Athoniada, cea mai renumită școală aghiorită

În vecinătatea mănăstirii Vatopedi se află şi ruinile vechii Academii Athonite, cea mai renumită şcoală aghiorită (clădită între 1747-1749 de către vatopedini), care a contribuit la educarea grecilor într’un greu moment istoric, când erau ameninţaţi de islamizare. Zidită „din piatră cioplită…cu trei rânduri de etaje şi în mijloc larg”, cum scrie Porfirie Uspensky la 1846, ea a avut, în scurta sa existenţă, profesori celebri precum Nichifor Theotokis (1731-1800), ori Neofit Kavsokalivitul (1713-1784), care predau Spiritualitate bizantină, „Retorica, Logica şi Bogoslovia” celor 200 de elevi pe care’i instruiau. Sfântul Cosma Etolianul (1714-1779), eroul national grec Rigas Ferraios (care se pare că era vlah la origine, născut Antonios Kyriazis 1757-1798), scriitorul Sergios Makraios (1734-1819) şi teologul Athanasios Parios (unul din „profesorii naţiunii”) s’au numărat printre elevii acestei celebre academii. După câţiva ani însă, prin 1753, sub influenţa eruditului cleric enciclopedist Evgenios Voulgaris (1716-1806) – care preda aici Fizica şi Metafizica după Locke, Wolf şi Leibniz – Academia a devenit o clasică universitate unde se studiau materii profane precum literatura, matematica, filosofia – lucru care n’a fost pe placul conservatorilor monahi athoniţi (patriarhul ecumenic Chiril al V-lea, retras în Athos, dar şi asceticul şi rigoristul Neofit Kavsokalivitul, fostul ei director, se numărau şi ei printre cei nemulţumiţi de direcţia în care se îndrepta şcoala aghiorită). Considerând că alunecă pe panta scolasticii, monahii şi chiar anumiţi dascăli, i’au dat foc (nici Neofit Kavsokalivitul n’a fost cu totul străin de acea incendiere!). S’au mai făcut încercări de a reînfiinţa Academia după 1759 şi până prin 1810, când a fost închisă pentru ultima oară, căzând în ruină totală în timpul războiului de eliberare. O mică clădire mai supravieţuieşte astăzi acestei şcoli: este un paraclis închinat profetului Ilie. Românii au contribuit şi ei la fiinţarea tipografiei şi Academiei athonite făcând milostenie şi donând sume generoase celor doi călugări vatopedini, Meletios şi Gavriil, care adunau bani în acest scop în Principate române, la mijlocul veacului al XVIII-lea.

Din 1606, când i s’a închinat frumoasa mănăstire Golia din Iaşi şi până la secularizarea lui Cuza din 1863, daniile româneşti n’au contenit către Vatopedu, iar ele au fost cu siguranţă comparabile cu cele ale Cantacuzinilor şi Paleologhinilor. „Aşa că noi românii avem drepturi sfinte în Sfântul Munte Athos, mai mult faţă ca celelalte mănăstiri ortodoxe: ca sârbii, grecii, bulgarii, ruşii şi iviriţii…”, concluziona Irinarh Şişman în monumentala sa Istorie athonită (manuscrisul Watoped, pagina 60).

Ce se poate observa uşor (şi a făcut’o părintele Teodor Bodogae) este că odată cu apariţia idioritmiei în Vatopedu la sfârşitul secolului XIV, au crescut daniile străine – în special cele valahe şi moldoveneşti, mai târziu şi cele ruseşti – însă a scăzut mult viaţa duhovnicească, odată cu inaugurarea pribegiilor după milostenii şi apariţia bunăstării materiale. Mănăstirea nu va abandona acest mod de viaţă în favoarea vieţii de obşte, decât abia în 1989, odată cu venirea egumenului Efrem – cu toate că însăşi patriarhii Ieremia al II-lea al Constantinopolului şi Silvestru al Alexandriei le’au cerut vatopedinilor în 1574 să renunţe la idioritmie, dată fiind relaxarea morală la care ajunseseră – nu sunt însă indicii că ar fi revenit la viaţa cenobitică, cu toate că la 1821 ceruseră Patriarhiei Ecumenice să le emită un sigillium în acest sens, dar efortul le’a fost zădărnicit de Eterie. În războiul de la 1821, 1.500 de călugări athoniţi, sub comanda căpitanului Emmanouil Pappas, au scos afară din peninsula Chalcidică pe turci. Vatopedu a contribuit şi ea cu o corabie echipată complet, pe care atrimis’o la Provlakas, în sprijinul insurgenţilor, dar a avut de suferit la rândul ei represaliile învingătorului Abdul Rubut Paşa, care a închis 120 de monahi, a cerut 150.000 de piaştri despăgubiri de război şi a trimis 3.000 de soldaţi musulmani în Sfântul Munte pentru a căuta revoluţionari eterişti. Vatopedu a fost nevoită atunci să vândă mare parte din proprietăţi pentru a putea plăti impozitele turceşti. Au scăpat de turci în 1830, dar nu s’au bucurat prea mult de prosperitate pentru că în 1863, Alexandru Ioan Cuza le’a luat toate metoacele româneşti. Cu toate aceste neajunsuri, Vatopedu a fost capabilă de multe acte filantropice în anii ce au urmat: dăruind 3.700 lire sterline pentru Marea Şcoală Naţională la 1880, 5.000 de lire sterline Facultăţii de Teologie din Chalki în 1908, 50.000 franci aur Salonicului după incendiul din 1917 şi 20.000 de drahme Crucii Roşii franceze, în acelaşi an. În vremurile contemporane, patriarhul ecumenic Athenagoras, însoţit de regele Paul şi alte oficialităţi, au vizitat mănăstirea cu ocazia sărbătoririi unui mileniu de la înfiinţarea primei lavre athonite (Megistis Lavras) în 1963. Peste 25 de ani, monahismul athonit începea a se revigora la Vatopedu datorită unor călugări de la Nea Skiti, care au venit aici urmându’l pe gheronda Iosif (ucenic al lui gheron Iosif Spilaiotis), însă întronizarea arhimandritului Ephraem în a doua duminică după Paşti, la 29 aprilie 1990, avea însă să marcheze începutul unei noi înfloriri vatopedine.

George Crasnean

Pilda Zilei

Sfantul Ioan Colov a invatat ascultarea de la parintele sau duhovnicesc, staretul Pavel.

Staretul a luat un lemn uscat, l-a infipt in pamant si i-a spus:

- Sa-l uzi cu un vas de apa in fiecare zi, pana ce va face rod.

Apa se gasea foarte departe de ei, astfel incat Sfantul Ioan, care-l asculta cu sfintenie pe parintele sau, se ducea de dimineata dupa apa si se intorcea seara. Vreme de trei ani a udat lemnul si el a inverzit si a dat rod. Atunci staretul a cules rodul, l-a dus in biserica si l-a impartit celorlalti monahi, spunandu-le:

- Luati de mancati , acesta este rodul ascultarii !

Resfinţirea Bisericii Sf. Nicolae dintr-o zi din Capitală



În Duminica Mironosiţelor, la 29 aprilie 2012, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, se va afla în mijlocul credincioşilor parohiei Sf. Nicolae Dintr-o Zi, din Capitală. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române va oficia slujba de resfinţire a bisericii, începând cu ora 09:30, apoi înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi va săvârşi Sfânta Liturghie în lăcaşul de cult ocrotit de Sf. Nicolae.

Biserica a fost restaurată şi reabilitată de curând. Potrivit pr. Paroh Vasile Ioana, principalele lucrări realizate au constat în consolidarea structurii de rezistenţă, restaurarea picturii care datează din 1827, a catapetesmei care este adusă de la Viena (1827), a cafasului şi a mobilierului; refacerea pavimentului şi a tâmplăriei, restaurarea faţadei, înlocuirea turlei existente cu una în stil brâncovenesc, şi amenajarea curţii interioare.

Sărbătoarea va începe încă din seara zilei de 28 aprilie 2012, la ora 18.00 fiind oficiată Slujba Privegherii (Vecernie, Litie şi Utrenie), urmând ca mâine înaintea de slujba de resfinţire să fie oficiată, la ora 08:30, Slujba Aghesmei Mici şi Acatistul Sf. Ier. Nicolae.

De ce Biserica „Sfântul Nicolae” de lângă Arhitectură se numeşte „Dintr-o zi” ?

„Această biserică a fost construită pe pământurile Mariei Brâncoveanu. Maria Brâncoveanu atunci când s-a căsătorit a venit cu aceste pământuri ca zestre. Pe aceste pământuri era o bisericuţă de lemn făcută de un străbun al Mariei, într-o singură zi. Deci, bisericuţa de lemn, datată în 1684, a fost construită într-o singură zi ca Neagoe Postelnicul să ajungă domnitor. El nu a ajuns domnitor însă o strănepoată de-a lui a ajuns domniţă”, a mărturisit pr. Paroh Vasile Ioana, Biserica „Sfântul Nicolae” - „Dintr-o zi”, Bucureşti

Pe locul acestei biserici, mai întâi a fost ridicată o bisericuţă din lemn de către fiul negustorului Mihaiu din Târguşor, Neagul. Mica biserică a fost atestată documentar, cu numele ,,Dintr-o Zi' într-un act de judecată din 5 iunie 1665. Despre ea, cronicarul Radu Greceanu scria că era ,,o bisericuţă dă lemnu, mititică foarte şi veche dă mai cădea, care să chiema Biserica Dintr-oZi'.

În anul 1702 biserica a fost ridicată din piatră. În 1825, un incendiu a distrus acoperişul bisericii, care a fost refăcut în 1826-1827 în timpul domniei lui Grigorie Ghica al IV-lea (1822-1828). Tot de atunci datează şi pictura interioară a bisericii, catapeteasma şi diverse alte obiecte de cult.

Din 1911 până în 1945, biserica a fost dată în folosinţa comunităţii ortodoxe albaneze din Bucureşti. În anul 1916, biserica este declarată monument istoric prin Înalt Decret Regal

Banca Naţională a României va emite o monedă jubiliară de argint „Biserica Sfântul Nicolae dintr-o zi – 310 ani de existenţă”, după cum ne informează TRINITAS TV. Slujba de sfinţire şi Sfânta Liturghie vor fi transmise în direct de TRINITAS TV
.

Pilda Zilei

Niste crestini au fost prinsi de catre musulmani si inchisi in temnita. Nevoind sa ii omoare, musulmanii cautau insa sa-i faca sa se lepede de credinta in Hristos si sa il recunoasca mai mare pe Mohamed. Crestinii insa mai bine preferau moartea, ca prin aceasta sa dobandeasca viata cea vesnica, decat sa castige viata aceasta de aici, in schimbul celei vesnice.

Musulmanii veneau adesea la ei, spre a ii atrage la ratacirea lor.

Intr-o zi, musulmanii au zis astfel:

- Mohamed este adevaratul proroc, iar nu Hristos.

Crestinii, ascultandu-le amageala, au raspuns:

- Daca ati vedea doi oameni care se cearta pentru un camp, fiecare zicand cum ca este al lui, unul avand multi martori care adeveresc aceasta, iar celalalt nici unul, ce ati zice, al cui este campul?

Musulmanii, nepricepand intentia lor, au raspuns:

- Fara indoiala ca al celui cu multi martori.

Crestinii au zis, apoi:

- Drept ati raspuns. Asa este si cu Hristos si cu Mohamed al vostru. Hristos are multi martori: Prorocii din vechime, Moise si Ioan Botezatorul, pe care si voi il recunoasteti si care a dat marturie pentru El. Mohamed insa nu are ca marturisitor decat pe el insusi.

Musulmanii au ramas rusinati si au mai incercat sa se apere astfel:

- Credinta noastra e mai buna decat cea crestina, pentru ca vedeti si voi ca Dumnezeu ne-a dat noua izbanda asupra voastra, a crestinilor! Vedeti bine ca cele mai bogate pamanturi si imparatii din lume sunt ale noastre, si ca ele sunt si mai numeroase si mai intinse ca ale voastre!

Atunci, crestinii au raspuns, zicand:

- Daca asa ar fi, atunci idolatriile egipteana, babiloniana, elenistica, romana, si inchinarea la foc a persanilor ar fi adevaratele credinte, caci iata, odata toate aceste neamuri au fost stapanitoarele lumii! Este limpede pentru oricine ca victoria, bogatia si puterea voastra nu dovedesc si adevarul credintei voastre. Noi stim ca Dumnezeu uneori da biruinta crestinilor, iar alteori ingaduie sa fie subjugati ca sa-si vada mai bine pacatele si sa se curateasca de ele prin pocainta si credinta adevarata.

Pilda Zilei

Un boier avea un singur fiu, pe care voia sa-l insoare cu o fata saraca, insa evlavioasa. Tanarul insa cauta sa scape de dorinta tatalui sau, scuzandu-se ca nu este inca in stare sa castige cat ii trebuie unei femei.

Nu peste mult timp a venit o sluga si i-a cerut voie sa se casatoreasca cu o fata care se afla in serviciul boierului.

Acesta l-a intrebat:

- Bine omule, ai tu atatia bani adunati ca sa poti tine o sotie?

Sluga i-a raspuns:

- Eu am doua mii de lei si fata vreo trei mii de lei.

- Dragul meu, zise boierul, eu cunosc un om care are de o suta de ori mai mult si totusi zice ca nu poate sa-si sustina nevasta.

- Boierule, ii raspunse sluga, tanarul acela desigur ca nu a fost niciodata la biserica, si nu a auzit niciodata ca Dumnezeu nu lasa pe ai sai sa sufere, daca ei muncesc si se incred in El.

Atunci boierul s-a intors spre fiul sau, care statea rusinat, si i-a zis:

- Cati bani am cheltuit cu educatia ta, multe ai invatat, dar ceea ce este mai de folos iti lipseste: credinta in Dumnezeu ! Pe aceasta nu ai invatat-o. Aici esti intrecut de sluga mea.

Merinde pentru Suflet – 28 aprilie 2012

Merinde pentru Suflet – 28 aprilie 2012

"Merinde pentru Suflet" - poate fi vizualizată în format PDF aici >>

GÂNDUL ZILEI

NUMAI IUBIREA ODIHNESTE SUFLETUL. PANA NU GASIM IUBIREA CUIVA NU NE ODIHNIM. DAR IUBIREA VESNIC PERSISTENTA,  CARE NE POATE DA O VESNICA ODIHNA,  O GASIM NUMAI LANGA HRISTOS,  UNIT INTRO IUBIRE DESAVARSITA CU TATAL SI CU DUHUL. ”
                                                PĂRINTELE DUMITRU 
                                                                        STANILOAE

Merinde pentru Suflet – 27 aprilie 2012

Merinde pentru Suflet – 27 aprilie 2012

"Merinde pentru Suflet" - poate fi vizualizată în format PDF aici >>

Paştile, străbatere din moarte la viaţă, Omilie a Părintelui Gheorghios Kapsanis, starețul mănăstirii Grigoriu

În această noapte, Sfântul Ioan Gură de Aur, dascălul întregii lumi şi al Bisericii noastre, pe toţi ne-a chemat să ne desfătăm de ospăţul credinţei. Într-adevăr tot ceea ce am trăit în timpul sfintei privegheri şi în timpul Dumnezeieşti Liturghii a Învierii a fost un ospăţ al credinţei. Îndrumătorul acestui ospăţ a fost Însuşi Domnul cel Înviat. Membrii ospăţului sunt Biserica lui Dumnezeu, Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu, sfinţii Îngeri, Sfinţii credinţei noastre, precum şi noi smeriţii creştini, care trăim acum. Cu toţii am participat la binecuvântata masă, la care Hristos S-a dăruit iarăşi pe Sine Însuşi ca mâncare şi băutură pentru credincioşi. Prin urmare, împărtăşindu-ne prin credinţă cu Hristos cel Înviat, şi mai înainte de toate, cuminecându-ne cu prea Sfântul Trup şi cu Cinstitul Sânge, am devenit beneficiari şi participanţi la viaţa Lui dumnezeiască, curată şi veşnică, precum şi la Sfânta Lui Înviere.

Toată taina credinţei noastre Ortodoxe, în acord cu Sfântul Apostol Pavel, dascălul întregii lumi, se rezumă la taina Învierii Hristosului nostru. Sfântul Apostol Pavel, în mod caracteristic, ne spune: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră”(I Cor. 15, 17). Şi asta pentru că lumea are mulţi învăţători şi mulţi întemeietori de religii. Dar izbăvitori, care să-l fi înviat pe om din morţi, e numai unul, Mântuitorul nostru Hristos. Pentru aceasta, numai Iisus Hristos Cel Răstignit şi Înviat e izbăvitorul oamenilor.

În consecinţa, noi numai pe Acesta îl adorăm, numai în Acesta credem, numai pe Acesta îl urmăm, numai pe Acesta îl slăvim. Numai Acesta şi nimeni altul, cât de înţelept să fi fost, cât de virtuos să fi fost, cât de sfânt să fi fost, nu a putut să-l învie şi să-l izbăvească pe om de duşmanul cel mai rău, adică de moarte.

Deci, acest fapt al credinţei noastre, acest eveniment istoric, adică Învierea Domnului nostru Iisus Hristos, l-am prăznuit, cu prea multă bucurie, aseară toţi Ortodocşii.

Problema mântuirii omului nu stă în simplu fapt că el trebuie să devină mai moral de cum era, nici în faptul că trebuie să-L înduplece pe Dumnezeu, încât să-l asigure pe om de un verdict de achitare din partea Acestuia. Pentru noi, mântuirea constă în faptul că omul mort poate să primească viaţă, poate să fie înviat. Cu toate acestea, numai Cel care dă viaţă este Mântuitorul şi Izbăvitorul oamenilor. Aşadar, acest Domn al nostru dăruieşte întregii omeniri viaţă. Ia omul mort şi-l face viu. Întâi de toate îl ia pe cel mort duhovniceşte şi-i dă duhovniceşte viaţă, iar după această duhovnicescă înviere îl învie trupeşte şi biologic, în ziua eshatonului, la cea de-a Doua Venire a Lui.

Credem că această a două înviere este un fapt neîndoielnic, fiindcă acesteia îi premerge arvuna, care este învierea cea duhovnicească. Deci, câţi încă din această viaţă ajung să fie, prin harul lui Dumnezeu, beneficiari şi participanţi la prima înviere, la cea duhovnicească, au dobândit nu numai nădejdea, ci şi certitudinea celei de a doua învieri, adică a învierii trupului.

În acelaşi timp, Domnul ne-a dat multe dovezi palpabile că într-adevăr trupul omului sfânt se slăveşte, rămâne nepieritor, învie chiar înainte de învierea ce va să vină, de învierea împreună cu Domnul cel Înviat. O dovadă sunt moaştele Sfinţilor, care s-au unit în chip nedespărţit cu Domnul ce Înviat. Pentru aceasta, sfintele lor moaşte au semnele nemuririi, au bună mireasmă, rămân neschimbate pentru muţi ani şi devin simbol şi preînchipuire a slavei ce va să vină, de care se vor desfată trupurile sfinţilor, atunci când vor fi înviate la cea de-a Doua Venire a Domnului.

Totuşi, se pune problema cum va putea creştinul să facă din viaţa lui viaţa lui Hristos, încât să fie şi el înviat. Cum poate să devină Învierea lui Hristos învierea lui.

Domnul nu a lăsat în lume, pur şi simplu, o învăţătură morală sau nişte reţete sociale. A lăsat Trupul Lui, pe Sine Însuşi şi cel care vrea să fie înviat nu are decât să se unească cu Trupul cel înviat al Domnului. Trupul Domnului cel Înviat e Biserica noastră. Cel care devine membru al Bisericii, membru viu al Acesteia, numaidecât primeşte viaţa lui Hristos şi o face viaţa lui. Prin urmare, când trăim în Biserică, când luptăm cu smerenie şi rugăciune, când participăm la Sfintele Taine şi înainte de toate la Dumnezeiasca Cuminecătură, care este Trupul şi Sângele Domnului, atunci dobândim experienţa învierii trupului nostru muritor, experienţa străbaterii noastre din moarte la viaţă. Acesta e Paştele cel adevărat. Fiindcă Paşti înseamnă străbatere, trecere „din moarte la viaţă”.

Creştinul care se roagă de fiecare dată cu smerenie şi dragoste către Dumnezeu, realizează o străbatere, o trecere de la viaţa egoistă la viaţa dumnezeieştii participări. Creştinul care biruieşte de fiecare dată viclenia şi voinţa lui pătimaşă pentru ca să facă sfânta voie a lui Dumnezeu, realizează o trecere din moarte la viaţă. Creştinul care se împărtăşeşte de fiecare dată cu Trupul şi Sângele Hristos, atunci face cea mai mare trecere de la moarte la viaţă.

Aceste slăvite şi mari taine ale învierii şi ale nemuririi noastre se află în Sfânta noastră Biserică şi este păcat, fraţii mei, să le lăsăm neexploatate, să nu le folosim, să nu le valorificam spre folosul şi zidirea noastră.

Este trist astăzi că în timp ce toţi ne asfixiem duhovniceşte, şi mai ales tineretul nostru, partea cea mai sensibilă dintre cei mari, ignorăm sau negăm să ne unim cu Stăpânul vieţii, cu Hristos Mântuitorul şi nu ne hotărâm să facem viaţa Lui viaţa noastră, ca să trecem de la moarte la viaţă. În timp ce Îl avem pe Dătătorul de viaţă Hristos, bucuria şi pacea noastră, noi preferăm să murim în singurătate, în stres, în vid, în lipsa sensului vieţii noastre.

În chip smerit doresc tuturor împreună prăznuitorilor cu noi, închinători, precum şi din partea fraţilor mănăstirii noastre, ca în această noapte sfântă a Învierii, în care „toate s-au umplut de lumină, cerul şi pământul şi cele din iad”, să se fi petrecut trecerea asta, paştile acestea, trecerea din moarte la viaţă. Să credem şi să-L iubim mai mult pe Domnul Hristos. Să ne unim cu El, încât viaţa noastră să devină viaţa Învierii. Atunci nu ne va mai cuprinde frica nici măcar de moartea trupească. Căci cel care s-a unit cu Hristos cel Înviat nu îi este frică de moartea trupească, întrucât deja a trecut din moarte la viaţă. A avut loc deja învierea, a intrat deja în Împărăţia Cerurilor.

Doresc, iarăşi, ca Hristos cel Înviat să ne călăuzească la unirea cu El, să mângâie inimile noastre, să ne umple pe toţi de dumnezeiescul har, să ne hărăzească cunoaşterea de Dumnezeu luminată, ca întotdeauna să fim uniţi cu El.

În sfârşit, doresc ca viaţa noastră să fie plină de lumina şi bucuria Învierii.

Arhim. Gheorghios Kapsanis

Pilda Zilei

Un frate l-a intrebat pe un batran:

- Doresc sa tin sa tin la mine doi bani, pentru vreme de boala trupeasca. E rau?

Si batranul i-a spus:

- Nu este bine sa tii mai mult decat iti este de trebuinta. De vei tine acei doi bani, nadejdea ta se afla la dansii. Si de se va intampla sa-i pierzi pe ei, iti vei pierde si nadejdea. Gandul nostru trebuie sa fie nincetat la Domnul, caci El ne poarta tot timpul de grija.

Cum se fac slujbele la Simonopetra. Împărțirea zilei liturgice și rânduiala laudelor zilnice, Ieromonah Petru Pruteanu

Recent am stat aproape 3 săptămâni la Mănăstirea Simonos Petras din Athos şi am avut ocazia să merg la slujbele lor şi chiar am slujit de mai multe ori acolo, atât în sobor, cât şi singur. Cu această ocazie aş dori să vă împărtăşesc din observaţiile mele liturgico-tipiconale şi, în special, să descriu elementele care sunt specifice fie pentru Athos, fie pentru această mănăstire (ştiindu-se că chiar între mănăstirile athonite există anumite diferenţe în slujbe).

Încep cu felul în care această mănăstire, şi în general tradiţia athonită (cu unele excepţii) împart sărbătorile. În funcţie de această împărţire a sărbătorilor sub aspect liturgic, se fixează un anumit program de lucru (ascultare) şi un anumit meniu alimentar. Deci am văzut următoarele tipuri de slujbă:

1. Slujba din zilele de rând, aşa cum o ştim noi după Tipic. Ceasul 9 şi Vecernia încep la orele 15.00, după care urmează trapeza şi Pavecerniţa. Dimineaţa slujba începe la 3 cu Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I şi Liturghia. Urmează apoi un pic de odihnă, iar la orele 9.00 se citesc Ceasurile 3-6 şi se dă prima masă, după care urmează ascultările. Detaliile liturgice le voi descrie mai târziu, aici spun doar că la Liturghie, la o astfel de slujbă, ei cântă Antifoanele Liturghiei bizantine: Ps. 91 cu refrenul „Pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi, Doamne…”; Ps. 92 cu refrenul „Pentru rugăciunile Născătoarei de Dumnezeu…” + „Unule Născut”, în schimb, la Antifonul al 3-lea, în loc să cânte Ps. 94 cu refrenul „Mântuieşte-ne pe noi, Fiul lui Dumnezeu…” (aşa cum ar fi corect după vechea tradiţie), ei cântă totuşi Fericirile cu 6 sau 8 tropare intercalate.
2. Slujbe cu Doxologie, în funcţie de cinstirea Sfântului, dar cu aceleaşi Antifoane la Liturghie, ca şi la slujbele simple. În acest caz, dacă e luni, miercuri sau vineri, nu se dă dezlegare la ulei şi vin. Acest tip de slujbă se face mai ales la unii sfinţi cuvioşi, pe care monahii în cinstesc, dar vor să le urmeze şi în asprimea postului.
3. Slujbe cu Doxologie, dar şi cu Antifoanele Obedniţei (Ps. 102, 145 şi Fericirile) la Liturghie. În acest caz, dacă e luni, miercuri sau vineri, se dă dezlegare la ulei şi vin, dar la peşte nu dezleagă nici dacă este Polieleu (spre deosebire de Biserica Rusă). Mai departe, la toate tipurile de slujbe vor fi Antifoanele Obdedniţei (Typika) la Liturghie.
4. Slujbe cu Evanghelie la Utrenie şi, bineînţeles şi Doxologie, dar fără Polieleu, adică nu pun Psalmii 134-135, care la ei tot timpul se cântă integral (aprox. 35-45 de minute). În acest caz, la Vecernie se va citi Catisma de rând (nu „Fericit bărbatul…”), iar la Utrenie, după al 2-lea rând de Sedelne se cântă imediat „Din tinereţile mele…” şi totul până la Canoane, cu excepţia rugăciunii „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău…”. Restul slujbei este după rânduială.
5. Slujbă cu Polieleu, după rânduiala care este şi la noi, doar că ei cântă integral prima stare a Catismei 1 („Fericit bărbatul”), Polieleul tot integral, iar în loc de Mărimuri cântă aşa-zilele „Megalinarii”, care sunt o selecţie de stihuri tematice din Psalmi (pentru ierarhi, mucenici, cuvioşi etc.), aşa cum avem şi noi la Mărimuri, numai că mult mai multe şi fără refrenurile noastre, ci doar cu Aliluia. În acest caz slujba se face cu diacon şi acesta citeşte şi rugăciunea „Mântuieşte, Dumnezeule, poporul Tău…”, care la ei este relativ scurtă (fără prea mulţi sfinţi), dar se rosteşte rar, în timp ce strana recită încet după fiecare sfânt („Cu ale lui/ei sfinte rugăciuni, Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi”). Trebuie să mai menţionez că în bisericile lor, pe lângă horos (acel candelabru în formă de cerc care la slujbele mari se roteşte), există şi candelabrul numit Polieleu, care stă în mijlocul horosului şi care atârnă de turla centrală a bisericii. Există însă şi un candelabru-polieleu mai mic, între solee şi horos, şi la slujba descrisă acum anume aceste se aprinde şi se clatină, nu cel mare, care e folosit doar în duminici şi la slujbele cu priveghere.
6. Slujba de duminică, în tot Athosul, nu se face cu Priveghere, decât atunci când duminica coincide cu o altă sărbătoare. Această are o rânduială de mijloc între slujba cu Polieleu şi cea cu Priveghere, dar la aceleaşi ore ca şi slujbele de rând: 3 noaptea (Miezonoptica, Utrenia, Ceasul I, Liturghia şi trapeza) şi 3 după-amiază (Ceasul 9, Vecernia, trapeza şi Pavecerniţa). Duminica, Ceasurile 3-6 nu se pun. Un element specific este citirea simplă a Catismei I (fără ectenii mici între stări), dacă nu este o sărbătoare cu Polieleu.
7. Slujbele cu Priveghere, despre care vom scrie un material aparte. Acum doar spun că Ceasul 9 cu Vecernia Mică se fac la orele 14.00, după care trapeza, apoi puţină odihnă + se serveşte o cafea. Privegherea începe la orele 18.00 şi trec puţin de miezul nopţii. A doua zi, la orele 6.00 se încep Ceasurile 3-6 şi Dumnezeiasca Liturghie. Dacă slujba are „Fericit bărbatul” (la sfinţi), nu se cântă Anixandare, iar dacă nu este „Fericit bărbatul” (la Praznice Împărăteşti) atunci se cântă Anixandare (Ps. 103). Duminica şi în zilele cu Priveghere rânduiala la trapeză este deosebită: stareţul merge la masă îmbrăcat în mantie şi cu cârjă arhierească, după caz se face rânduiala Panaghiei (foarte frumos), apoi se merge iarăşi în biserică unde se zice o ectenie întreită şi se face Apolisul (deşi înaintea de asta s-au mai făcut vreo 5 Apolise).

Vreau să mai remarc două lucruri pe care le-am discutat şi cu renumitul liturgist, părintele Macarie Simonopetritul, care este şi tipicarul principal al Mănăstirii.

Dacă se doreşte punerea slujbei unei sfânt canonizat recent, se procedează în felul următor: tipul de slujbă este o hotărât de tipicar împreună cu stareţul, dar foarte rar la sfinţii recent canonizaţi se fac Privegheri sau chiar Polieleu. Chiar dacă slujba este scrisă complet, cu Priveghere (că ele aşa se scriu cam toate), aceasta se face pentru bisericile unde este hram sau în regiunea unde a trăit sau s-a nevoit sfântul respectiv. Ei pun de obicei slujbă cu Doxologie sau cu Evanghelie la Utrenie (dar fără Polieleu). Dacă în această zi sunt alţi doi sfinţi în Minei şi slujba unuia trebuie lăsată, aceasta va fi pusă anul următor alături de slujba sfântului recent canonizat, care nu are slujba în Minei, dar se doreşte a fi prăznuit. Cel puţin la Simonos Petras, dar şi la alte mănăstiri, nu există obiceiul de a pune canoane la Pavecerniţa şi tocmai de aceea s-a ales această variantă de a pune slujbele alternativ de la un an la altul.

Cu alte detalii voi reveni într-un alt articol. (v. mai jos)

***

După ce am descris felul în care simonopetriţii (şi aproape toţi athoniţii) clasifică zilele liturgice, voi încerca să fac o prezentare sumară a unei slujbe din zilele de rând.

Toaca şi clopotul mic sunt bătute de 3 ori înainte de slujbă: cu 30 de minute înainte, cu 15 şi cu 2-3 minute înainte de binecuvântare. Acest lucru e valabil atât pentru slujba de seară, cât şi pentru cea de dimineaţă. Slujbele se încep exact la timp, dar nimeni nu se grăbeşte să le termine la o anumită oră (chiar dacă acest lucru se întâmplă de la sine).

ceasul XI se începe în pronaos (numit şi lition, pentru că tot acolo se iese la litie). Perdeaua dintre pronaos şi naos este trasă (închisă), iar accesul în naos se face prin uşile laterale. Preotul de rând (efimerios), fiind îmbrăcat şi în mantie, ia epitrahilul din cuierul care este lângă iconostasul pronaosului şi dă binecuvântarea. Stareţul sau locţiitorul acestuia spune „Împărate ceresc”, iar dacă nu sunt de faţă, atunci o spune chiar preotul slujitor. Citeţul „Sfinte, Dumnezeule…” şi… „Tatăl nostru”. Preotul zice ecfonisul, apoi lasă epitrahilul şi se aşează în stasidia rezervată preotului slujitor, prima din strana stângă. Când zice „Că a Ta este împărăţia” înainte de Condacul Ceasului, nu-şi (mai) pune epitrahilul, iar la ecfonisul „Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi” (spus la toate Ceasurile, fără deosebire), îşi pune epitrahilul şi apoi tot el zice şi rugăciunea finală a Ceasului XI (şi la fel va face la Ceasurile III şi VI, citite tot în pronaos). Ceasul XI se încheie cu Otpustul mic, apoi se deschide perdeaua şi se intră în naos.

Ajungând preotul în faţa Sfintelor Uşi, ia deja epitrahilul care atârnă de iconostasul din faţa Altarului şi dă binecuvântarea, continuând să citească rugăciunile din timpul Ps. 103, care este citit de cel mai mare sau de un oaspete mai important. Perdeaua (dar şi Sfintele Uşi), în tot Athosul se deschid din afară de către paraclisier, nu din altar de preot sau diacon. Urmează ectenia mare, la care ieromonahul continuă să aibă pe cap doar potcapul, nu şi cuculia (acea pânză, numită la români camilafcă, iar la ruşi prinsă de potcap şi numite împreună clobuk). După ectenie preotul lasă epitrahilul şi merge în altar, iar la strană se citeşte Catisma de rând de către cel rânduit de tipicar. Formulele „…Şi acum, Aliluia (de 3 ori), Doamne miluieşte (de 3 ori), Slavă…” sunt spuse tot timpul de canonarh, care are o stasidie specială între strana stângă şi altar. Paralel cu el, între strana dreaptă şi altar stă tipicarul care supraveghează întreaga slujbă.

Urmează ectenia mică, apoi canonarhul anunţă glasul, iar cântăreţii cântă „Doamne strigat-am” cu stihurile şi stihirile, pe rând, în cele 2 strane. Preotul face cădirea mare, după o rânduială deosebită de cea a românilor şi mai ales cea a ruşilor. În toate aceste acţiuni, afară de cădirea de la Heruvic şi alte câteva momente, preotul poartă potcapul, dar nu şi cuculia.

„Lumină lină” se citeşte (de cel mai mare sau de un oaspete), chiar şi sâmbătă seara când este Vohod, şi se cântă doar la slujbele cu Priveghere. Urmează direct Prochimenul zilei rostit de canonarh şi cântat consecutiv de cele 2 strane. „Pace tuturor” înainte de Prochimen ei nu spun niciodată, nici la Liturghie, ci numai înainte de Evanghelie, iar prochimenul este totdeauna început direct de canonarh sau citeţ. Istoric acest lucru nu se justifică, dar asta e deja o altă problemă.

Cel mai mare spune „Învredniceşte-ne, Doamne”, apoi ectenia cererilor din faţa Sfintelor Uşi şi Stihoavna. În timpul cântării acesteia, de fiecare dată (inclusiv la Utrenie) are loc închinarea la icoane şi cererea binecuvântării de la stareţ (gheronda). Se închină mai întâi stareţul la icoane, apoi vine în mijloc şi se închină la cele 2 strane şi merge la stasidia sa (mai specială). Urmează locţiitorul stareţului, preotul de rând, oaspeţii clerici, apoi toţi fraţii în ordinea tunderii în călugărie şi la sfârşit mirenii. Închinarea se face, de obicei, cu o singură însemnare cu semnul sfintei cruci, iar icoanele se sărută cu cuculia pe cap şi numai la icoana Maicii Domnului se scoate cuculia şi rămâne totuşi potcapul (dar la Simonos Petras nu este vreo icoană mare a Maicii Domnului pentru închinare, deci cuculia la închinare nu se scoate).

Cel mai mare spune „Acum slobozeşte”, iar canonarhul „Sfinte, Dumnezeule”. Urmează troparele (apolitikia), ectenia întreită (după o rânduială puţin diferită) şi Otpustul. La toate Otpusturi toţi iese din stasidii.

Imediat se merge la cină, după care toţi se întorc la Pavecerniţă şi abia apoi la chilie. După aceasta mai este timp de aproape 1h.30 de ascultare (mai ales cei de la trapeză, dar nu numai), iar la orele 18.00 se sună clopotul de retragere şi se închide poarta mănăstirii. După acest clopot fiecare îşi urmează propriul program de odihnă şi canon, fără să aibă dreptul de a vorbi unul cu altul, iar la orele 3.00 se începe slujba de dimineaţă cu Miezonoptica.

Rânduiala Miezonopticii se face asemănător cu Ceasul IX, după care se intră în naos pentru Utrenie. Rânduiala acesteia este în mare parte ca la noi, având totuşi câteva deosebiri (afară de cele deja menţionate). Ectenia întreită de după cei 2 psalmi „împărăteşti” (19-20) este foarte scurtă, din 2 cereri: prima şi cea „pentru conducerea ţării şi toţi dreptslăvitorii creştini”, apoi Hexapsalmul. Mai departe nu întâlnim nimic deosebit decât faptul că athoniţii cântă Canoanele împreună cu cântările biblice („ale lui Moise”), aşa cum şi este corect, pentru că odele Canoanelor nu au fost scrise pentru citire, ci pentru cântare, aşa cum o spune şi numele lor. La Simonos Petras se cântă doar cântările 1-3, apoi 4-8 se citesc, iar după „Ceea ce eşti mai cinstită” a 9-a iarăşi se cântă. Urmează iarăşi rânduiala obişnuită, cu închinare la Stihoavnă. După „Întăreşte, Dumnezeule…” (rostit de cel mai mare), se sună clopoţelul de proscomidiar şi în acest timp fiecare îşi pomeneşte viii şi morţii, iar preotul scoate în acest timp miride. După vreo 15-20 secunde de pomeniri, citeţul începe „Veniţi să ne închinăm” şi Ceasul I, iar fraţii revin în stasidii. În timpul Ceasului I preotul acoperă Cinstitele Daruri şi face o cădire mică (cu Sf. Uşi deschise). La sfârşitul Ceasul I se face Otpust apoi se începe Liturghia, despre care voi relata mai târziu.

Ieromonah Petru Pruteanu

Cum se fac slujbele în Athos. Liturghia la Simonopetra, Ieromonah Petru Pruteanu

Cum se fac slujbele în Athos. Liturghia la Simonopetra, Ieromonah Petru Pruteanu

După ce am prezentat modul în care simonopetriţii împart zilele liturgice, apoi rânduiala laudelor zilnice, vă prezint o descriere sumară a Liturghiei simonopetrite, care în general se slujeşte la fel în mai tot Athosul. Voi prezenta doar diferenţele mai evidente. 

Începutul Liturghiei este ca de obicei, după Otpustul de la Ceasul I, iar dacă se slujeşte cu diacon, acesta va spune toate ecteniile din faţa Sfintelor Uşi, numai că va sta cu spatele spre strana stângă (la 45 de grade faţă de catapeteasmă şi respectiv faţă de Sfintele Uşi), fiind orientat cu faţa spre icoana Mântuitorului. Orarul este ridicat la prima cerere şi se coboară la ultima cerere a fiecărei ectenii, fără ca diaconul să-şi facă semnul crucii la fiecare cerere. Pare o lipstă de evlavie, dar e o sobrietatea uluitoare.

Ca şi la Laude, în timpul Liturghiei preotul nu trebuie să închidă sau să deschidă perdeaua şi Sfintele  Uşi, pentru că toate astea le face paraclisierul. La Antifonul III (la Simonos Petras – Fericirile), abia când se ajunge la „Slavă…” se începe ieşirea şi tot atunci se deschid Sfintele Uşi.

Apostolul este precedat de prochimen, dar nu şi de „Pace tuturor!”, ci se începe aşa: „Prochimenul apostolului: Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Săi (de exemplu)” şi mai departe. În zilele de rând prochimenul se citeşte împreună cu stihul, iar în duminici şi sărbători se cântă. La sfârşitul Apostolului citeţul merge în faţa Sfintelor Uşi şi primeşte de acolo binecuvântare de la preotul slujitor, apoi se retrage în stasidia sa (iar în duminici şi sărbători continuă de acolo cu stihurile de la „Aliluia”), iar preotul citeşte după obicei Evanghelia. La slujba cu diacon, dialogul dintre preot şi diacon:„Binecuvintează pe binevestitorul Sfântului Apostol şi Evanghelist (N)” şi „Dumnezeu, pentru rugăciunile…” se spune tot timpul încet, în timpul când Evanghelia este dată diaconului spre citire, şi nu în auzul tuturor. Chiar mi se pare corectă această practică, nemaivorbind de faptul că aşa se făcea şi în vechime.

La Vatoped am văzut o chestiune mai specială la ectenia întreită (atât la Liturghie, cât şi la Vecernie). La cererea  „Încă ne rugăm pentru fericiţii şi dea pururea pomeniţii…” se pomenesc monahii şi apropiaţii mănăstirii care au adormit recent, până la împlinirea celor 40 de zile, iar la cererea următoare: „Încă ne rugăm petru mila…” se pomenesc monahii care stau la pat sau care sunt trimişi la vreo slujire în afara mănăstirii. Ectenie pentru cei adormiţi grecii nu pun niciodată în cadrul Liturghiei, întrucât această e o practică rusească relativ nouă, preluată şi de români.

La Simonos Petras, nu se suprimă ectenia pentru catehumeni, dar aceasta este reformulată, începând direct cu „Să ne rugăm pentru cei chemaţi Domnului” şi fără „Cei chemaţi, capetele voastre Domnulu să le plecaţi”. Mi s-a spus că le-ar scoate de tot (aşa cum fac pe la metoace şi schituri), dar se tem că vor fi criticaţi de ceilalţi athoniţi.

În timpul Heruvicului preotul citeşte rugăciunea „Nimeni din cei legaţi…”, apoi, dacă este singur (sau şi cu diacon), spune o singură dată „Noi, care pe Heruvimi…” şi numai dacă sunt trei sau mai mulţi preoţi, imnul este zis de trei ori ca la noi, dar nu cu mâinile ridicate, ci strânse cruciş la piept. În zilele de rând cădirea este foarte simplă, fără ca preotul să ajungă în mijlocul bisericii, ci stând pe solee (un semicerc mai înalt, dar foarte mic, din faţa Sfintelor Uşi) cădeşte icoanele catapetesmei şi spre cei prezenţi în biserică, iar dacă este duminică sau sărbătoare, cădirea e făcută ca de obicei, prin mijlocul bisericii.

La Intrarea (Vohodul) Mare, indiferent de numărul clericilor, diaconul sau, dacă nu este, preotul, spune doar „Pe voi pe toţi…” şi numai la marile Praznice se spun şi alte 3-4 pomeniri, dar nu foarte multe şi aproape în formă liberă. La o slujbă când s-a făcut o tundere în monahism (după Intrarea Mică), a fost pomenit şi noul monah.

La începutul Anaforalei am aflat o practică greşită, lucru recunosc chiar de simonopetriţi, dar o fac pentru a nu se deosebi de ceilalţi greci. Întrucât la cuvintele „Să mulţumim Domnului” se răspunde doar cu cuvintele „Vrednic şi drept [este]”, fără cuvintele de mai departe („…este a ne închina…”), preotul nu reuşeşte să spună în taină prima parte a Anaforalei, iar revenirea la practica citirii cu voce tare a Anaforalei nu este dorită şi acceptată de toţi. De aceea, ca şi în cea mai mare parte a Greciei, o parte a rugăciunii se spune în partea a doua a Crezului, apoi se spune dialogul preanaforal (în zilele de rând cu Sfintele Uşi închise), iar după cuvintele „Să mulţumim Domnului” se continuă de la cuvintele „…Mulţumim Ţie şi pentru liturghia aceasta…”. Când am slujit acolo (cu un diacon simonopetrit) chiar am încercat treaba asta, deşi puteam să o fac pe prostul şi să zic cum ştiu eu, dar am vrut să văd cât de comod şi de mai ales dacă e posibil să mai percepi unitatea Anaforalei citind aşa, şi am văzut că nu prea merge.

Toţi grecii, inclusiv athoniţii nu au la epicleză troparul Ceasului al III-lea şi consideră rostirea lui o mare greşeală.

Dacă se slujeşte în sobor, cuvintele „Întâi pomeneşte Doamne…” se spun de toţi preoţii odată (în cor). La aceste cuvinte tot timpul se răspunde cu „Doamne miluieşte” (o dată) şi nu cu „Şi pe toţi şi pe toate”, care a rămas în textul nostru de la dipticile diaconeşti. La Dochiariu am văzut că după „Doamne miluieşte”, diaconul adaugă: „Pomeneşte, Doamne, şi pe cei pe care-i are fiecare în cuget şi pe toţi şi pe toate”, iar strana repete „Şi pe toţi şi pe toate” – exact aşa cum era în vechime. Când nu este diacon, această pomenire generală este suprimată, pentru că şi în vechime citirea dipticelor era o prerogativă a diaconului.

După Anafora se pun doar primele cereri („Pe toţi sfinţii…” până la „Apără mânuieşte…”, apoi direct „Unimea credinţei…”), iar ectenia cererilor se lasă, pe motiv că a fost pusă deja înainte de Crez. Această practică vine ca o concluzie subiectivă a prof. Ioannis Foundoulis, pentru că cei mai mulţi liturgişti consideră că e mai corect să se pună a doua ectenie a ceririlor, cea înainte de „Tatăl nostru” şi se poate lăsa prima, cea înainte de Crez.

La chinonic avem mai multe elemente specifice, legate şi de numărul mare a celor care se împărtăşesc în biserică, mai ales că şi clericii care nu slujesc (cu excepţia stareţului) sunt împărtăşiţi tot cu linguriţa, ca şi monahii sau laicii. De aceea, în Potir se pune doar o mică parte din părticica IC, iar clericii slujitori se împărtăşesc cu restul ei, urmând ca restul Agneţului (XC, NI, KA şi dacă a mai rămas ceva din IC) să fie tăiat bucăţele mici pentru împărtăşire. Rugăciunea „Cinei Tale…” şi celelalte se spun de diacon (sau preot, dacă nu este diacon) înainte de a lua cineva Sf. Trup în mână, apoi trec toţi slujitorii pe rând şi iau o părticică din Sf. Trup şi mergând mai departe prin faţa Sfintei Mese, sorbesc o singură dată din Potir. Când se iese cu Potirul între Sfintele Uşi, nu se mai zice rugăciunea „Cine Tale…” şi celelalte, ci imediat după „Cu frică de Dumnezeu…” se începe împărtăşirea cu formula: „Trupul şi Sângele lui Hristos”, la care cel ce se împărtăşeşte răspunde: „Amin”. Prim urmare, numele celor care se împărtăşesc nu se spune, iar împărtăşirea decurge destul de repede, chiar dacă sunt foarte mulţi. Fiecare din cei care s-au împărtăşit ia anafură/antidoron, dar nu şi aghiazmă sau vin.

La ectenia de mulţumire, după cererea „Drepţi primind…” se răspunde cu „Slavă Ţie Doamne, slavă Ţie”, iar după celelalte ca de obicei. Rugăciunea de după Amvon se spune în faţa icoanei Mântuitorului de la catapeteasmă, apoi urmează Otpustul după obicei şi împărţirea anafurei de către protos din mijlocul biserici (sub candelabru). La strană se citesc rugăciunile de mulţumire apoi se mai face un mic Otpust.

Ieromonah Petru Pruteanu

Precizare: Mulțumim părintelui Petru pentru îngăduința de a prelua aici textul cuvioșiei sale
.