte pe calea pocăinţei şi se întreabă la începutul acestei lucrări de străpungere a inimii cum anume trebuie să înceapă să-şi plângă păcatele, Biserica îi aşază ca dreptar, chiar din prima zi a postului, una dintre cele mai profunde rugăciuni ale Ortodoxiei: Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul.

Cântările acestui canon actualizează chipuri de pocăinţă din Vechiul Testament ce îi apar credinciosului care participă la slujbă ca ilustrări ale propriilor sale patimi sau stări interioare. 'Pe toţi cei din Legea Veche i-am adus ţie, suflete, spre pildă; urmează faptelor iubite de Dumnezeu ale drepţilor şi fugi de păcatele celor ticăloşi', spune una din cântările canonului. Frumuseţea acestei slujbe şi mai ales pedagogia duhovnicească pe care o transmite adună an de an în biserici, încă din prima zi a Postului Mare, foarte mulţi credincioşi, care vor să-şi curăţească sufletul de păcate şi să pornească pe drumul propriei învieri din moartea păcatului.

La Catedrala patriarhală din Bucureşti, Canonul cel Mare a fost citit în prima zi a Postului Mare de către Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, cu toţii îmbrăcaţi în veşminte de culoare închisă, ca semn al pocăinţei. După cum ne informează Ziarul Lumina, Preafericirea Sa a vorbit credincioşilor despre viaţa Sfântului Andrei Criteanul şi a explicat înţelesul şi folosul Canonului cel Mare. 'Acest bogat şi frumos canon este deodată meditaţie biblică şi rugăciune de pocăinţă. Canonul Sfântului Andrei Criteanul este un dialog al omului păcătos cu propria sa conştiinţă, luminată de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocăieşte plânge că nu a urmat pilda luminoasă a drepţilor virtuoşi, ci robia patimilor arătate în mulţi păcătoşi, dintre care unii nu s-au pocăit, iar alţii s-au mântuit tocmai fiindcă s-au pocăit. Cu inima plină de smerenia vameşului, cu strigătul de iertare al fiului risipitor şi cu gândul la înfricoşătoarea judecată, despre care vorbesc evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arată deodată durerea şi puterea pocăinţei, leac şi lumină a învierii sufletului din moartea păcatului', a spus Patriarhul Bisericii noastre.

Preafericirea Sa a mai arătat că păcatul este alipirea sufletului de cele pământeşti, iar prin el se pierde frumuseţea nevinovăţiei din Rai, se pustieşte sufletul, se schimbă demnitatea omului în ruşine, iar apropierea de Dumnezeu se preface în înstrăinare de El. 'Păcatul pe care îl descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omeneşti căzute, începând cu Adam şi Eva. De aceea, Canonul cel Mare îmbină pocăinţa cu meditaţia privind căderile în păcat sau biruinţa asupra păcatului, aşa cum se văd acestea în Sfânta Scriptură. Canonul cel Mare se cântă în Biserică în timpul perioadei de pocăinţă a Postului Mare al Sfintelor Paşti, tocmai pentru a se arăta că toţi oamenii au nevoie de pocăinţă şi de iertare a păcatelor pentru a ajunge la mântuire. Marii păcătoşi care s-au pocăit şi s-au ridicat din păcat şi patimi devin nu numai dascăli ai pocăinţei pentru întreaga Biserică, ci şi rugători pentru cei care se luptă cu păcatul sau se curăţă de el prin pocăinţă', a spus Patriarhul românilor
.

Gândul zilei

”Scara ce duce în împărăție este ascunsă în sufletul tău.”

MERINDE PENTRU SUFLET 29/02/2012

http://www.diocesiortodossa.it/merinde/merinde29februarie2012.pdf

Pilda Zilei

O femeie, ajunsa la spovedanie, a inceput sa-i marturiseasca preotului mai mult greselile sotului si mai putin propriile caderi. Desi preotul i-a spus ca ea trebuie sa-si marturiseasca doar propriile pacate, femeia nu s-a oprit din enumerarea pacatelor sotului ei. La final, duhovnicul i-a dat canon pentru pacatele ei - sa rosteasca de cinci ori pe zi rugaciunea "Tatal nostru", iar pentru pacatele sotului sa rosteasca de cinci ori pe zi "Crezul".

Femeia i-a raspuns preotului:

- De ce trebuie sa iau canon si pentru pacatele sotului?

Iar preotul i-a spus:

- Pentru ca le-ai marturisit. Altadata sa le marturisesti numai pe ale tale.

Bătrânul și stânca (NESTEMATE DUHOVNICESTI)

Povestesc bătrânii că unui pustnic Dumnezeu i-ar fi cerut, drept osteneală, să împingă în toate zilele vieţii lui o stâncă mare, aflată lângă bordeiul său. Şi mulţime de ani s-a nevoit însinguratul monah, tot împingând la acea piatră, din răsărit şi până în apusul soarelui, dar stânca nici că s-a mişcat măcar aşa de un deget. Istovit fiind de la o vreme, potrivnicul diavol i-a adus numaidecât şi gândul zădărniciei ostenelilor sale. Deci s-a rugat atunci monahul, iar mai pe urmă L-a întrebat pe Dumnezeu unde a greşit, de ce nu s-a mişcat din loc acea piatră?!…
Şi pentru ruga lui stăruitoare, Domnul i-a adus aminte că ascultarea lui fusese să împingă piatra, nicidecum s-o urnească din loc! Deci truda lui n-a fost nicicând zadarnică pentru că, tot împingând piatra, braţele şi tot trupul i-au devenit mult mai puternice!
- Adevărat, nu ai mişcat stânca, însă tu nu trebuia decât s-o împingi! Eu sunt cel care voi muta acum piatra, pentru ascultarea ta!
Şi stânca a plecat la vale, după cum a fost cuvântul Domnului!
De fapt şi atunci când noi credem că avem „un grăunte de muştar” de credinţă şi urnim munţii, tot Dumnezeu este cel care-i mută din loc…

Canonul Sfantului Andrei Criteanul

Cine este Sfantul Andrei Criteanul ?

Sfantul Andrei Criteanul s-a nascut la Damasc, in jurul anului 660, sub stapanire musulmana, intr-o familie crestina care i-a dat o educatie aleasa. Mai tarziu, el devine monah in "Fratia Sfantului Mormant" - Ierusalim, fapt pen­tru care a fost mai tarziu supranumit si "Ierusalimiteanul".

Curand devine secretar al patriarhului de Ierusalim, iar in 685, in calitate de delegat al acestuia, semneaza la Constantinopol actele Sinodului al VI-lea Ecumenic, care a condamnat in 681 erezia monotelita (a unei singure vointe in persoana Domnului nostru Iisus Hristos).

Monahul Andrei ramane in Constantinopol, unde i se in­credinteaza conducerea unei importante opere social-filantropice, in special conducerea unui orfelinat si a unei case pentru batrani, lucrare sociala foarte populara pentru Biseri­ca bizantina din acea vreme.

In anul 692, a fost ales episcop de Gortyna, in Creta. De aici a primit si numele de "Cretanul" sau "Criteanul", pe care i l-a dat traditia bisericeasca. Andrei Criteanul a fost un mare episcop misionar. A con­struit biserici, a infiintat manastiri, a dezvoltat lucrarea filantropica a Bisericii, s-a ocupat de educatia tineretului din eparhia sa, a ajutat pe crestinii care au suferit de pe urma incursiunilor musulmanilor in insula etc. A fost un bun pre­dicator, iar pentru a incuraja participarea poporului la viata liturgica a Bisericii a compus o multime de imne liturgice. El este considerat cel dintai autor de canoane liturgice, intre care cel mai renumit este Canonul cel Mare, care a intrat in cartea Triodul si constituie o piesa liturgica deosebit de importanta pentru perioadaPostului Sfintelor Pasti.

Sfantul Andrei Criteanul a trecut la viata vesnica in anul 740, pe cand se intorcea de la Constantinopol spre Creta. De aceea, mormantul sau nu se afla in Creta, ci in localitatea Eresos din insula Mitilina (Lesbos).

Ce este Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul ?

Este vorba de un canon de pocainta, adica un lung imn liturgic (peste 250 stihiri), alcatuit din 9 cantari bogate, com­puse, la randul lor, din stihiri scurte de pocainta, ritmate de invocatia: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!", cerere care aminteste de rugaciunea vamesului din prima duminica a perioadei Triodului.

Canoanele liturgice au aparut la sfarsitul secolului al VII-lea si inceputul secolului al VIII-lea, inlocuind, in mare masura, imnele liturgice numite Condac. Totusi, intre cantarea a 6-a si a 7-a a fiecarui Canon se mai pastreaza un Condac urmat de un Icos. Canoanele, care au fost compuse la inceput de crestini sirieni elinizati din Palestina, sunt mai sobre din punct de vedere muzical si au un continut teologic mai accentuat.

Canonul liturgic are noua cantari lungi, formate din multe stihiri scurte, iar acestea noua intercalau la inceput cele noua cantari biblice folosite in viata liturgica rasariteana:

1. Cantarea lui Moise (Iesirea 15, 1-19);
2. Noua cantare a lui Moise (Deuteronom 32, 1-43);
3. Rugaciunea Anei, mama lui Samuel (1 Regi 2, 1-10);
4. Rugaciunea profetului Avacum (Habacuc) (Avacum 3, 2-19);
5. Rugaciunea lui Isaia (Isaia 26, 9-20);
6. Rugaciunea lui Iona (Iona 2, 3-10);
7. Rugaciunea celor Trei tineri;
8. Cantarea celor Trei tineri;
9. Cantarea Nascatoarei de Dumnezeu (Luca 1, 46-55) si ruga­ciunea lui Zaharia, tatalSfantului Ioan Botezatorul (Luca 1, 68-79).

Fiecare cantare a Canonului incepe cu un Irmos (o strofa datatoare de ton), se continua cu stihiri mai scurte si se incheie cu o lauda de preamarire adresata Sfintei Treimi (doxastikon) si o lauda adresata Maicii Domnului (theotokion).

La Canonul initial al Sfantului Andrei Criteanul, mai precis la cantarile a 3-a, a 4-a, a 8-a si a 9-a, au fost adaugate de timpuriu cateva canoane mai mici, formate din trei cantari (trei ode), compuse de "Teodor" si "Iosif", adica Sfantul Teodor Studitul (+826) si Iosif de Sicilia (+886).

In secolele XI-XII, un canon de doua stihiri pentru o cantare a fost adaugat in cinstea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, din vremea in care duminica a V-a din Postul Sfintelor Pasti a fost inchinata pomenirii Sfintei Maria Egipteanca. Apoi a fost adaugata la sfarsitul fiecarei cantari o stihira de cerere catre Sfantul Andrei Criteanul insusi. Dupa sinaxar se canta sau recita 16 stihiri, toate interca­late intre Fericiri.

Cum si cand se canta / citeste Canonul cel Mare ?

Acest canon al Sfantului Andrei Criteanul se canta pe glasul al 6-lea, care este mai trist. Irmosul se canta de doua ori, la inceputul si la sfarsitul cantarii. Rugaciunea "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!" este insotita de metanie mica si de semnul sfintei cruci.

Canonul Sfantului Andrei Criteanul se citeste pe frag­mente in prima saptamana a Postului Sfintelor Pasti, in zilele de luni, marti, miercuri si joi, in cadrul Slujbei Pavecernitei; iar in intregime se citeste la Denia de joi din saptamana a 5-a a PostuluiSfintelor Pasti, la Utrenie.

Ce contine Canonul cel Mare ?

Acest bogat si frumos canon este, in acelasi timp, medi­tatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait.

Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea jude­cata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata, deodata, durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletu­lui din moartea pacatului.

Rugaciunea vamesului "Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!" devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: "Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!"

Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: "Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale" ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: "Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul." (Cantarea a II-a, 2)

Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti, incat: "toata mintea tarana mi-am facut" (Cantarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din Rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeu se preface in instrainare de El.

Pacatul pe care il descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia la caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea in Sfanta Scriptura. Canonul cel Mare se canta in Biserica in timpul perioadei de pocainta a Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge la mantuire.

Marii pacatosi care s-au pocait si s-au ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru intreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei ce se lupta cu pacatul sau se curata de el prin pocainta.

Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata in Canonul cel Mare in stihul: "Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!". Iar mai tarziu, Biserica a adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-ru-gaciune adresat chiar lui, autorului: "Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!"

Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Dom­nului si Sfintilor Apostoli arata, in general, legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor. "Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem sa vedem invierea cea slavita a lui Hris­tos Dumnezeu, slava si lauda aducand."

Maica Domnului, care a purtat in pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul, aratandu-L lumii, impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos, arata aici insasi taina Bisericii, in care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu.

Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniu­nii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc Taina Botezului prin lacrimile po­caintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos.

Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca "usile pocaintei" sa devina "portile imparatiei cerurilor" deschise in inimile celor ce cauta mantuirea si viata vesnica.

Un alt element care sustine rugaciunea de pocainta si, in acelasi timp, constituie semnul pocaintei profunde este plan­sul sau lacrimile caintei. Lacrimile sunt un dar de la Dum­nezeu. Lacrimile care sustin rugaciunea de pocainta sunt numite intristarea cea dupa Dumnezeu, dupa expresia Sfintilor Parinti.

Sfantul Ioan Damaschinul explicand fericirea a doua, "Fericiti cei ce plang ca aceia se vor mangaia", arata clar ca nu orice plans aduce fericire, nu orice tanguire si lamentare este o virtute, ci plansul pentru pacate, numai acela aduce mangaiere. Nu plansul celui ce este suparat pentru ca ar fi dorit sa castige mai multi bani, dar a castigat mai putini, sau a ratat o sansa de a ajunge intr-un rang mai mare, dar nu a reusit.

Sfantul Ioan Damaschinul arata ca nu acesta este plansul adevarat, ci acesta este un plans egoist, un plans din orgoliu. Plansul adevarat este regretul sau cainta pentru pacatele pe care le-am facut, regretul si cainta pentru timpul pierdut, pentru energiile sufletesti si trupesti pe care le-am cheltuit in zadar, fara nici un sens duhovnicesc si fara nici o roada folositoare altora.

In timpul Postului Mare in Triod se subliniaza legatura deosebita dintre taina smochinului neroditor care s-a uscat pentru ca l-a blestemat Hristos Domnul si existenta umana cea indepartata de Dumnezeu, care nu aduce roada faptelor bune.

Sfantul Andrei Criteanul si alti Sfinti Parinti, meditand la pilda smochinului neroditor, cer lacrimile pocaintei ca sa ude cu ele smochinul neroditor al sufletului pentru a nu se usca definitiv. Iar Sfantul Efrem Sirul ne spune ca sufletul omului pacatos este plin de spinii pacatelor si de uscaciunea lipsei de iubire smerita fata de Dumnezeu si fata de semeni, iar lacrimile pocaintei vin peste sufletul acesta plin de spini si de uscaciune ca o ploaie curatitoare si roditoare. in acest sens, Parintii duhovnicesti vorbesc despre curgerea lacri­milor nevoitorilor sau ascetilor din pustie care au facut rodi­toare pustia prin rodirea virtutilor. Nu e vorba doar de pus­tia fizica, exterioara, ci, in primul rand, ei au facut roditoare pustia sufletului pacatos, transformand-o intr-un sol fertil al virtutilor.

Parintii Bisericii, mari dascali si traitori ai pocaintei, au impartit lacrimile in doua categorii: lacrimile de intristare numite si "strapungerea inimii" si lacrimile bucuriei. Lacrimile de intristare ard pacatul si spala sufletul pacatos precum focul curata fierul de rugina. Aceste lacrimi pot con­tinua si dupa ce au fost iertate pacatele lor, ele transformandu-se in lacrimile bucuriei care izvorasc din rugaciunea curata. Insa in viata spirituala ortodoxa, lacrimile bucuriei se dobandesc, in general, dupa ce credinciosul a trecut prin lacrimile pocaintei. Acest adevar ni-l arata Sfantul Ioan Scararul care, in lucrarea sa Scara virtutilor, vorbeste despre "lacrimile pocaintei celei de bucurie aducatoare", adica despre bucuria iertarii, bucuria ridicarii, bucuria invierii sufletului din moartea pacatului.

Dupa impacarea omului cu Dumnezeu prin Spovedanie, lacrimile pocaintei aduc pace in suflet. Lacrimile nu sunt un scop in sine, dar sunt semnul caintei profunde si semnul bucuriei iertarii si al refacerii comuniunii cu Dumnezeu, Izvorul bucuriei.

Cantarile noastre bisericesti compuse, in general, de monahi care au plans o viata intreaga, care s-au invrednicit de lacrimile pocaintei si de lacrimile bucuriei, contin o bucurie pasnica si pacificatoare. Ele nu urmeaza ritmul naturii impatimite de placeri, ci urmeaza ritmul metaniilor, acela al pocaintei. O astfel de muzica ne ajuta la sustinerea rugaciu­nii de pocainta.

Muzica din timpul Postului Mare este adaptata acestei perioade, dupa cum sivesmintele liturgice, de culoare cernita, inchisa, ne antreneaza in interioritatea pocaintei; ele ne cheama sa privim nu atat la solemnitatea slujbelor exterioare, cat la saracia sufletului nostru slabit de pacate, pentru a aduna, prin smerita rugaciune, comori de lumina in inima.

Totusi, intrucat pocainta are ca scop bucuria invierii, sambata si duminica din timpul Postului Mare, Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur si cea a Sfantului Vasile cel Mare se savarsesc in vesminte luminate, iar miercurea si vinerea, Liturghia Darurilor mai Inainte Sfintite unita cu Vecernia, ca semn de pocainta, se savarseste in vesminte cernite. Aceasta Liturghie este savarsita pentru impartasire euharistica mai intensa intrucat si postul acesta este mai intens sau mai sever.

In Biserica veche nu se savarsea Liturghia Darurilor mai inainte sfintite dimineata, ci seara, la vecernie. In mediul rural, primavara, oamenii mergeau in timpul zilei la camp, iar dupa munca de la camp, seara, veneau si se impartaseau, ca pregatire pentru inviere, deoarece perioada Postului Sfintelor Pasti este potrivita pentru invierea lenta a sufletului din moartea pacatului si cul­mineaza cu explozia bucuriei invierii Domnului din noaptea de Pasti.

Sa rugam pe Hristos Domnul si pe toti sfintii Lui sa ne ajute cu rugaciunile lor si sa ne daruiasca puterea de a simti in suflet roadele pocaintei din Postul Mare, adica sfintirea vietii, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur: "Noi daruim ceea ce avem, postirea, ca sa primim ceea ce nu avem, nepatimirea."

+ Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Pilda Zilei

Un frate l-a intrebat pe avva Pimen: "Daca vad o greseala a fratelui meu, e bine s-o trec cu vederea?". Batranul i-a spus: "De fiecare data cand noi trecem cu vederea o greseala a fratelui nostru, si Dumnezeu ne trece cu vederea o greseala a noastra; si de fiecare data cand noi o dam in vileag pe-a fratelui, si Dumnezeu o da in vileag pe-a noastra".

Postul Sfintelor Pasti

Postul Sfintelor Pasti incepe anul acesta pe 27 februarie. Acest post, fiind cel mai lung si cel mai aspru din posturile de durata intalnite in Biserica Ortodoxa, este cunoscut si sub denumirea de Postul Mare. Tinand seama ca el aminteste si de postul celor 40 de zile tinute de Hristos inainte de inceperea activitatii Sale mesianice (Luca IV, 1-2), a primit si numele de Paresimi. In vechime, Postul Sfintelor Pasti avea menirea de a-i pregati pe cei ce urmau sa primeasca botezul in noaptea Invierii.

Postul Sfintelor Pasti - felul postirii

In primele secole, unele persoane posteau doar in Vinerea Patimilor, altele doua zile inainte de Pasti, altii o saptamana, in vreme ce unii posteau opt saptamani.

La sfarsitul secolului al III lea, Postul Sfintelor Pasti a fost impartit in postul prepascal (Postul Paresimilor) care tinea pana la Duminica Floriilor, cu o durata variabila si Postul Pastilor (postul pascal), care tinea o saptamana, adica din Duminica Floriilor pana la cea a Invierii Domnului. Dupa Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, Biserica de Rasarit a adoptat ca durata acestui post sa fie de sapte saptamani, durata prezenta si astazi.

Postul Mare era tinut cu rigozitate

Canonul 69 apostolic osandea cu excomunicarea pe credinciosi si cu caterisirea pe slujitorii Bisericii, in cazul in care acestia nu tineau Postul Sfintelor Pasti. Erau acceptate exceptiile, doar in caz de boala.

Liturghia din Postul Sfintelor Pasti

Liturghia, avand un caracter de sarbatoare si bucurie, iar Postul Sfintelor Pasti fiind un timp al infranarii, Sfintii Parinti au randuit ca in perioada acestui post sa nu se savarseasca Sfanta Liturghie decat sambata si duminica. In celelalte zile se poate oficia Liturghia Darurilor mai inainte sfintite, cu exceptia zilelor aliturgice, cand nu se oficiaza nicio Liturghie. Liturghia Darurilor mai inainte sfintite a luat fiinta datorita dorintei unor credinciosi de a se impartasi si in cursul saptamanii. Amintim ca in cadrul acestei Liturghii, Sfintele Daruri sunt sfintite la Liturghia oficiata duminica, sunt pastrate pe Sfanta Masa, iar in cursul saptamanii, atunci cand se savarseste Liturghia Darurilor sunt oferite credinciosilor spre impartasire. Potrivit randuielii de postire a Bisericii, in zilele de rand din Postul Mare, se ajuneaza pana la apusul soarelui,  iar impartasirea se face seara dupa Vecernie.

In sambetele din Postul Mare se savarseste Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in primele cinci duminici de post se oficiaza Liturghia Sfantului Vasile cel Mare. In duminca Floriilor - Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in Saptamana Patimilor, joi si sambata, Liturghia Sfantului Vasile cel Mare.

"Daca am pacatuit, vom posti pentru ca am pacatuit. Daca n-am pacatuit, vom posti ca sa nu pacatuim. Sa dam ceea ce avem: postul, si vom primi ceea ce nu avem: nepatimirea".

Pilda Zilei

Un monah avea datoria de a face zilnic mancare pentru 250 de persoane. Desi numarul era foarte mare, el niciodata nu era trist. 

Intr-o zi, staretul l-a intrebat cum reuseste sa fie tot timpul vesel. Monahul i-a raspuns:

- Eu muncesc ca pentru Dumnezeu. Insusi Mantuitorul spune: «Adevar va spun, intrucat ati facut unuia dintr'acesti foarte mici frati ai Mei, Mie Mi-ati facut».

De aici reiese ca omul poate indeplini orice munca cu voie buna, daca se gandeste ca a munci pentru aproapele inseamna a munci pentru Dumnezeu.

Postul Mare



Anul acesta, Postul Paştilor, Păresimile sau Patruzecimea, adică postul dinaintea Învierii Domnului începe astăzi, 27 februarie. El este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe; de aceea, în popor e numit, în general, Postul Mare sau Postul prin excelenţă. El a fost orânduit de Biserică pentru cuviincioasa pregătire a catehumenilor de odinioară, care urmau să primească Botezul la Paşti şi ca un mijloc de pregătire sufletească a credincioşilor pentru întâmpinarea cu vrednicie a comemorării Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos; totodată ne aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul Iisus Hristos înainte de începerea activităţii Sale Mesianice (Luca 4, 1-2), de unde i s-a dat şi denumirea de Păresimi sau Patruzecime.

În general, Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti privesc acest post ca o instituţie de origine apostolică. Începând de pe la sfârşitul secolului al III-lea înainte, Postul cel Mare a fost împărţit în două perioade distincte, cu numiri diferite: Postul Păresimilor (Patruzecimii) sau postul prepascal, care ţinea până la Duminica Floriilor, având o durată variabilă, şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţine o săptămână, adică din Duminica Floriilor până la cea a Învierii, fiind foarte aspru. Abia în secolul al IV-lea, mai precis după uniformizarea datei Paştilor, hotărâtă la Sinodul I Ecumenic (325), Biserica de Răsărit (Constantinopol) a adoptat definitiv vechea practică, de origine antiohiană, a postului de şapte săptămâni, durată pe care o are şi astăzi. În prima săptămână din Postul Paştilor, zilele de luni şi marţi sunt zile aliturgice, fiind zile de post cu ajunare deplină. Sfinţii Părinţi au rânduit ca această primă săptămână a postului să fie păzită cu cea mai mare rigoare posibilă. Mulţi monahi şi mulţi creştini îmbunătăţiţi rămân fără să mănânce nimic până vineri. Creştinii rânduiesc ca această primă săptămână a postului lor să fie păzită cu tărie şi o socotesc drept cea mai curată printre toate celelalte zile ale Postului Mare. Din acest motiv, această săptămână era numită „Săptămâna curată“ pentru a arăta că felul în care trebuie să fie păzită trebuie să fie model pentru toate celelalte săptămâni ale Postului Mare.

De asemenea, Vinerea Patimilor este zi aliturgică deoarece ea este o zi de întristare şi de post, pentru că în această zi a fost răstignit şi îngropat Domnul nostru Iisus Hristos. În această zi nu se săvârşeşte liturghie din două motive: în primul rând pentru că Sfânta Liturghie este o taină pascală, o zi de bucurie, o zi în care credincioşii sunt chemaţi la prăznuire şi din acest motiv săvârşirea ei este nepotrivită cu zilele de post; în al doilea rând, amintirea pătimirii Domnului nostru Iisus Hristos, petrecută în această zi s-a socotit atât de completă, încât nu s-a mai considerat folositor şi logic să se redubleze prin săvârşirea Sfintei Liturghii, care de fapt este aceeaşi temă.

După cum aflăm din „Liturgica generală” a părintelui Ene Branişte, pe parcursul Postului Sfintelor Paşti, între slujbele rânduite de Părinţii Bisericii un loc aparte îl ocupă şi Canonul Sfântului Andrei Criteanul care se săvârşeşte în prima şi în a cincea săptămână din Postul Mare; în prima săptămână, în seara zilelor de luni, marţi, miercuri şi joi, în cadrul slujbei numite Pavecerniţa Mare (slujba de după Vecernie), când strofele Canonului sunt împărţite în patru părţi, corespunzătoare celor patru zile; miercuri în săptămâna a cincea din Post, în cadrul slujbei numite Denia când se cântă integral
.

Preasfințitul Siluan / Gânduri la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Gânduri la Duminica Izgonirii lui Adam din Rai

Duminica dinaintea începerii Postului Paștilor, numită și a izgonirii lui Adam din Rai, este un bun prilej de a cugeta puțin asupra rostului  perioadei în care ne pregătim să intrăm.

Înțelepciunea Bisericii nu a așezat la întâmplare această duminică la intrarea în perioada de postire dinainte de Paști, pentru că nepostirea lui Adam și a Evei au determinat izgonirea lor din Rai.  Prin urmare, o duminică ce ne amintește acest tragic eveniment din viața și ființarea Omului, are menirea să ne aducă aminte ușurința (sau, dacă îmi este îngăduit, ușurătatea) cu care trecem peste Cuvântului lui Dumnezeu și cu care ne dăm frâu liber pornirilor legate mai ales de trup și de poftele lui… Și, mai ales, ne atrage atenția asupra a ceea ce au pierdut părinții neamului omenesc (sau proto-părinții noștri) și noi prin ei, atunci când au pierdut Raiul și, cu atât mai mult, ne amintește cât de mare este darul pe care venirea la noi a Mântuitorului ni-l aduce.

Duminica Izgonirii Omului din Rai în lumea aceasta ne reamintește că noi ne aflăm, în momentul de față, în exil și împărtășim condiția de chin și de despărțire de vederea și de auzirea lui Dumnezeu, de care avea parte odinioară, riscând chiar să ne obișnuim cu datul acesta, ca și cu ceva normal… Acestei stări de înstrăinare de obârșii, Biserica, în înțelepciune ei, îi propune, ca remediu – leac – homeopatic, amintirea înstrăinării de bunătățile Împărăției lui Dumnezeu care este înăuntrul nostru(cf. Lc. 17, 21) și a cărei arvună am primit-o la Botez. Aceasta are darul să ne reamintească faptul că, de la Botez, noi suntem cetățeni ai Împărăției lui Dumnezeu, a cărei reprezentanță – ambasadă - este Biserica. În Biserică ne redobândimcetățenia pentru Împărăția lui Dumnezeu, pierdută prin Adam și redobândită prin Hristos; aici creștem și ne pregătim să luăm în primire moștenirea cea gătită nouă de la întemeierea lumii (cf. Mt. 25, 34), ca unora care suntem moștenitori de drept, fiind fii, prin nașterea din nou, din apă și din Duh, a Botezului.

Conștiința Paradisului pierdut și imperativul de a reveni în Împărăția lui Dumnezeu au constituit pentru fiecare generație de creștini, clerici, monahi sau mireni, o prioritate și un imbold, sensul însuși al vieții, contribuind esențial la dinamismul și la orientarea alegerilor de viață ale acestora, precum și la ierarhizarea priorităților lor.

De aceea, Apostolul rânduit în această duminică începe prin a atrage atenția zicând:știți în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziți din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârșite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospețe și în beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă (Ep. Romani, 13, 11-13).

Îndemnurile acestea nici nu ar trebui să-i privească pe creștini, dar se vede că nu numai acum, ci și în vremurile de atunci, se potriveau aceste îndemnuri cu înclinațiile omului care nu trăiește în toată vremea după rânduiala creștinească, deși se socotește pe sine ”credincios”. De aceea apostolul adaugă la cele de mai sus: Ci vă îmbrăcați în Domnul nostru Iisus Hristos, și grija de trup să nu o faceți spre pofte(Rm. 13, 14).

A se îmbrăca în Domnul Hristos, înseamnă nu doar a fi botezat, ci înseamnă a-și însuși duhul, conștiința, felul în care Îl vedem pe El fiind și făcând. Căci noi cei ce în Hristos ne-am botezat, deci în Hristos ne-am și îmbrăcat (Gal. 3, 27). Nu la întâmplare, Evanghelia din această duminică începe prin reamintirea principiului iertării: de veți ierta oamenilor greșalele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc. Ne-cererea de iertare a lui Adam, atunci când a încălcat Cuvântul poruncii lui Dumnezeu, a constituit una dintre pricinile pentru care inima sa s-a învârtoșat și a ajuns până la a-L învinui indirect pe Dumnezeu, pentru propria sa greșală, determinându-L să-l izgonească din Rai. Domnul Hristos, nu numai că ne iartă greșalele, dar S-a făcut pe Sine Miel al lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii (cf. In. 1, 29), luând asupră-Și ocara și vina păcatului lui Adam. De aceea măsura iertării lui Dumnezeu se dă după măsura iertării noastre, așa cum ne-a învățat și în rugăciunea Tatăl nostru: și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri (cf. Mt. 6, 9-13).

Acesta este motivul pentru care duminica aceasta se mai numește și Duminica Iertării. Nu ne cerem iertare doar de la Dumnezeu, pentru cele pe care I le-am greșit, ci ne cerem iertare și unii de la alții, pentru cele pe care, cu voie sau fără de voie, le-am greșit. Acest străvechi obicei se mai păstrează doar în mănăstiri și mai puțin în parohii, însă bine este să-l reluăm cu toții, frați și surori întru Hristos, împlinindu-l cu râvnă, atât față de cei din familie, mai mici sau mai mari, cât și față de cei de aproape sau de departe, față de cei cărora știm că le-am greșit, sau care ne-au greșit nouă. Nu are atât de multă importanță acum cine ar trebui sau s-ar cuvenisă ceară iertare, sau cine are dreptatea de partea lui, pentru că, înaintea Domnului, toți suntem greșiți… Cel mai important este să se grăbească fiecare să fie primulcare cere iertare, făcându-se astfel făcător de pace, că acesta fiul lui Dumnezeu se va chema (cf. Mt. 5, 9).

Dăruind și primind iertare, dobândim mai bună așezare pentru vremea postului. Harul lui Dumnezeu ne vine în ajutor, fiindcă izvorăște din Împăratul păcii, și ne întărește întru a persevera în direcția cea bună a căutării la cele de sus.

Postul care începe, deși, la începuturile Bisericii, îi privea doar pe cei care urmau să se boteze, are rostul lui evident pregătitor pentru a întâmpina și a primi marele har al Învierii Domnului, Praznicul prin excelență al tuturor celor care în Hristos s-au îmbrăcat, prin Botez, dar și prin vorbă și faptă. Dacă creștinul disciplinat s-a obișnuit a lua seamă mai ales la ce mănâncă, fiind atent chiar și la etichetele de pe biscuiți, este oportun să reamintim că postirea are în primul rând un caracter duhovnicesc, în care se înscrie și postul de bucate. Postirea urmărește luarea aminte la gândurile, la vorbele, la atracțiile, la poftele și la înclinațiile care ne duc la faptele cele ce nu sunt plăcute lui Dumnezeu, adică nu se înscriu în firescul pe care Domul Hristos ni l-a revelat ca fiind propriu nouă, prin facerea după chipul lui Dumnezeu și cu potențialul duhovnicesc de a ne asemăna Lui. Prin urmare, noi nu ne socotim postitori pentru că mâncăm fasole și cartofi, cu sau fără măsură, ci ne străduim să punem accentul pe postirea de gânduri străine de Dumnezeu, luând aminte și păstrând, ca pe o lege a firii, tot cuvântul lui Dumnezeu, învățăturile  Sfinților Părinți ai Bisericii precum și povățuirile duhovnicilor. Acesta urmând să devină principiul de viață cel de toată vremea, nelimitându-se doar la vremea postului, căci postirea de păcate și de gânduri rele, iertarea și căutarea păcii, nu se cultivă doar când postim. Oare după vremea de înfrânare trecem la ne-înfrânare (ca să nu zicem, la des-frânare)?!... Să nu fie! Vremea care ne stă înainte nu este altceva decât o binecuvântată perioadă menită să ne regleze, concomitent cu metabolismul trupului, buna petrecere și viețuire a sufletului.

Postirea este și un prilej de curățire a toxinelor sufletești, acumulate uneori în ani întregi de ne-aerisire sufletească, nereducându-se doar la o simplă dietă, menită să ne curățească trupul. De aceea, bun lucru este să ne folosim de această perioadă pentru a ne face curățenie printre gânduri și trăiri, printre grăiri și fapte, căutând la îndrumarea unui duhovnic care să facă cu noi ceea ce revizorul tehnic face cu  mașina (de a cărei revizie nu uităm, că altfel primim amendă!), verificându-ne direcția după care ne călăuzim și curelele sufletului și ale trupului care sunt chemate să lucreze împreună, pentru mântuire. Dezechilibrul la care s-a ajuns în grija pentru trup și pentru suflet, are acum ocazia să se reechilibreze.

De aceea, este bine să ne reluăm bunul obicei de a ne îngriji de hrana sufletului, pentru sine, pentru copii, pentru fini, măcar în măsura în care ne îngrijim pentru cele ale trupului. Că nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot Cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu(cf. Mt. 4, 4). Iar la aceasta se adaugă însuși cuvântul Domnului: dacă nu veți mânca trupul Fiului Omului și nu veți bea sângele Lui, nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu, are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Căci Trupul meu este adevărată mâncare și Sângele Meu adevărată băutură. (cf. In. 6, 53-55).

Nu ne rămâne decât să luăm în serios cuvintele acestea și să ne facem ascultători lor, având ca îndrumători pe părinții noștri duhovnici. Iar dacă ne reluăm atenția firească față de aceste lucruri, să nu o lepădăm deîndată ce se termină postul, pe motiv că am schimbat și alimentația, ca sa nu ne păgubim sufletește, așa cum aminteam și cu privire la gânduri și păcate… Că viața noastră, sau este creștină în toată vremea, sau nu este decât de suprafață și de ocazie… Și a fi neascultători cuvântului lui Dumnezeu, grăit de El Însuși față către față, nu ne aduce mai puțină pagubă și pedeapsă decât neascultarea strămoșului nostru Adam…

Evanghelia duminicii acesteia ne mai atrage atenția la ceva: ea nu leagă doar iertarea de postire, ci și postirea de neagonisire. Adică ne arată încă un folos al postirii: economisirea în vederea mântuirii, prin milostenie, și nu pentru îmbogățirea și strângerea de comori pe pământ, unde molia și rugina le strică și unde furii le sapă și le fură (cf. Mt. 6, 19). Așadar, luarea aminte la înclinația, atât de mult încurajată de lumea înconjurătoare, de agonisire cu rost și fără rost, până la risipă, ne poate duce la acumularea de comori în cer, nepuse în pericol de molii, de rugină sau de furi și care devin, aici pe pământ, mângâiere și ajutor celor pentru care surplusul nostru înseamnă hrana cea de toate zilele. Să fim încredințați că, așa cum am auzit duminica trecută, la evanghelia Înfricoșatei Judecăți, binele pe care îl facem unuia dintre cei mai mici și mai lipsiți, Domnului Îl facem (cf. Mt. 25, 40).

Iată în ce fel, perioada care începe ne poate deveni pricină de folos și mântuire, pregătire pentru a întâmpina Harul și bucuria Învierii Domnului. Dacă dăm importanța cuvenită la cele ce cu adevărat sunt prețioase sufletului și care au valoare nepieritoare, atunci vom vedea venind primăvara în viața noastră. Căci unde este comoara ta, acolo este și inima ta (Mt. 6, 21).

Prin post, - nu mâncați! - asumăm și reparăm, la rându-ne, în Hristos, nepostirea lui Adam. Iar odată redeveniți cetățeni ai Împărăției, ne împărtășim continuu din bunătățile ei și suntem chemați să păzim porunca cea mântuitoare – Luați, mâncați! Beți dintru acesta toți! - lăsată de Domnul Hristos, fără să o nesocotim, precum odinioară Adam, de ea depinzând rămânerea noastră în Împărăție sau izgonirea din ea.

Cu cerere de iertare către fiecare dintre cei cărora le-am greșit și cu dăruire de iertare fiecăruia care mi-a greșit,

† Episcopul SILUAN

al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei

La Duminica Izgonirii lui Adam din Rai,

Roma, 26 februarie, 2012.

Preotul cel ,,nevrednic” (Filocalia pentru copii vol I)

(Fragment)
- No, bine Ioană, dacă tu zici aşa….Dar merem aşa doar vrio tri săptămâni şi dacă s-o adeveri lista aiasta să ştii că ne mutăm la biserica din deal…
- No, aşa vom face! spuse femeia.
Şi trecură ca vântul trei săptămâni, ba chiar patru, ba chiar cinci, şi femeia şi bărbatul său îşi făcuseră obiceiul să meargă la biserica din vale unde slujea preotul ,,cel nevrednic”. Într-una din zile, cei doi se puseră din nou la vorbă:
- No, amu bărbate, eşti mulţămit de unde merem la biserică?
- Da femeie, îs!…
- Păi cum se face că te-ai hotărât? întrebă Ioana.
- Păi femeie, când am stat într-o seară la rugăciune, dintr-o dată mi-o venit să rup lista cu păcatele aistea ale preotului şi să încep a scrie păcatele mele.
- Da frumos te-a mai înţelepţit Dumnezeu, bărbate, spuse femeia.
- Da’ păi să ştii că ce era pe lista cu păcatele preotului, ni’ca nu era adevărat, era doar bârfa lumii.
- Păi cum ai aflat aiasta? întrebă femeia.
- Păi nu m-am mai uitat în gura satului şi am aflat singur ce fel de om este preotul, de care ziceam la început că-i nevrednic.
- Păi şi ce ai aflat, că eu n-am cercetat aistea? întrebă Ioana.
- Iaca preotul are livezi rodnice şi terenuri întinse, dar face mereu parte săracilor din rodul pe care îl strânge.
Ioana ascultă şi nimic nu zise.
- Lumea îl mai judecă pe preot pentru faptul că nu are copii, dar se pare că preoteasa e bolnavă şi nu poate să aducă pe lume urmaşi.
- Asta de unde o ştii, Nicolae? întrebă femeia.
- Apăi, asta am aflat-o de la paracliser , care mi-o zis că întătdeauna ei fac rugăciuni la Sfinţii Ioachim şi Ana ca să se dezlege această sterpiciune…
Şi continuă bărbatul:
- Apăi să-ţi mai zic! Este adevărat că preotul nostru e rumen în obraz şi bine hrănit, dar trebuie să aibă tărie şi putere, fiindcă face mereu drumuri lungi. Mere mult şi-i trebe hrană multă!
- Şi unde face aceste drumuri? întrebă femeia.
- Mere cel puţin o dată pe săptămână la un orfelinat, unde duce de ale gurii şi haine, iar aiastă casă de copii este hăt departe de satul nostru.
- Da asta de unde o ştii bărbate?
- Iaca am întrebat pe omul care îi conduce şareta. Că lumea îl judecă pe preot că are şaretă, spunând că este lux, dar puţini ştiu că aiasta îl ajută pe slujitorul Domnului să care mâncare şi haine orfanilor. Şi vrea să facă aiasta fără a fi văzut, ca nu cumva să-l laude cineva, că nu suportă lauda. Dacă avea o căruţă, tătă lumea vedea ce era în ea, aşa în şaretă… nu se vede ce are….
- Mi-aduc aminte că ai mai scris ceva bărbate pe lista ,,nevredniciilor” preotului… De cârciumă parcă! Că părintele mai trage pe la cârciumă!…
- Da’păi nici aici n-am nimerit-o, fiindcă părintele îi mai dă din când în când o mână de ajutor lu frate’su, care este cârciumar, îl ajută cu marfa…
- Şi care dintre cei doi preoţi din sat e vrednic şi care nevrednic? întrebă femeia.
- Acu’ nevastă eu pricepui că vrednicia omului o ştie cu adevărat doar bunul Dumnezeu şi că mulţi dintre noi judecăm după ce om văzut prima oară. Ori bată-ne să ne bată, vedem mai repede paiul din ochiul altuia, decât bârna din ochii noştri!
Continuă apoi bărbatul:
- Şi dacă este să mă întrebi la ce biserică să merem, apăi să ştii că de acum nu mă mai gândesc la vrednicia preotului. Biserica este Casa Domnului şi aşa că tăte bisericile, fiindcă sunt atinse de vrednicia lui Hristos, tăte sunt bune şi sfinte.
- No, numa bărbate! Văzut-ai că-n doar tri-patru săptămâni ai câştigat minte cât alţii într-o viaţă?
- Văzut-am! spuse bărbatul bucuros de aşa mari descoperiri ce i se făcuseră prin voia lui Dumnezeu.
Şi prinse a grăi din nou:
- Cât despre listele cu păcate, de acum am hotărât să nu mai scriu păcatele nimănui, afar’ de ale mele.
- Că bine zici bărbate, aşa voi face şi io, spuse Ioana.
Şi petrecură cei doi în tihnă timpul şi viaţa lor fără să se mai gândească la lucruri nefolositoare şi fără să asculte de gura lumii, care grăieşte de obicei cu nedreptate. Cei doi, Nicolae şi Ioana, fiind credincioşi şi iubitori de Hristos, trăiau de acum cu nădejde în suflet că Împăratul de Sus le va pregăti şi lor la trecerea în cealaltă viaţă măcar cele mai mici şi cele mai neînsemnate locuri de-a dreapta Tatălui, în Rai. Ei cugetau şi se bucurau permanent că pentru puţina lor credinţă Iisus îi va chema în ceata celor mântuiţi. Aşa să ne ajute şi pe noi Bunul Dumnezeu! Amin!