Actorul american Jonathan Jackson mulțumește monahilor de la Muntele Athos care se roagă neîncetat pentru lume!

Jonathan Jackson: Thanks to the monks of Mount Athos, who unceasingly pray for the world!

***

E îmbucurător să vezi un actor american închinându-se drept-slăvitor, mulțumind Sfintei Treimi și, într-un sfârșit, monahilor de la Muntele Athos pentru neîncetata lor rugăciune pentru lume. E îmbucurător, dar nu e o surpriză. Deja mulți știu că Jonathan Jackson, celebru actor american, a devenit ortodox. În spațiul nostru a circulat un interviu deosebit acordat de tânărul actor unui preot ortodox american. Având acordul autorului, m-am putut ocupa de editarea acestui interviu în limbă română, el văzând lumina tiparului în revistă Orthograffiti (parțial) dar și sub formă unei broșuri, “Jonathan Jackson – Un actor american alege ortodoxia”, editate la Areopag. Aveți mai jos Cuvântul înainte al broșurii.  În curând vom posta întreaga carte AICI.
***

Cuvânt înainte la cartea Jonathan Jackson – Un actor american alege ortodoxia, Ed. Areopag, 2012, 64 pag. 4,50 RON
Laurențiu DUMITRU

În paginile ce urmează vă prezentăm povestea inedită a unei convertiri, traducerea unui interviu realizat pe 27 februarie 2012 de un preot ortodox cu celebrul actor american Jonathan Jackson, de curând trecut de la Adventism la Ortodoxie.

Jonathan Jackson s-a botezat de Paști împreună cu familia, la vremea acordării interviului fiind doar catehumeni. Pentru cei ce nu știu, actorul Jonathan Jackson este de patru ori câștigător al premiilor Emmy (în clipul de mai sus primește al cincilea premiu, n. LD) și cunoscut star datorită serialului „General Hospital” în care a jucat timp de 18 ani, încă de pe vrea când era copil. Cinefilii români îl cunosc din „Riding the Bullet”, „Tuck Everlasting” „The Deep End of the Ocean” sau „Insomnia”. A colaborat cu regizorul Christopher Nolan și a jucat alături de actori ca Al Pacino, Robin Williams, Hilary Swank sau Michelle Pfeiffer.

Pentru mulți dintre tineri noștri lumea Hollywood-ului e cu totul fascinantă (împlinirea „visului american”, bani și faimă), iar viața Bisericii li se pare anacronică și perimată. Cei ce gândesc altfel, vor fi surprinși să afle că un tânăr actor american, împlinit pe toate planurile, pune mare preț pe ceea ce ei socotesc marginal, secundar.

Experiența ne-a arătat că mărturiile convertiților, mai ales ale celor celebri în spațiul public, au un impact extraordinar. Cuvântul unui actor renumit despre Ortodoxie îi poate ajuta pe tineri să conștientizeze tezaurul pe care îl au în Biserică și să nu mai rătăcească pe căi lăturalnice. De aceea m-aș bucura ca această carte să ajungă în mâinile cât mai multor tineri, să pătrundă în anturajele în care predica clasică este refuzată din principiu.

Interviul, publicat într-o altă traducere pe unele bloguri ortodoxe, a renăscut discuțiile vechi despre acuratețea mărturisirilor de credință ale celor convertiți la Ortodoxie veniți din spațiul neoprotestant și ispitele cărora le sunt într-o oarecare măsură tributari.

Personal sunt fascinat de râvna lui Jonathan pentru a ajunge la adevăr prin lectură, în lipsa altor mijloace, în lipsa unui povățuitor. Din mărturia experienței sale de viață răzbate seriozitatea cu care s-a angajat în viața duhovnicească, se simte prezența lucrătoare a harului și pacea unui suflet care nu a avut odihnă până când nu a aflat adevărata Biserică Străveche, Acum știe că dacă cineva se simte atras de Hristos, (…) Ortodoxia e casa desăvârşită. La decernarea premiilor Emmy din 2011, când Jonathan a urcat pe scenă pentru a-și ridica trofeul, a mulțumit întâi Tatălui, Fiului și Sfântului Duh (la fel face și în clipul de mai sus, n.LD), apoi familiei și celor ce l-au sprijinit într-un fel sau altul. Mărturisesc că imaginea acestui moment m-a atins foarte tare și mi-a stăruit mult în suflet.

Mulțumesc pe această cale lui Jonathan Jackson și părintelui Andrew Stephen Damick pentru acordul de a prelua interviul în paginile revistei Orthograffiti (parțial, din lipsa spațiului) și publicarea ulterioară a interviului integral în cartea de față. Mulțumesc Ancăi Munteanu și Mădălinei Reznic pentru transcript și traducere. Mulțumesc lui Radu Hagiu pentru diortosirea traducerii și notele de subsol. Au fost eliminate câteva idei lăsate în aer şi am contras textul în locurile în care intervenţiile reporterului erau semi-onomatopeice («Yeah», «Sure» etc.), iar curgerea frazelor nu cerea acea pauză sau întărire. Pe alocuri, Radu a perifrazat, acolo unde ar fi sunat neobișnuit şi dezlânat în română. Nu în ultimul rând mulțumesc prietenului Danion Vasile pentru că a crezut în folosul editării acestui interviu.

Troparul Sf Ap Petru si Pavel Bizantina

Troparul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel
”Cei ce sunteti intre apostoli, mai intai pe scaun sezatori si lumii invatatori, stapanului tuturor rugativa, pace lumiii sa daruiasca si sufletelor noastre mare mila.”

Merinde pentru Suflet – 29 iunie 2012

Merinde pentru Suflet – 29 iunie 2012

"Merinde pentru Suflet" - poate fi vizualizată în format PDF aici >>

Zografu, ieri și azi

Curtea Mănăstirii Zografu – Monumentul Sfinților Mucenici Zografiți. aprox. anii 1900. Sursă: The Holy Mountain by Herman Voogd

Curtea Mănăstirii Zografu – Monumentul Sfinților Mucenici Zografiți, 2012. © Laurentiu Dumitru

                

Comuniune şi cooperare între două Biserici surori



La Reşedinţa patriarhală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a primit ieri, 27 iunie 2012, în audienţă o delegaţie a Departamentului pentru relaţii externe al Patriarhiei Moscovei. Oaspeţii se află într-o vizită de trei zile la Patriarhia Română cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, pentru a cunoaşte mai bine modul de organizare şi activităţile multiple ale Administraţiei Patriarhale, după cum informează „Ziarul Lumina”.

Potrivit Biroului de presă al Patriarhiei Române, oaspeţii au mulţumit pentru invitaţia de a vizita Patriarhia Română şi au transmis un mesaj fratern din partea Preafericitului Părinte Kiril, Patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii. În acest sens, reprezentanţii Patriarhiei Moscovei au menţionat faptul că Patriarhul Moscovei acordă o atenţie deosebită relaţiilor frăţeşti dintre cele două Biserici Ortodoxe surori, cu o istorie comună de suferinţă în perioada regimului comunist ateu şi care, în prezent, au cel mai mare număr de credincioşi.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis un mesaj de frăţietate Preafericitului Părinte Patriarh Kiril şi a apreciat bogata şi dinamica activitate a Bisericii Ortodoxe Ruse din ultimii ani. În acest context, Patriarhul României a subliniat importanţa întâlnirilor periodice dintre ierarhi şi reprezentanţi ai celor două Patriarhii, cu scopul de a-şi împărtăşi reciproc din experienţa proprie şi de a întări comuniunea şi cooperarea între cele două Biserici Ortodoxe surori pentru o mărturie comună în lumea de astăzi.

'Această vizită contribuie la întărirea relaţiilor dintre Bisericile noastre'

La finalul întâlnirii cu Patriarhul României, părintele Serghie Zvonarev, responsabil pentru relaţiile Patriarhiei Moscovei cu comunităţile bisericeşti ruse din afara graniţelor, a vorbit despre rolul vizitei pe care delegaţia rusă o efectuează în România pentru întărirea relaţiilor dintre Bisericile noastre: 'Această vizită, pe care noi o efectuăm ca reprezentanţi ai Patriarhiei Moscovei, va contribui la întărirea relaţiilor dintre Bisericile noastre ortodoxe surori. Presupunem că după încheierea vizitei delegaţiei Departamentului pentru relaţii externe bisericeşti al Patriarhiei Moscovei va urma o vizită de răspuns din partea Patriarhiei Române. Schimbul de experienţă între lucrătorii administraţiilor patriarhale ne ajută să cunoaştem atât modul de organizare bisericesc al fiecărei Patriarhii, cât şi tradiţiile frumoase pe care le avem. Cu mare bucurie am avut această întâlnire cu Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României, în persoana căruia am văzut pe cineva care trăieşte cu adevărat viaţa Bisericii, are grijă şi se gândeşte neîncetat la binele acesteia. Am mai remarcat atitudinea pe care o are Preafericitul Părinte Patriarh Kiril faţă de relaţiile cu Patriarhia Română şi sperăm că aceste schimburi de vizite vor contribui şi mai mult la binele comun şi unitatea tuturor Bisericilor Ortodoxe'
.

Gandul Zilei

„Darul de a răbda necazurile este mai mare decât darul de a învia morţii. Pentru că dacă învie cineva un mort, 

atunci îi rămâne dator lui Dumnezeu, pentru că rugăciunea i-a fost ascultată. Dar dacă cineva rabdă necazurile, atunci acestuia Însuşi Dumnezeu îi rămâne dator“.

                                                     Sfantul Ioan Gura de Aur

Merinde pentru Suflet – 27 iunie 2012

Merinde pentru Suflet – 27 iunie 2012

"Merinde pentru Suflet" - poate fi vizualizată în format PDF aici >>

O fotografie rară cu Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (1933). [update: Chipul Starețului Siluan, de Arhim. Sofronie]

Aveți mai sus o fotografie rară (1933) cu Sfântul Siluan Athonitul împreună cu Părintele Sofronie Saharov (pe atunci ierodiacon). Imaginea nu a fost niciodată folosită de Părintele Sofronie în cărțile despre Cuviosul Siluan, pentru că era în proprietatea Mănăstirii Sfântul Pantelimon (Russikon), cu care, la un moment dat, nu a mai avut relații apropiate. Părintele Sofronie mărturisea că această fotografie în care sunt împreună dezvăluie cel mai adânc firea Cuviosului Siluan. Fotografia, care a început să circule în ultima vreme (fiind scanată dintr-o carte editată de Russikon), este foarte puțin cunoscută. Am întrebat chiar și la Essex câțiva părinți dacă știu de ea și mi-au răspuns uimiți că nu. (Laurențiu Dumitru)

 

Chipul Starețului Siluan, Arhim. Sofronie

L-am cunoscut pe Stareţul Siluan în această perioadă a vieţii sale (1930 n.n). Anii îndelungaţi de uriaşă luptă cu patimile trecuseră. În acea vreme, în duh, el era cu adevărat mare. Învăţat întru tainele lui Dumnezeu, povăţuit de sus în lupta duhovnicească, se înălţa de acum cu paşi siguri către nepătimire.

În cele din afară Stareţul se purta cât se poate de simplu. Era mai înalt decât statura mijlocie; vânjos, dar nu greoi. Trupeşte nu era uscăţiv, dar nu era nici gras. Trunchiul îi era puternic, grumazul tare, picioarele zdravene, bine proporţionate cu trunchiul, cu tălpi mari. Mâinile de muncitor, puternice, cu palme mari şi degete pe măsură. Faţa şi capul de proporţii cât se poate de armonioase. Fruntea frumoasă, rotunjită, potrivită ca măsură, puţin mai mare decât lungimea nasului. Falca de jos puternică, exprimând hotărâre, dar fără senzualitate sau asprime. Ochii de culoare închisă, nu foarte  mari; privirea liniştită, blândă, uneori pătrunzătoare, încordată; adesea obosită de lungile privegheri şi lacrimi. Barba mare, stufoasă, uşor căruntă. Sprâncenele dese, neunite, joase şi drepte ca la gânditori. Părul capului închis la culoare, până la bătrâneţe potrivit de des. Fusese fotografiat de mai multe ori, dar niciodată nu ieşea reuşit. Trăsăturile puternice, bărbătoase ale feţei ieşeau uscăţive, aspre, grosolane, pe când în realitate dădea o impresie mai curând plăcută, cu faţa sa paşnică şi blajină care, de la puţinul somn, şi de la multa postire, şi de la umilinţă, era adesea palidă, caldă – şi nicidecum aspră.

Aşa era de felul său, dar uneori chipul i se schimba într-atât, încât devenea de nerecunoscut. Faţa palidă, curată, cu o anume expresie luminată era atât de izbitoare încât te simţeai neputincios a-l privi; ochii, văzându-l, se plecau în jos. Fără să vrei îţi amintea de Sfânta Scriptură, unde se vorbeşte de slava feţei lui Moisi la care norodul nu putea căuta.

Viaţa sa era potrivit de aspră, cu o desăvârşită nepurtare de grijă pentru cele din afară şi pentru trup. Ca şi cei mai mulţi nevoitori athoniţi, nicioadată nu îşi spăla trupul. Se îmbrăca cu haine aspre ca şi monahii muncitori; purta multe haine, căci, după ani de nepurtare de grijă faţă de trup, adesea răcea, şi suferea de reumatism. În vremea şederii sale la Vechiul Russikon răcise tare la cap şi chinuitoarele dureri îl sileau să se întindă pe pat. În acea vreme îşi petrecea nopţile în afara zidurilor propriu-zise ale mănăstirii, în marea încăpere a depozitului de alimente de care se ocupa; făcea aceasta pentru a afla mai multă însingurare.

Iată deci care era chipul acestui om simplu şi neînsemnat. Dar dacă vom voi să vorbim despre felul său de a fi şi despre înfăţişarea sa lăuntrică, ne vom afla în faţa unei sarcini cât se poate de anevoioase.

De-a lungul anilor când ni s-a dat a fi în preajma lui avea înfăţişarea unei deosebite armonii între puterile trupeşti şi sufleteşti.

Avea puţină carte; în copilărie mersese la şcoala din sat numai «două ierni», dar citind şi auzind în biserică Sfânta Scriptură şi marile scrieri ale Sfinţilor Părinţi, mult s-a luminat, şi apărea ca un om citit în cele monastice. Din fire avea o minte vioaie şi ascuţită, iar îndelunga experienţă a luptei duhovniceşti şi a rugăciunii lăuntrice a minţii, experienţa deosebitelor suferinţe şi a deosebitelor cercetări duhovniceşti l-au făcut înţelept şi pătrunzător dincolo de măsura omului.

Stareţul Siluan era un om cu o inimă uimitor de gingaşă, o dragoste duioasă, o neobişnuită sensibilitate şi compătimire faţă de orice durere şi suferinţă, dar fără urmă de psihism efeminat, bolnăvicios. Necontenitul adânc plâns duhovnicesc niciodată nu aluneca într-un sentimentalism plângăcios. Neadormita încordare lăuntrică nu avea nici urmă de nervozitate.

Cu atât mai uimitor era faptul întregii-cugetări a acestui om cu un trup aşa de vânjos şi de puternic. Se păzea cu străşnicie de tot gândul neplăcut lui Dumnezeu, şi cu toate acestea comunica şi se purta cu oamenii cât se poate de slobod, cumpătat şi firesc, cu dragoste şi blândeţe, fără a căuta la poziţia lor sau la felul lor de viaţă. În el nu era nici umbră de scârbă faţă de cei ce trăiau  o viaţă necurată, dar în adâncul sufletului căderile lor îl îndurerau, precum se îndurerează un tată sau o mamă iubitoare pentru căderile fiilor preaiubiţi.

Ispitele le întâmpina şi le răbda cu mare bărbăţie.

Era un om cu desăvârşire neînfricat şi slobod, dar în acelaşi timp nu avea nici cea mai mică înclinare către îndrăzneală. Neînfricat, înaintea lui Dumnezeu el trăia cu frică: cu adevarat se temea să-L mâhnească fie şi cu un gând rău.

De o mare bărbăţie, era în acelaşi timp de o deosebită blândeţe. Bărbăţie şi blândeţe – rară împletire, de o neobişnuită frumuseţe!

Stareţul era un om de o adâncă şi adevărată smerenie – smerenie şi înaintea lui Dumnezeu, şi înaintea oamenilor. Iubea să dea întâietate celorlalţi, iubea să fie cel mai mic, cel dintâi să dea bineţe, să primească binecuvântare de la cei din cinul preoţesc, cu precădere de la episcopi şi igumeni, dar fără urmă de slugărnicie şi ploconeală. Cu sinceritate cinstea pe cei din dregătorii sau ranguri însemnate, dar niciodată nu avea nici invidie, nici vreun complex, poate pentru că adânc conştientiza vremelnicia a tot rangul sau a toată puterea lumească, a bogăţiei sau chiar a cunoştinţelor ştiinţifice. Ştia «cât de mult iubeşte Domnul norodul Său» şi, din dragoste pentru Dumnezeu şi oameni, el adevărat preţuia şi cinstea fiece om.

În afară purtarea acestui bărbat era cât se poate de simplă, şi în acelaşi timp calitatea ei neîndoielnică era o nobleţe lăuntrică sau, dacă vreţi, un aristocratism în sensul cel mai înalt al cuvântului. În legăturile cu el, în cele mai felurite împrejurări, chiar şi un om cu cea mai subţire intuiţie n-ar fi putut zări la dânsul vreo mişcare grosolană a inimii: respingere, lipsă de cinstire, neluare-aminte, afectare şi altele asemenea. Era cu adevărat un bărbat nobil, cum numai un creştin poate fi.

Stareţul niciodată nu râdea cu glas; niciodată nu vorbea cu două înţelesuri, nu-şi bătea joc, şi nici măcar nu glumea pe seama cuiva. Pe chipul său, de obicei serios şi liniştit, uneori apărea un zâmbet abia zărit, fără a-şi deschide buzele atunci când nu rostea şi vreun cuvânt.

În el nu era mânie ca patimă; dar, cu toată uimitoarea sa blândeţe şi rara sa îngăduinţă şi ascultare, avea o mare tărie în a se împotrivi la tot ce este mincinos, viclean, josnic; nu se alipea de el osândirea, mojicia, îngustimea şi altele asemenea. Aci se arăta hotărâta sa neînduplecare, însă în aşa fel încât să nu rănească pe cel ce prilejuia o asemenea pricină, să nu-l rănească, nu numai în afară dar, ceea ce este şi mai însemnat, nici cu vreo mişcare a inimii, căci un om mai subţire ar simţi-o şi pe aceasta – lucru dobândit prin rugăciunea lăuntrică, prin care rămânea liniştit şi neprimitor a tot răul.

O rară putere a voinţei, dar fără încăpăţânare; simplitatea, slobozenia, neînfricarea şi bărbăţia, împreună cu blândeţea şi îngăduinţa; smerenia şi ascultarea fără slugărnicie sau dorire de a plăcea oamenilor – iata un adevărat om, chip şi asemănare a lui Dumnezeu.

Minunată este lumea, facerea marelui Dumnezeu, dar nu este ceva mai minunat decât omul, decât omul adevărat – fiul lui Dumnezeu.

Sursa: “Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), Editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009
Sursa:http://sfantulmunteathos.wordpress.com/

Noi duhovnici în Arhiepiscopia Bucureştilor



Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a hirotesit întru duhovnic, pe 25 iunie 2012, nouă clerici din Arhiepiscopia Bucureştilor. Slujba a fost săvârşită în Paraclisul Reşedinţei Patriarhale cu hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe.

Patriarhul României a rostit un cuvânt de învăţătură noilor duhovnici prin care a evocat trăsăturile duhovnicului de astăzi.

„Termenul duhovnic este îndată explicat în însăşi rugăciunea de hirotesie unde se spune spre slujba de părinte duhovnicesc. Duhovnicul nu este un simplu dezlegător automat de păcate. El este un părinte duhovnicesc care ajută pe fiii săi duhovniceşti să crească şi îi hrăneşte şi îi ocroteşte. Îi hrăneşte cu hrana spirituală a cuvintelor Sfintei Scripturi şi cu hrana spirituală a Scrierilor Sfinţilor, dar şi cu rugăciunea pentru ei. Aşa vedem că în Vieţile Sfinţilor nu atât sfatul bun cât rugăciunea fierbinte a salvat de la pierzare pe unii tineri inteligenţi”, a spus Preafericirea Sa, după cum informează Radio TRINITAS.

De asemenea, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a apreciat că „Duhovnicia este o mare demnitate şi o mare responsabilitate. În primul rând, demnitatea vine din faptul că harul lui Dumnezeu o dăruieşte. Ea nu este rezultatul înţelepciunii noastre, ci rezultatul iubirii milostive a lui Dumnezeu. Pe de alt parte, vasul în care se toarnă harul duhovniciei trebuie menţinut şi el, ca unul care cere tot timpul să fie demn de conţinutul pe care îl poartă. Noi nu suntem lumina lumii, ci doar sfeşnicele în care stă Lumina lui Hristos. Iar în general sfeşnicul purtător de lumină trebuie să fie şi el la înălţimea chemării de luminători”.

Totodată, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române le-a vorbit noilor duhovnici despre misiunea lor în societatea contemporană.

„Examenul mai greu urmează în slujirea propriu-zisă, acolo unde trebuie dat un sfat duhovnicesc pe care nu l-aţi întâlnit întotdeauna în răspunsurile date în cărţi. De aceea, trebuie multă smerenie şi în acelaşi timp multă cerere de ajutor de la Dumnezeu. Slujba de părinte duhovnicesc, aşa cum se spune în însăşi rugăciunea de hirotesie, este una apostolică. Duhovnicul nu este un simplu învăţător. El este unul care naşte duhovniceşte fii duhovniceşti şi-i creşte duhovniceşte”, a spus Preafericirea Sa, după cum informează TRINITAS TV.

Tot în cuvântul de învăţătură Patriarhul României a arătat cum trebuie să se comporte în duhovnic bun.

„Duhovnicul trebuie să fie ca un medic şi anume, să vindece şi cu medicamente plăcute şi cu medicamente mai aspre şi să evite două extreme: o rigurozitate prea mare şi o îngăduinţă prea mare. El trebuie să caute un singur scop, nici să înfricoşeze nici să încurajeze la păcat, şi anume, vindecarea celui căzut. Sfântul Vasile cel Mare spune că omul cu adevărat iertat de Dumnezeu este cel care nu mai săvârşeşte păcatul”.

La final, noii duhovnici au primit din partea Patriarhului României un molitfelnic, o cruce de binecuvântare, mai multe broşuri şi certificatul de duhovnicie
.

Hramul altarului de vară din curtea Reşedinţei patriarhale



În Biserica Ortodoxă a fost sărbătorită duminică, 24 iunie 2012, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. Cu acest prilej a fost sărbătorit şi unul dintre hramurile altarului de vară din curtea interioară a Reşedinţei patriarhale. Sfânta Liturghie a fost săvârşită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, după cum ne informează Ziarul Lumina.

Altarul de vară din incinta Reşedinţei patriarhale are hramul principal 'Învierea Domnului', fiindcă Domnul Hristos a fost înmormântat într-o grădină şi a înviat din aceeaşi grădină, după cum Adam cel vechi a căzut în grădina Raiului, iar Noul Adam, Mântuitorul Iisus Hristos, S-a ridicat tot într-o grădină. De asemenea, altarul de vară are hramuri închinate şi Sfântului Ioan Botezătorul, deoarece în faţa altarului de vară se află o statuie în bronz a Sfântului Ioan Botezătorul prunc, o copie a sculpturii celebrului sculptor Paul Dubois, care a realizat această operă în anul 1861, la Roma.

În cadrul Sfintei Liturghii de ieri, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a evidenţiat semnificaţiile duhovniceşti ale pericopelor evanghelice în care se face referire la grijile vieţii şi la modul pregătirii naşterii Sfântului Ioan Botezătorul.

Sfântul Evanghelist Matei, a subliniat Preafericirea Sa, ne atrage atenţia cu privire la grijile vieţii, care pot deveni 'o tiranie, o preocupare exclusivă, nu doar excesivă, care este însoţită de o uitare a scopului vieţii omului pe pământ, şi anume dobândirea mântuirii sau a vieţii veşnice. De asemenea, Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de lume. Astfel, grija exclusivă faţă de cele materiale, care poate deveni obsesie şi care poate diminua elanul vieţii, este scoasă în evidenţă de Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind o piedică în calea mântuirii. De aceea, soluţia acestei probleme este dată la sfârşitul Evangheliei, când Mântuitorul ne îndeamnă să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu. Deci grija pentru mântuirea sufletului şi a dobândirii vieţii veşnice trebuie să fie cea dintâi grijă. Şi aceasta se arată mai întâi prin rugăciune, în ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, intensificarea legăturii cu Dumnezeu ca participare la viaţa religioasă a comunităţii'.

Model de vieţuire duhovnicească

În cea de-a doua Evanghelie se reliefează pregătirea naşterii celui care va fi Înaintemergătorul Domnului, numit la profetul Maleahi 'înger', de aceea şi redarea în iconografia ortodoxă a Sfântului Ioan Botezătorul cu aripi. De asemenea, în activitatea sa, Sfântul Prooroc, Înaintemergător şi Botezător Ioan a profeţit jertfa sângeroasă a Mântuitorului Iisus Hristos şi botezul cu Duh Sfânt şi cu foc, referire la Pogorârea Duhului Sfânt în chip de limbi de foc, moment în care a început botezul creştin cu adevărat, pregătit de botezul pocăinţei Sfântului Ioan.

Sfântul Ioan, al cărui nume înseamnă 'Dumnezeu S-a îndurat' sau 'Cel miluit de Dumnezeu', a preînchipuit pe monahii de mai târziu din pustia Egiptului şi din alte părţi ale lumii, fiind astfel 'un mijlocitor pentru cei care se pocăiesc, dar nu au mai avut timp să arate faptele pocăinţei, un model pentru viaţa duhovnicească, dar şi ocrotitorul tuturor care cheamă pe oameni la schimbare, la înnoire duhovnicească, cheamă pe oameni să lupte cu păcatul şi să dobândească virtuţi, după cum el s-a luptat cu răutăţile timpului său într-o societate coruptă şi decăzută', după cum a arătat Preafericirea Sa.

La finalul Sfintei Liturghii, Patriarhul României a felicitat pe toţi cei care poartă numele sfântului prăznuit ieri şi a subliniat necesitatea dezvoltării cinstirii cultului sfinţilor daco-romani, între care se află şi Sfântul Niceta de Remesiana, apostolul daco-romanilor din Dacia Mediteraneană, care a fost prăznuit de asemenea ieri
.

Importanţa monahismului aghiorit pentru viaţa Bisericii, Gheorghios I. Mantzaridis

De pe la începuturile anilor ’70, Muntele Athos prezintă atât o creştere stabilă a populaţiei sale, cât şi a tuturor acelor dimensiuni care indică renaşterea unei societăţi. Desigur, particularitatea acestei societăţi nu permite evaluarea ei prin prisma criteriilor statistice convenţionale care sunt utilizate în societatea lumească. De altfel, chiar şi în societatea aceasta, abordarea statistică a parametrilor duhovniceşti, precum religiozitatea, este cu totul formală. Profunzimea vieţii interioare a omului, şi în special a monahului, rămâne inaccesibilă cercetării sociologice. Dar, pentru că aceste criterii statistice au o oarecare semnificaţie, nu trebuie să considerăm cu totul inutilă utilizarea lor.

După împuţinarea [ce părea] de neoprit a monahismului aghiorit, începută în perioada interbelică şi cu punctul culminant în următorii douăzeci de ani de după cel de-al doilea război mondial, în anul 1972, pentru prima oară, numărul monahilor nu a mai scăzut, ci a crescut cu o unitate în comparaţie cu anul anterior. Astfel, dacă în 1971 erau 1145 de monahi în Sfântul Munte, în 1972 erau 1146.

Această creştere aparent imperceptibilă, dar, în realitate, semnificativă, a numărului de monahi aghioriţi continuă neîntreruptă până astăzi. Alternările periodice, care au fost semnalate pe acest parcurs suitor, se datorează indicelui ridicat de mortalitate pe care-l prezenta populaţia îmbătrânită de atunci a Sfântului Munte. Astfel, din 1972 şi până în 1992, când am efectuat ultimul recensământ, 935 de monahi tineri au sosit în Sfântul Munte. Cu alte cuvinte, în toată această perioadă (1972-1992) au venit în fiecare an, în medie, câte 47 de noi monahi în Sfântul Munte, adică 3,5% din totalul monahilor. Dacă avem în vedere că naşterile din Grecia, corespondentul sosirilor în Sfântul Munte, se ridică la 1% din populaţie, este limpede faptul că numărul celor care sosesc în Sfântul Munte este semnificativ. Iarăşi, dacă această creştere a numărului monahilor aghioriţi semnalată din 1972 până în 1992 nu este impresionantă (numărându-se la 191 de persoane), acest lucru se datorează tot indicelui ridicat al mortalităţii pe care era firesc să-l prezinte populaţia lui îmbătrânită. Deja însă, marea majoritate a monahilor aghioriţi este constituită din tineri care au venit în decursul acestor 20 de ani. Acest fenomen a micşorat vârsta medie a monahilor aghioriţi la aproximativ 50 de ani, răsturnând piramida vârstelor într-o poziţie absolut funcţională. Printre altele, nivelul educaţional al monahilor se găseşte pe un nivel mai ridicat decât media educaţională a populaţiei greceşti. Astăzi vin ca să devină monahi în Sfântul Munte mulţi oameni cu diplome dobândite în învăţământul mediu şi superior, aparţinând diverselor categorii profesionale. Semnificativ este faptul că între anii 1960-1964, doar 3 absolvenţi universitari au venit în Sfântul Munte (2,8% din totalul celor veniţi), în vreme ce astăzi numărul acestora ajunge la 20%. Dintre aceştia, cam jumătate sunt absolvenţi de Teologie, în vreme ce restul deţin diplome în alte domenii. Procentul celor care nu au terminat şcoala generală este de doar 2%.

Din punct de vedere al organizării vieţii monahale, Sfântul Munte a prezentat în ultima vreme evoluţii exponenţiale. Chinovia a fost general recunoscută drept modelul autentic de organizare a vieţii colective a monahilor. Acest sistem nu îngăduie proprietatea individuală, iar traiul şi luatul mesei în comun cultivă unitatea dintre monahi. Idioritmia este o alterare a sistemului chinovial. Sistemul idioritmic, care a predominat în vremurile de criză ale istoriei monahismului, permite proprietatea individuală şi conduce la diferenţierea membrilor comunităţii monahale. Fiecare din cele 20 de mânăstiri care există astăzi în Sfântul Munte, la un moment dat, pentru o mai mică sau mai mare perioadă de timp, au avut rânduială idioritmică. Această perioadă nu este recunoscută ca fiind canonică. De aceea, regulamentul Sfântului Munte interzice transformarea vreunei mânăstiri de obşte în idioritmică, dar permite transformarea uneia idioritmice în chinovie (Articolul 85). În urmă cu 150 de ani, 9 din cele 20 de Sfinte Mânăstiri din Sfântul Munte erau idioritmice. Astăzi, toate sunt chinovii. În sfârşit, trebuie menţionat faptul că astăzi, în Sfântul Munte nu sunt reprezentate doar ţările în mod tradiţional ortodoxe (Grecia, Rusia, România, Bulgaria, Serbia, Georgia), ci şi alte neamuri din întreaga lume. Astfel, monahismul aghiorit are un caracter cu adevărat ecumenic. Menţinerea şi întărirea, pe mai departe, a acestui caracter ecumenic al Sfântului Munte are o semnificaţie majoră nu doar pentru monahism, ci pentru întreaga Biserică. Descoperind influenţele reale şi simbolice ale monahismului aghiorit asupra vieţii Bisericii, observăm următoarele:

1. Existenţa unei societăţi monastice vii are o semnificaţie majoră pentru Biserică. Ea constituie un capitol duhovnicesc nepreţuit pentru prezenţa ei instituţională şi spirituală în istorie. Monahismul este avanpostul şi receptorul sensibil al Bisericii, care poate semnala şi respinge pericolele care o pândesc. Istoria Bisericii dovedeşte relaţia organică dintre monahism şi credincioşii din lume. Duhul monahal constituie un element esenţial pentru menţinerea vieţii harismatice a Bisericii. Acest lucru este valabil îndeosebi atunci când necesităţile supravieţuirii istorice sau oportunităţile prezenţei ei sociale supraîncarcă dimensiunea ei instituţională şi îi limitează lucrarea. Monahismul aghiorit a sprijinit Biserica, i-a alimentat viaţa duhovnicească, a contribuit la unitatea ei de-a lungul vremii şi a oferit o mulţime de cuvioşi, mucenici, păstori, învăţători, şi mari personalităţi duhovniceşti, precum Grigorie Palama, Cosma Etolianul, Nicodim Aghioritul, Gheronda Porfirie, Gheronda Paisie, dar şi curente duhovniceşti mai largi care au fost cultivate acolo şi care au sprijinit, au îmbogăţit şi au reînnoit viaţa Bisericii în momente de criză din istoria ei.

2. Monahismul a apărut în viaţa Bisericii ca o expresie organică a vieţii acesteia. Îndeosebi în Biserica Ortodoxă, acolo unde monahismul nu este o chestiune care ţine de organizare, ci de exprimare, prezenţa lui are o semnificaţie duhovnicească şi teologică esenţială. În cadrul monahismului se cultivă îndeosebi viaţa interioară a Bisericii: tot ce este dificil şi cu neputinţă de corectat şi de atins în lume de către Biserică, adesea îi este cu putinţă monahismului. Rugăciunea, asceza, lupta împotriva patimilor, cultivarea virtuţilor, experienţa mistică, care constituie elemente de bază ale vieţii ortodoxe, înfloresc mai ales în mânăstiri. Ieşirea din lume nu are ca scop negarea relaţiilor sociale, ci supunerea lor comuniunii cu Dumnezeu. În acest sens, monahismul, şi în special monahismul aghiorit, constituie un soi de „anti-societate” care, fără să reprezinte o contradicţie faţă de [societatea] lumească ori, cu atât mai mult, faţă de cea bisericească, oferă, pe cât este cu putinţă, o dezvoltare a omului ca persoană şi fiinţă socială, [dezvoltare care este] liberă şi dezlegată de convenţiile lumeşti. În acelaşi timp, autoguvernarea Sfântului Munte, recunoscută dintotdeauna de autorităţile bisericeşti şi de cele ale statului grec, îi păzeşte şi îi întăreşte libertatea în trupul Bisericii.

3. Tăcerea, interiorizarea şi viaţa ascetică a monahilor constituie o contrapondere esenţială la extroversiunea, eudemonismul şi obsesia consumatoristă a societăţii contemporane. Pe de altă parte, legătura personală a monahilor cu miile de închinători care inundă anual Sfântul Munte, omiliile pe care le ţin cu ocazia vizitelor în lume dinainte stabilite sau în mod excepţional, revistele şi comunicatele, ba mai mult, îndrumarea duhovnicească individualizată şi mărturisirea, toate acestea influenţează puternic viaţa duhovnicească a credincioşilor. La aceasta contribuie şi încrederea specială pe care o acordă oamenii duhovnicilor din mânăstiri şi, mai ales, celor din Sfântul Munte. Oamenii care, din diverse motive, nu au duhovnic în lume, apelează şi stau de vorbă despre problemele lor cu părinţii aghioriţi. Astfel, lucrarea Bisericii se întăreşte şi se extinde. Venirea tinerilor în Sfântul Munte, îndeosebi în perioada vacanţelor şcolare, este remarcabilă. Mulţi se îmbisericesc aici şi continuă să-şi menţină relaţia cu Biserica când se întorc în lume. Nu trebuie omisă şi abordarea cu succes a problemelor multor persoane bolnave (îndeosebi a narcomanilor) în mânăstirile Sfântului Munte, fapt ce adaugă o nouă dimensiune activităţii pastorale a Bisericii. Chiar şi păstorii Bisericii găsesc adesea, în Sfântul Munte, posibilitatea reculegerii şi a „reaprovizionării” duhovniceşti.

4. În sfârşit, prezenţa monahismului aghiorit are o semnificaţie majoră pentru ataşamentul faţă de tradiţia bisericească. Este cunoscut din istoria Bisericii faptul că monahismul a exercitat în multe ocazii un control critic sau a intervenit corectiv în cazurile de atacare sau de corupere a tradiţiei bisericeşti. Astfel, în istoria monahismului aghiorit pot fi subliniate, îndeosebi, mişcarea isihastă din veacul al XIV-lea şi mişcarea colivazilor din cel de-al XVIII-lea, mişcări care au reînnoit atât teologia empirică, cât şi viaţa liturgică a Bisericii Ortodoxe. Desigur, pe de altă parte, chiar monahismul însuşi cunoaşte pericolul alunecării într-un conservatorism steril care tulbură cursul firesc al vieţii Bisericii. Dacă nu există o viaţă duhovnicească cu adevărat vie, inevitabil va urma căderea în formalism sau răzvrătirea duhovnicească. De aceea, monahismul autentic constituie un element preţios al vieţii bisericeşti. El poate preveni anumite devieri şi poate menţine echilibre delicate. Din acest punct de vedere, este caracteristică atitudinea Sfântului Munte faţă de chestiunea calendarului provocată de schisma vechilor calendarişti în Biserica Greciei. În afara cazurilor aşa numiţilor zelotişti care, datorită schimbării calendarului, s-au separat de Patriarhia Ecumenică şi de Biserica Greciei, Sfântul Munte, în întregul lui, a optat pentru vechiul calendar, menţinând, însă, comuniunea cu Patriarhia Ecumenică şi cu Biserica Greciei care adoptaseră calendarul gregorian, considerând acest subiect drept unul secundar şi nicidecum unul dogmatic. Alături de influenţa reală a Sfântului Munte mai există încă una, simbolică [pe care acesta o exercită] şi care nu trebuie considerată ca fiind secundară, nici mai puţin importantă. În legătură cu aceasta, putem nota următoarele:

a. Civilizaţia monastică a Sfântului Munte este cea mai veche democraţie în funcţiune din lume. Ea constituie o reprezentare a întregii lumi ortodoxe şi rezumă în sine diferitele forme pe care monahismul ortodox le-a cunoscut de-a lungul istoriei sale. Dat fiind caracterul istoric şi alcătuirea ecumenică, Sfântul Munte constituie simbolul unităţii şi diversităţii Bisericii Ortodoxe. Concomitent, el constituie o prezenţă vie a civilizaţiei care s-a dezvoltat de-a lungul vremii sub influenţa ortodoxiei. Sfântul Munte menţine viu Bizanţul în contemporaneitate, iar acest lucru permite evaluarea civilizaţiei contemporane dintr-o cu totul altă perspectivă. Sistemul monahal chinovial, îndeosebi, a constituit şi nu încetează să constituie, pentru Ortodoxie, idealul vieţii bisericeşti şi sociale. De aceea, duhul chinovial nu a caracterizat doar viaţa monahală, ci şi pe cea socială a ortodocşilor.

b. Prezenţa personalităţilor harismatice, cu o viaţă ascetică şi cuvioasă deasupra oricărei îndoieli, face perceptibilă prezenţa activă a lui Dumnezeu în lume. Mai ales în epoca noastră, în care toate sunt puse la îndoială şi demolate, aceste personalităţi ies în evidenţă ca simboluri şi indicatori ai vieţii duhovniceşti. Cuvintele şi faptele lor cunosc o largă răspândire printre credincioşi, care îi recunosc drept autorităţi duhovniceşti. Desigur, şi aici există exagerări şi excese din partea credincioşilor. De netăgăduit, însă, este faptul că influenţa acestor oameni asupra pliromei Bisericii este mult mai mare decât aceea pe care o exercită teologii ori întreaga ierarhie bisericească. Prezenţa lor, printre altele, adevereşte însăşi prezenţa Bisericii, pentru că Biserica Ortodoxă îşi fundamentează identitatea pe prezenţa sfinţilor. În măsura în care există sfinţi, există şi Biserica.

c. Sfântul Munte este simbolul abnegaţiei, al pocăinţei, al cunoaşterii de sine, al rugăciunii şi încredinţării către Dumnezeu. Principala dispoziţie a monahilor aghioriţi este aceea de a se încredinţa lui Dumnezeu, iar cea mai importantă şi de durată preocupare a lor este rugăciunea, care se întinde şi dincolo de slujbele rânduite, dobândind forma rugăciunii neîncetate. În acest loc, scopurile vieţii bisericeşti îşi menţin integritatea, în vreme ce scopurile societăţii contemporane, precum dezvoltarea economică şi consumul, nu deţin vreun loc semnificativ.

Astfel, comunitatea athonită iese în evidenţă ca o societate creştină etalon. Poruncile lui Hristos nu sunt exilate la nivelul teoreticului, ci acţionează ca factori regulatori ai vieţii cotidiene. Acest lucru îmbogăţeşte conştiinţa Bisericii cu o comunitate de elită, care îmbrăţişează cu consecvenţă cauza credinţei. Importanţa acestui fenomen devine şi mai mare atunci când se vădeşte faptul că persoanele care se înrolează în această comunitate nu provin din zonele periferice ale vieţii sociale, ci au o provenienţă socială din cea mai înaltă.

Sfântul Munte este simbolul lepădării de lume, iar lepădarea de lume înseamnă experierea morţii. Această experienţă este împropriată pentru a se putea dobândi trăirea Învierii încă din această viaţă. Astfel, în Sfântul Munte, şi oriunde acolo unde există monahism, acceptarea sorţii omeneşti comune, adică a morţii, este vădită, ea constituind o condiţie prealabilă trăirii adevăratei libertăţi. Această acceptare este cu putinţă doar prin ataşarea de o viaţă mai puternică decât moartea, de viaţa credinţei întru Hristos.

Pe scurt, putem spune că Sfântul Munte, dar şi monahismul în general, funcţionează ca avangardă a Bisericii Ortodoxe. El cultivă viaţa interioară şi cugetul ascetic al Bisericii; el stopează extrovertirea şi eudemonismul ce pot apărea la membrii ei, mai ales în cadrul societăţii contemporane, şi îi securizează tradiţia ei istorică. Concomitent, la un nivel simbolic, el scoate în evidenţă duhul chinovial al ortodoxiei, face simţită prezenţa vie a lui Dumnezeu în lume, marchează aspectul dificil al vieţii creştine şi subliniază libertatea nemărginită a persoanei umane. Prezenţa monahismului aghiorit deţine o importanţă specială şi largi perspective în cadrele Uniunii Europene. Monahismul aghiorit, prin trăsătura sa multietnică şi prin istoria sa multiseculară, întrupează „catolicitatea ecumenică şi pan-temporală a Bisericii”. Sfântul Munte este cufărul în care europeanul contemporan găseşte depozitul duhovnicesc ce constituie baza religiozităţii şi a tradiţiei lui civilizaţionale. [Sfântul Munte] este ulciorul cu mană care îi poate sătura foamea spirituală. Dar, mai întâi de toate, Sfântul Munte este locul unde poate fi împropriat sensul primar al persoanei şi al comunităţii de persoane, lucru care face posibilă trecerea dincolo de bipolaritatea capitalism individualist versus totalitarism comunist.

Gheorghios I. Mantzaridis
Profesor onorific al Facultății de Teologie a Universității din Tesalonic

Notă imagini: (1). Agiograf la Xenofont, (2). Gh. I. Mantzaridis discutând cu IPS Irineu Popa, București, Iulie 2009

Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Gerontissa” de la Pantokrator

Mănăstirea Pantokrator se află așezată pa malul mării, în partea de N-V a Sfântului Munte și este închinată Schimbării la Față a Mântuitorului. A fost ctitorită de doi mari conducători de oaste, Alexie și Ioan care, părăsind lumea, au venit în Sfântul Munte, îmbrățișând viața monahală. Fiind ajutați de ruda lor, Ioan al V-lea Paleologul, împăratul Bizanțului, au construit mănăstirea. Mai târziu, mulți domnitori români au ajutat și această mănăstire, precum Neagoe Basarab, marele logofăt al Moldovei Gavril Trotușanu, Alexandru Iliaș, Constantin Brâncoveanu.

În această mănăstire se află icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni numită «Gerontissa» (Stareța). Se spune că, atunci când a fost pictată era de o frumusețe îngerească, fiind foarte luminată la chip, nu după cum arată acum. Dar și-a schimbat înfățișarea din următorul motiv: Un diacon, pe când slujea și ajungea să cădească icoana Maicii Domnului, se smintea de frumusețea ei și era tulburat de gânduri. Atunci, Preabuna Stăpână, pentru a nu fi chipul ei motiv de sminteală și-a schimbat deodată fața, arătând mai întunecată și mai îmbătrânită, precum se vede acum. Icoana o înfățișează pe Maica Domnului în întregime și este îmbrăcată în argint. Ea se află în fața catapetesmei, la iconostasul din stânga. Până să fie așezată aici, icoana a fost în Sfântul Altar. La această icoană se fac foarte multe minuni. Ea este mângâierea și ocrotirea părinților din mănăstire.

Pe teritoriul mănăstirii se află câteva chilii românești, în zona numită Kapsala.

În această mănăstire s-au nevoit mulți sfinți, printre care: Cuviosul Teona ierarhul, Sfântul Cuvios Teofil, Izvorâtorul de mir, Sfântul Cuvios Vasile precum și Sfântul ucenic care a vorbit cu Sfântul Arhanghel Gavriil și a fost învățat de acesta cântarea „Cuvine-se cu adevărat…”. Această minune s-a petrecut astfel:

La o chilie de pe teritoriul Pantocratorului se afla un Bătrân cu ucenicul lui, care se nevoiau în pace și dragoste. Într-o sâmbătă, Bătrânul a zis ucenicului:

- Fiule, eu mă duc la priveghere, la Protaton, că nu se odihnește sufletul meu dacă lipsesc de la o priveghere. Tu rămâi acasă și fă cele rânduite, după puterea ta.

- Să fie binecuvântat, a răspuns ucenicul, sărutând mâna Bătrânului. (Aceste cuvinte se folosesc de ucenic când i se spune să facă un lucru. Se referă la „să fie binecuvântat ceea ce ai spus să fac”)

După plecarea Bătrânului, la puțin timp s-a auzit o bătaie în ușă, urmată de cuvintele obișnuite: „Pentru rugăciunile sfinților părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!”. Răspunzând ucenicul „Amin”, a deschis ușa și a văzut un călugăr tânăr, cu chipul foarte frumos, care l-a întrebat dacă poate să rămână acolo peste noapte. Ucenicul l-a primit. La timpul Utreniei s-au sculat amândoi pentru a săvârși slujba rânduită. Când au ajuns cu slujba la „Ceea ce ești mai cinstită…”, care se cântă de mai multe ori, și a fost rândul călugărului celui străin, acesta a cântat cu totul altfel, zicând: „Cuvine-se cu adevărat să te fericim, Născătoare de Dumnezeu, cea pururea fericită și prea nevinovată și Maica Dumnezeului nostru” și apoi a continuat cu celelalte cuvinte, știute de ucenic.

Auzind ucenicul această cântare, s-a minunat foarte mult de frumusețea ei și de dulcele glas al călugărului străin. Întorcându-se spre el, l-a întrebat:

- Părinte, de unde știi această cântare atât de frumoasă? Că noi cântăm precum se cântă în toată Biserica Ortodoxă, numai „Ceea ce ești mai cinstită…”. Te rog, dacă vrei, să mă înveți și pe mine această cântare.

Atunci călugărul i-a zis:

- Să-mi aduci o hârtie și ceva de scris!

- Nu avem aici așa ceva! a răspuns ucenicul.

- Atunci adu-mi o placă de marmură!

Fiind adusă placa, călugărul străin a început să scrie cu degetul pe ea cântarea și – o, preaslăvită minune! -, degetul intra în marmură de parcă acea placă ar fi fost din ceară moale. După ce a terminat de scris, a zis ucenicului:

- De acum înainte, să cântați această cântare precum v-am arătat-o eu și să le spui la toți, ca să se cânte de întreaga Biserică Ortodoxă, precum o cântăm și noi în ceruri. Eu sunt Arhanghelul Gavriil!

Zicând acestea s-a făcut nevăzut.

Ucenicul a sărutat urmele unde a stat Arhanghelul și când a privit spre catapeteasmă a văzut o altă minune: Icoana Mântuitorului și-a schimbat locul cu icoana Maicii Domnului, mutându-se icoana Mântuitorului în partea stângă, iar cea a Maicii Domnului în partea dreaptă. Prin aceasta a vrut Mântuitorul Hristos să arate cinstea pe care o dă Maicii Sale.

Întorcându-se Bătrânul, l-a găsit pe ucenic cu lacrimi în ochi, cântând cântarea pe care o învățase de la Arhanghelul Gavriil. Auzind Bătrânul istorisirea ucenicului și văzând piatra scrisă, l-a luat pe ucenic și au mers amândoi la conducerea Sfântului Munte, spunându-le cele întâmplate. Auzind acestea cei de acolo, au trimis piatra scrisă la Patriarhul Constantinopolului, istorisindu-i toate cele în legătură cu minunea. Atunci s-a hotărât ca întreaga Biserică Ortodoxă să cânte această cântare închinată Maicii Domnului.

Mănăstirea Pantokrator are în jur de 25 de călugări, iar pe teritoriul ei, pe la chilii, în jur de 40 de călugări. La Schitul Sfântul Prooroc Ilie, aflat tot pe teritoriul mănăstirii, sunt 20 de călugări. Acest schit a fost înființat de Cuviosul Paisie Velicicovschi, care a devenit mai târziu stareț la Mănăstirea Neamț, în Moldova. Schitul are o biserică uriașă, cu icoane îmbrăcate în aur.

Tot pe teritoriul Pantokratorului se află și Schitul Bogorodița, închinat Maicii Domnului, care are în prezent doar trei călugări, de origine rusă.

Printre multele odoare pe care le deține Mănăstirea Pantocrator, se găsesc sfinte moaște de la Sfântul Haralambie, Sfinții Cozma și Damian, Sfântul Mucenic Hristofor, Sfântul Mucenic Mercurie, Sfântul Arhidiacon Ștefan, Sfânta Muceniță Paraskevi, Sfântul Mucenic Pantelimon, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfânta Fotini Samarineanca, Sfânta Iulita și de la mulți alți sfinți, precum și două părticele din Lemnul Sfintei Cruci și o bucată din hlamida cu care a fost îmbrăcat Mântuitorul Hristos.

Câteva din minunile Maicii Domnului Gerontissa

În timpul ocupației germane (1941 -1944), unul din bătrânii mănăstirii, părintele Eftimie, care avea ascultarea la magazia cu alimente, a observat că uleiul din vase s-a terminat și nu mai avea de unde să dea la bucătărie și nici la candelele bisericii. A mers și a spus aceasta și la ceilalți părinți din consiliul mănăstirii și au început cu toții să se roage fierbinte la Maica Domnului Gerontissa. La câteva zile, părintele Eftimie a auzit o voce în somn, care i-a zis: „Părinte, îngrijește-te ca înainte de apusul soarelui să ai toate vasele pentru ulei curățate, pentru că mă voi îngriji ca în aceste zile să aduc untdelemn, încât să le umpleți”.

Părintele Eftimie s-a deșteptat și s-a dus la ajutorul său, spunându-i să curețe toate vasele pentru untdelemn. Atunci ucenicul i-a zis: „Părinte, dar unde vom găsi atâta untdelemn în situația de astăzi?”. Bătrânul i-a poruncit să facă precum i-a zis și, mergând și el împreună cu ucenicul, au curățat toate vasele.

Minunea Maicii Domnului a fost în felul următor: O corabie a pornit din Mitilene ca să ducă arme. Aceste arme le ascunseseră în cala vaporului, iar deasupra au pus mai mult de o sută de vase cu untdelemn. Călătorind pe mare, căpitanul corăbiei vede în timpul somnului o femeie minunată, a cărei înfățișare strălucea mai mult decât soarele și care i-a zis: „Să schimbi imediat direcția, ca să scapi de germani, iar untdelemnul pe care îl ai, să-l dai pe tot la Mănăstirea Pantocrator din Sfântul Munte, unde am casa mea și de acolo să plecați fără nici o frică în drumul vostru”. Cu binecuvântarea Maicii Domnului, acel ulei a ajuns pentru toți anii ocupației germane.

Un preot din mănăstire a mers să săvârșească Sfânta Liturghie la o bisericuță care se află în grădina mănăstirii, închinată Sfântului Mucenic Trifon. Puțin mai sus de bisericuță, se nevoia într-o căsuță un monah bătrân, foarte îmbunătățit, care în acel timp era foarte bolnav, trăindu-și ultimele clipe ale vieții. În jurul lui se aflau câțiva părinți din mănăstire. Fiind în starea aceasta, deodată s-a ridicat și a zis părinților din jurul său: „Vă rog, spuneți la preot să termine mai repede Sfânta Liturghie, ca să mă împărtășească cu Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, pentru că a venit aici o femeie, asemănătoare cu Maica Domnului din icoana Gerontissa , împreună cu un tânăr care semăna cu Sfântul Mucenic Trifon. Ei au venit și mi-au zis că vor să mă ia, dar au vorbit ceva între ei și m-au lăsat”.

Spunându-le acestea, a venit și preotul cu Sfintele Taine. Fața monahului a strălucit ca soarele și a început să zică: „Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi, părtaș mă primește…”. După ce s-a împărtășit, s-a întins puțin pe pat și și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Un monah avea ascultarea de poștaș al mănăstirii, într-o zi, l-a chemat starețul și i-a zis să meargă la Kareia, să aducă o sumă de bani de care mănăstirea avea mare nevoie, poruncindu-i să se întoarcă repede, până să se însereze, ca să nu fie în pericol de a fi atacat de tâlhari. Monahul l-a asigurat că își va da și viața, de va fi nevoie, căci are nădejde la Maica Domnului, la care se ruga neîncetat, că nu va păți nimic rău. Însă, după rânduiala Maicii Domnului, când a ajuns la crucea unde cărarea făcea spre mănăstire, deja se înnoptase, iar distanța până la mănăstire era încă destul de mare, fiind în primejdie. Atunci a cerut cu lacrimi ajutorul Maicii Domnului. Și deodată a apărut lângă el o femeie, îmbrăcată ca monahie, care l-a întrebat ce are, de ce este așa de întristat. El i-a răspuns că este supărat pentru că nu a făcut ascultare, să se întoarcă la timp, înainte de a se întuneca, iar acum este în pericol să piardă banii mănăstirii. Atunci, monahia l-a atins cu mâna ei și în foarte scurt timp s-a aflat la troița unde, cu mult timp înainte, pirații aruncaseră în fântână icoana Maicii Domnului.

Apoi monahul a spus părinților din mănăstire minunea pe care a făcut-o Maica Domnului cu el, iar fața îi strălucea de bucurie. Părinții au coborât cu toții la biserică și au înălțat rugăciuni de mulțumire și de slavoslovie către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pentru grija care o are față de mănăstirea ei.

După un timp, acel monah și-a cunoscut mai înainte sfârșitul său, spunând următoarele cuvinte: „Părinților, în această săptămână va trebui să-mi schimb locuința. Voi intra într-o cameră mică și îngustă”. Și, într-adevăr, după o săptămână, acest frate a adormit în Domnul și s-a dus cu sufletul la locașurile veșnice, iar trupul lui se odihnește într-o cameră îngustă, în cimitirul mănăstirii.

Cu mulți ani în urmă, stareț al mănăstirii era un părinte care avea viață sfântă. Fiind bătrân și bolnav, venea foarte greu la biserică. Odată, vrând să se împărtășească cu Sfintele Taine, a venit la biserică și l-a rugat pe preotul slujitor să nu lungească prea mult Sfânta Liturghie, ca să poată rezista și el până la sfârșit și să se împărtășească cu Sfintele Taine. Dar preotul, neluând aminte la cuvintele starețului, slujea foarte rar și fără să se grăbească. Atunci s-a auzit o voce de la icoana Maicii Domnului, care i-a poruncit cu asprime să asculte de cuvintele starețului și să nu lungească slujba. De atunci, această icoană s-a numit «Gerontissa».

Monah Pimen Vlad
Chilia “Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, Schitul Lacu
Textul apare aici cu îngăduința autorului

Sfinţirea bisericii de la Muzeul Aviaţiei



Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a sfinţit astăzi, 22 iunie 2012, la sărbătoarea Sfântului Grigorie Dascălul, prima biserică închinată Eroilor Aviaţiei Române. Alături de Preafericirea Sa s-a aflat şi Preasfinţitul Părinte Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal. La eveniment au participat peste 300 de cadre militare şi zeci de credincioşi din Capitală.

După slujba de sfinţire, Patriarhul României le-a vorbit celor prezenţi despre importanţa construirii de biserici în cinstea celor căzuţi la datorie.

„Aici se face legătura între Cer şi pământ. Aici pe pământ se deschide o poartă a Cerului pentru că biserica nou-sfinţită este plină de harul ceresc. Ea a fost darul lui Dumnezeu pentru noi până în ziua sfinţirii, iar de acum încolo este Casa lui Dumnezeu pentru noi şi poartă a Cerului, pentru că Dumnezeu dăruieşte darurile Sale celor care aduc daruri. A fost darul nostru pentru Dumnezeu până la sfinţire şi darul lui Dumnezeu pentru oameni. Biserica aceasta însă are un specific aparte. Este unică în felul ei prin faptul că ea a fost zidită într-un muzeu şi anume, Muzeul Aviaţiei Române. Este o biserică construită în amintirea tuturor eroilor aviatori dintre cele două războaie mondiale şi a celor care şi-au jertfit viaţa după perioada respectivă. Este o biserică a recunoştinţei, a pomenirii, a comemorării şi a comuniunii prin rugăciune. Este o biserică a demnităţii Aviaţiei care nu uită pe cei ce s-au jertfit, pe cei care s-au dăruit şi pe cei care s-au jertfit la datorie”, a spus Preafericirea Sa, după cum informează Radio TRINITAS.

Lăcaşul de cult are ca ocrotitori pe Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul şi pe Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei.

În cuvântul de învăţătură Preafericirea Sa a evocat şi personalitatea Sfântului Ierarh sărbătorit astăzi de Biserica noastră.

„Sfântul Grigorie Dascălul este un model de ierarh deodată cultivat şi cultivator de virtuţi. A ajutat o mulţime de bolnavi, de văduve şi de săraci. Însă, în mod deosebit a pătimit pentru că a fost un bun român, a fost un luptător. În anul 1823 când a fost ales mitropolit a schimbat egumenii sau stareţii mănăstirilor închinate străinilor încercând să pună ordine şi nu a mai trimis toţi banii în străinătate la Locurile Sfinte, ci doar o parte din ei, pentru a plăti datoriile multe acumulate ale mitropoliei Ţării Româneşti. Ocrotitorul bisericii acesteia este un om nu numai învăţat, ci şi un patriot, un om cu dragoste de ţară şi popor”.

Lăcaşul de cult este amplasat în incinta Muzeului Naţional al Aviaţiei, din Sectorul 2 al Bucureştilor
.