Ieroschim. Stefan Nutescu (Schitul Lacu) despre dreapta socotinta: “EXTREMELE NU SUNT DE LA DUMNEZEU… NI SE CERE SA URMAM CALEA DE MIJLOC”.

“Cu un om obraznic nu poti clădi o casă duhovnicească. Nu se poate”.

“Excepţiile sunt dirijate de Sus, fără putere de lege. Regula este calea împărătească. Şi “nebunia întru Hristos”, şi pustnicia, şi vieţuirea de unul singur sunt daruri de sus”.

Scurtă convorbire cu Părintele Ieroschimonah Ștefan

Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

(sursa)

“- Părinte, pentru început vă rugăm să ne dați o definiţie a dreptei socotințe.

- Dreapta socotință este cumpăna care menține echilibrul, timona care te păstrează pe cale, fără abatere în dreapta sau în stânga.

- Cum se poate ajunge la dreapta socotință? Care este ţinta şi care sunt roadele ei?

În viaţa duhovnicească avem absolută nevoie de un duhovnic, un om care să aibă această virtute a dreptei socotinţe şi care să ne povăţuiască. Şi nu numai la începutul vieţii duhovniceşti, dar şi la mijloc şi spre sfârşit. Deci toată viaţa. Mai mult la început e nevoie însă să ne călăuzească, să ne lumineze, să ne formeze ca oameni duhovniceşti.

În om se lucrează din trei direcţii: de la Dumnezeu, din partea firii omului şi de la diavol. De aceea,cel începător nu-şi poate da seama de unde vine impulsul, dorinţa de a face un lucru. Şi atunci duhovnicul îi spune “nu”, “da” sau “este indiferent, dar mai bine să nu faci lucrul gândit”.

Dreapta socotință este un lucru ce se dobândeşte după multă nevoinţă duhovnicească.Are ca ţintă călăuzirea corectă a sufletului către scopul ultim şi discernerea sau analizarea gândurilor. Rodul cel mai important socotesc că este menţinerea unui echilibru permanent. Celelalte roade ale Duhului se câştigă prin celelalte nevoinţe, dar dreapta socotință menţine nevoinţa la un echilibru. Propriu-zis, dreapta socotință nu dă roade; nevoinţa dă roade, însă nevoinţa făcută cu dreaptă socotință. Roadele dreptei socotinţe sunt urmări ale lucrării duhovniceşti: pocăinţa, dragostea faţă de aproapele, ascultarea, blândeţea şi celelalte.

- Care este relaţia dintre dreapta socotință şi cuminţenie?

- Între ele este o mare diferență. Una este să fii cuminte şi alta este să câştigi dreapta socotință. Aceasta din urmă se câştigă după multă nevoinţă şi ani destui. A fi om cuminte nu presupune că esti şi om duhovnicesc.

- Ce înseamnă să ai o minte cuminte?

- O minte cuminte înseamnă a te păstra şi a nu ieşi din cadrele normalului etic. Se referă îndeosebi la relaţiile sociale dintre oameni. În viaţa duhovnicească este cu totul altceva.Spre exemplu, sfinţii nebuni întru Hristos n-au fost numiti “cuminţi”, ci “nebuni”, însă ei sunt mult mai mult decât cuminţi, pentru că au ajuns la un înalt nivel de comuniune cu Dumnezeu şi prin această nebunie îşi acoperă adevărata lor lucrare de ochii lumii şi de alţi ochi.

Altceva este un om drept, un om corect în viaţa socială, fată de un om duhovnicesc. E o mare diferență. Poate fi omul şi drept, şi duhovnicesc, însă poate fi şi cuminte, şi ateu. Această cuminţenie este prima fază, o temelie pe care se poate clădi foarte uşor viaţa duhovnicească. Într-un om obraznic, un om care este certat cu normele sociale, în primul rând trebuie să pui rânduială, trebuie să se pună el însuşi la punct ca să poti clădi în el casa aceasta sufletească, casa duhovnicească. Cu un om obraznic nu poti clădi o casă duhovnicească. Nu se poate. Cuminţenia aceasta se referă la legăturile dintre oameni şi ea poate ajuta pe cineva să propulseze foarte repede dacă se angajează în viaţa duhovnicească. După părerea mea,cuminţenia aceasta este temelia unei vieţi duhovniceşti adevărate, bineînţeles dacă după angajarea în viaţa duhovnicească se păstrează în această cuminţenie.

- Dar dacă extindem cuminţenia şi în ce priveşte viaţa duhovnicească?

- Prin angajarea omului în viaţa duhovnicească nu se elimină cuminţenia. Ele se întrepătrund, această cuminţenie ajutându-l foarte mult să sporească. Cuminţenia se înduhovniceşte, se spiritualizează. La omul neduhovnicesc, cuminţenia rămâne în anumite limite, comportându-se cuminte până la sfârşit: nu jigneşte pe nimeni, se poartă frumos cu fiecare… În viaţa duhovnicească, cuminţenia se spiritualizează, luând diferite forme. Ea ajută la isihie, la rugăciune, la concentrare, la ascultare. Se ajută pe sine, dar şi pe ceilalţi. Zicea cineva: “Acest om îmi odihneşte sufletul”. Omul duhovnicesc cuminte aduce linişte nu numai în relaţiile exterioare, ci şi în cele interioare. Deci cuminţenia este şi temelie, şi culme în viaţa duhovnicească, dar e şi timona care ajută să ţii calea dreaptă întreaga viaţă.

- În ce sens dreapta socotință a fost considerată, de unii Sfinţi Părinţi, precum Sfântul Antonie cel Mare, cea mai mare virtute şi dacă este mai mult decât dreapta măsură sau cumpătare?

- Este cu mult mai mult decât dreapta măsură şi cumpătare, cu toate că au legătură, dar dreapta socoteală sau discernământul se referă la toate virtuţile, la toată viaţa duhovnicească, nu numai la cumpătare. Cumpătarea sau înfrânarea este un aspect. Dreapta socotință este considerată de Sfinţii Părinţi drept cea mai mare virtute pentru că îl menţine pe monah şi pe orice creştin pe calea de mijloc, cea neprimejdioasă, pe calea împărătească de înaintare spre scopul final. Extremele nu sunt de la Dumnezeu. Lucrarea diavolului este să ne arunce în extreme, ori în stânga, ori în dreapta. Căderea de-a stânga înseamnă lucrarea exclusiv a patimilor trupesti (trândăvie, lăcomie, desfrânare), iarcăderea de-a dreapta este căderea în nevoinţă peste putere, cunoscute fiind cazurile unora care au fost ispitiţi să se nevoiască peste puteri, ba chiar au fost ajutaţi să ajungă la anumite măsuri, însă în cele din urmă au căzut înfrânţi. Deci dreapta socotință este virtutea virtuţilor, care ne păstrează în smerenie.

(…) - Împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu este o nebunie. Cum se împacă această nebunie, în special “nebunia întru Hristos”, cu judecăţile omeneşti?

- Sfântul Apostol Pavel spune că pentru ca “să fii înţelept trebuie să te faci nebun”. Deci nu a fi, ci a te face “nebun”, adică nepotrivit pentru judecăţile omeneşti cele de aici. Acestea nu se împacă. Un om duhovnicesc pe toate le judecă şi nu este judecat de nimeni. Este deasupra tuturor acestor judecăţi omeneşti. Cei de jos nu pot pricepe mintea “nebunului întru Hristos”, pentru că acesta este în legătură cu Dumnezeu şi toate le analizează şi le coordonează după judecăţile lui Dumnezeu. În sensul acesta credinţa este o nebunie, “nebunia Crucii”, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Înaintând pe scara duhovnicească eşti din ce în ce mai neînţeles de cei de jos. Doar când ceilalţi se ridică la nivelul tău pot să te înţeleagă. Mântuitorul spune în Sfânta Evanghelie: “În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”. Sunt foarte multe planuri. Trăim unul lângă altul, unii chiar sot şi sotie, însă despărţiţi sufleteşte de mulţi ani, pentru că unul e la o anumită vârstă duhovnicească, iar altul la alta. Oamenii nu i-au înţeles pe “nebunii întru Hristos” şi atunci i-au catalogat “nebuni”. Această lucrare a nebuniei întru Hristos a fost specifică lumii greceşti şi celei ruseşti. La noi n-a prins acest fel de nevoinţă, sau foarte puţin. Sfântul Serafim de Sarov spune că în viaţa lui a văzut foarte puţini adevăraţi nebuni întru Hristos. Nu oricine poate să-şi ia asupră-şi această nevoinţă. Nu e obligatorie. Sfântul Simeon cel nebun întru Hristos, după ce se despătimeşte cu Sfântul Ioan Pustnicul în deşert, se întoarce în Constantinopol pentru a urma această formă de nevoinţă. Sfântul Simeon este însă o excepţie de la regulă. Excepţiile sunt dirijate de Sus, fără putere de lege. Regula este calea împărătească. Şi “nebunia întru Hristos”, şi pustnicia, şi vieţuirea de unul singur sunt daruri de sus. E necesară multă virtute pentru a împlini bine aceste chemări. Este o mare nevoinţă să renunţ de bună voie la statutul unui om integru în faţa oamenilor şi să suporţi toate consecinţele ei, tot blamul şi tot dispreţul celor din jur. Vedeţi, în condiţiile normale cât de greu suportăm un cuvânt aspru, de batjocură, sau dispreţ sau chiar un gest cât de mic de dezaprobare, pentru că lucrarea omului vechi este încă vie în noi. Vedeţi ce înălţime are lucrarea nebunului întru Hristos? Trebuie să fie despătimit şi într-o legătură foarte strânsă cu Dumnezeu. Nu ni se cere nouă să le urmăm lor, ci căii Sfinţilor Părinţi, căii de mijloc, căii celei bătătorite.

- Dreapta socotință caută să împace judecăţile lui Dumnezeu cu judecăţile oamenilor sau ne detaşează total de judecăţile oamenilor?

- Lucrările duhovniceşti sunt foarte precise şi nu suportă compromis. Compromisul este un pact cu cineva care nu e Dumnezeu, pentru că pactul cu Dumnezeu este împlinirea strictă a poruncilor. Când nu faci lucrarea lui Dumnezeu, deja faci pact cu altcineva.

Dreapta socotință nu caută să împace judecăţile oamenilor cu judecăţile lui Dumnezeu. Nu se poate vorbi în acest sens de împăcare. Nici chiar sfinţii mari care au căutat să cerceteze judecăţile lui Dumnezeu n-au reusit. Spre exemplu, unui bătrân cu viaţă sfântă ce a stat mult timp în pustie şi se ruga lui Dumnezeu să-i descopere judecăţile Sale, i se arată un înger care îl întreabă: “Ce doreşti?” “Vreau să ştiu judecăţile lui Dumnezeu”, zice sfântul. Îngerul îi răspunde: “Nu este om care să ştie aceasta, dar pentru că m-ai rugat îţi voi da nişte exemple”. Şi îngerul l-a luat pe pustnic şi după o zi de mers au ajuns la o gazdă. Au dormit noaptea, iar gazda i-a servit cu ce avea mai frumos, cu o tavă de argint. Au servit cele de pe tavă, iar la sfârşit, îngerul ia tava şi o aruncă într-o prăpastie. Şi au pornit mai departe. Au ajuns la o grădină foarte frumoasă. Au poposit lângă un izvor şi stând la un loc mai ferit, văd un om bătrân care se aşază şi el. Apoi apare un călăreţ care începe să-i ceară banii. Bătrânul nu întelege despre ce bani era vorba. Călăreţul se înfurie şi îl bate până îl omoară. Sfântul şi îngerul au plecat mai departe. Au ajuns în cele din urmă la o casă părăsită, din care mai rămăsese un singur perete în picioare. S-au asezat să doarmă, iar îngerul, în loc să doarmă, a dărâmat complet zidul şi l-a refăcut. Dimineată, părintele foarte neliniştit îl întreabă: “Eşti înger sau eşti demon? Ce înseamnă toate cele ce le-am văzut?” Îngerul răspunde: “Creştinii la care am înnoptat sunt evlavioşi şi au făcut multe fapte bune. Tava de argint era însă câştigată prin nedreptate. Şi pentru ca să nu-şi piardă plata faptelor bune şi mântuirea, am luat tava de la ei. Bătrânul mort, în tinereţe a omorât pe cineva. Călăreţul era stăpânul locului unde am poposit şi urmărea hoţul care tocmai îi furase banii. Astfel, bătrânul a plătit cu viaţa sa uciderea făcută de el mai demult, ca să i se ierte din păcate. Iar în locul zidului părăsit a fost o casă foarte mare. Şi ultimul din casa aceea a îngropat o comoară în zid, care era cât pe-aci să se surpe. Stăpânul de acum ar fi găsit comoara şi ar fi trăit în nedreptate şi răutate. Zidul făcut acum va dura până se va naşte cineva care, găsind banii, îi va folosi într-un scop bun. Deci”, i-a zis îngerul, văzând mirarea sfântului, “nu mai cerceta judecăţile lui Dumnezeu, ci îngrijeşte-te de păcatele tale”.

Judecăţile lui Dumnezeu nu se pot împăca cu judecăţile oamenilor. Lucrarea dreptei socoteli este de a elimina şi curăţa judecăţile omeneşti, pentru ca ele să devină după Dumnezeu. Lucrând după judecăţile lui Dumnezeu, omul trăieşte veşnicia încă de aici”.

GÂNDUL ZILEI

"Adevărul fără smerita cugetare se întemeiază pe  pomenirea răului. "  
                                                  Sfântul Ambrozie de
                                                                                 la Optina

MERINDE PENTRU SUFLET 29/08/2011

http://www.diocesiortodossa.it/merinde/merinde29august.pdf

Patriarhul României: Sfântul Ioan reprezintă conştiinţa dreptăţii, a curăţiei vieţii, a sfinţeniei într-o lume decăzută



Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte astăzi, 29 august 2011, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. El este cunoscut în mod special pentru sfinţenia vieţii lui, pentru severitatea ascezei şi râvna înflăcărată după dreptate şi după cele cereşti. A fost denumit de imnologii Bisericii „înger în trup” sau „înger omenesc”, iar în calendarul ortodox îi sunt închinate nu mai puţin de trei sărbători, fiind cea mai cinstită personalitate a Vechiului Testament.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a rostit un cuvânt de învăţătură la Mănăstirea Sfânta Maria-Jercălăi din judeţul Prahova.

După cum ne informează Radio TRINITAS, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, în cuvântul Său, a evocat viaţa şi învăţăturile Sfântului Ioan Botezătorul: „Sfântul Ioan era un om al dreptăţii dumnezeieşti în viaţa omului. El voia să îndrepteze o societate coruptă, lacomă, plină de patimi şi de căderi omeneşti. El cu adevărat era iubit de popor pentru că poporul simţea în el că este prezent Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan deci reprezintă conştiinţa dreptăţii, a curăţiei vieţii, a sfinţeniei într-o lume decăzută, lumea păcatului, lumea degradării morale şi spirituale. Şi desigur, el avea mult curaj. Curajul lui venea din credinţă puternică, din postire multă, din rugăciune multă şi din dorinţa de a împlini şi a binevesti voia lui Dumnezeu”.

Totodată, Preafericirea Sa a arătat şi de ce această zi este una de post: „Biserica a rânduit ca aceasta să fie o zi de post pentru că Sfântul Ioan Botezătorul a pătimit moarte întrucât patima lăcomiei, a desfrânării şi a beţiei a întunecat mintea regelui Irod Antipa care l-a decapitat pe Sfântul Ioan Botezătorul la cererea Salomeei, fiica Irodiadei pe care Sfântul Ioan Botezătorul o critica, o judeca întrucât a devenit soţia lui Irod Antipa şi anume, ea fiind soţia fratelui său Filip”. 

Sinaxar 29 August

În aceasta luna în ziua a douazeci si noua, pomenirea taierii cinstitului cap al cinstitului slavitului Prooroc înainte-mergator si Botezator Ioan.

Sfântul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului a primit de la însusi Domnul Hristos marturia ca el era cel mai mare dintre toti oamenii nascuti din femeie si cel dintâi intre Profeti. Pe cind inca se afla in pântecele mamei sale, el a tresarit de bucurie in preajma lui Mesia pe care il purta in ea Prea Sfinta Maica a Domnului. La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednica" (cf Evrei 11:38), se retrase in pustiu, acoperit cu o haina din par de camila si incins cu o curea de piele, aceasta semnificând stapânirea tuturor pornirilor trupesti. Regasind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hranea cu cosasi si cu miere salbatica, si isi tinea in contemplare mintea netulburata de grijile acestei lumi. In anul 15 al domniei lui Tiberiu Cezar (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu in pustie, se duse in regiunea Iordanului, pentru a predica pocainta catre multimile care veneau la el, atrase de viata sa ingereasca. El ii boteza in apele Iordanului in semn de curatire de pacatele lor, si pentru a-i pregati sa il primeasca pe Mântuitorul el ii indruma sa faca mai curând roade vrednice de pocainta, decit sa se laude ca sint fiii lui Avraam. Reluând cuvintele profetului Isaia, el le spunea : "Glasul celui care striga in pustiu. Pregatiti calea Domnului, drepte faceti in loc neumblat cararile Dumnezeului nostru. Toata valea sa se umple si tot muntele si dealul sa se plece; si sa fie cele strambe, drepte, si cele colturoase, cai netede. Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait". (Is. 40:3-5).
Pentru ca poporul se intreba daca nu era el Mântuitorul asteptat de atitea generatii, Ioan le spuse: "Eu va botez cu apa, dar vine altul mai mare decât mine, El va va boteza cu foc si cu Duh Sfânt". Curatenia sa si dragostea sa pentru feciorie erau intr-atât de mari incât fu considerat vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al carui Inaintemergator fusese pus, ci chiar sa Il boteze in Iordan si sa fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.

Sfântul Ioan medita fara incetare la Cuvintul lui Dumnezeu si le considera pe toate ale acestei lumi ca nesemnificative in fata respectarii Legii dumnezeiesti, a carei desavirsita intruchipare era viata sa. De aceea nu se temea sa adreseze reprosuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de rusine si dezmatat care, contrar Legii, se casatorise cu Irodiada, sotia fratelui sau Filip pe când acesta din urma era inca in viata si avusese cu ea o fata, Salomeea. Facindu-se mijlocitorul constiintei inveterate a pescarului, Profetul ii vorbea in numele lui Dumnezeu : "Nu iti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau". De aceea Irodiana nutrea in ea o ranchiuna puternica impotriva lui Ioan si voia sa il omoare ; era insa impiedicata de Irod care il proteja, ca barbat drept si sfânt, dar mai ales pentru ca se temea de poporul pe care il cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfida isi atinse scopul si facu astfel incit Profetul sa fie dus la inchisoare in fortareata din Macheronte. Cind fu aniversarea zilei de nastere a regelui, in apropierea Pastilor, acesta invita pe notabilii regatului sau la un mare ospat, in timpul caruia toti se dedara imbuibarii si betiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet al slavei desarte, si ea placu privirii desfrânate a tatalui sau care ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumatate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânara ceru sa ii fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezatorul. Regele se simti incurcat, dar din cauza juramântului sau, si pentru a nu-si pierde onoarea in fata invitatilor, se decise sa il omoare pe Cel Drept. Sentita fu pe loc executata, un soldat ii taie capul  Sfintului Ioan in inchisoare si il aduse imediat, inca sângerând, pe un platou,  in sala de ospat care adresa in tacere reprosul sau fata de slabiciunea criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Manânca, o, mama, trupul celui care a trait ca unul fara trup, si bea sângele lui. Aceasta limba care nu inceta sa ne faca reprosuri va tacea de-acum pentru totdeauna".

Ucenicii Sfântului venira sa ii ia trupul si mersera sa il ingroape in Sevastia apoi se dusera sa il instiinteze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moastele Sfântului Inaintemergator fura regasite in mod miraculor, pentru a raspândi harul asupra credinciosilor care li se inchina.

Acest act sângeros pare sa fi fost ingaduit de Dumnezeu pentru ca dupa ce a fost Inaintemergatorul lui Hristos pe pamânt, Sfântul Ioan Botezatorul sa fie de asemenea in imparatia mortilor si sa mearga sa instiinteze pe mortii cei drepti de speranta in Mântuire, venirea apropiata a lui Mesia care trebuia sa sparga prin Cruce portile si inchizatorile Iadului.

Prin viata precum si prin moartea sa, Inaintemergatorul ramâne de asemenea pentru toti Crestinii un Profet si un stapânitor al vietii spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil, el ii invata sa lupte pâna la moarte impotriva pacatului, nu numai pentru respectul dreptatii si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a inainta in virtute si curatia inimii. Orice constiinta cizelata prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamana deci cu Inaintemergatorul si croieste "caile Domnului" in sufletul care se caieste, pentru a-i da cunoasterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Teodora, cea din Tesalonic, care era cu neamul din Egina.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Comuniune românească în vreme de criză economică

Mesajul Preafericitului Părinte Patriarh Daniel adresat cu prilejul Duminicii românilor migranți, 21 august 2011:

       Rostul principal al Duminicii migranţilor este de-a spori comuniunea și conlucrarea fraternă între românii care muncesc sau studiază departe de ţară şi cei rămași în România, precum și de-a promova o convieţuire armonioasă a imigranților români cu cetăţenii din ţările de adopţie, mai ales acum când în multe locuri din lume criza economică şi spirituală se manifestă prin tensiuni şi revolte de stradă, care se pot transforma în conflicte interetnice şi interreligioase. Pe de altă parte, Duminica aceasta este şi chemarea adresată credincioșilor ortodocși români să-şi intensifice și reafirme fidelitatea față de Biserica strămoşească, de credinţa ortodoxă şi cultura spirituală românească, să cultive unitatea familiei conjugale într-o lume din ce în ce mai secularizată și individualistă. Ierarhii și preoţii comunităţilor ortodoxe românești din diaspora contribuie foarte mult la păstrarea unităţii şi identităţii naţionale şi confesionale a acestora, precum și la integrarea lor în țările gazdă. Din acest motiv ei merită mai mult sprijin din partea Bisericii și a Statului român, mai ales prin organizarea de programe comune dedicate familiilor acestor preoți, precum și copiilor și tinerilor români din afara granițelor țării noastre. Cu bucurie vestim românilor ortodocși care lucrează sau studiază în străinătate că un simbol nou al comuniunii, cooperării şi demnităţii noastre ortodoxe româneşti devine acum construirea Catedralei Mântuirii Neamului, care, în picturile şi mozaicurile sale, va include icoane de sfinţi şi chipuri are unor locaşuri de cult reprezentative din toate provinciile româneşti şi ale unor comunităţi românești din afara României.

       Construirea acestei Catedrale noi este în același timp o necesitate practică şi o lucrare simbolică în folosul poporului român din ţară şi din afara ei, ea realizându-se prin contribuţia tuturor românilor ortodocși şi a fiecăruia în parte.

       Colecta deja începută în eparhiile Patriarhiei Române arată că mulți români ortodocși, deși acum sunt săraci material, sunt totuși bogați în credință și darnici în conlucrare oferind lunar darul lor edificator de zid și de suflet.

       Lucrările de construire a Catedralei Mântuirii Neamului se desfășoară pe bază de licitație sau selecție și oferă locuri de muncă pentru oameni calificați în acest domeniu, iar fiecare bănuț este folosit cu mare atenție și responsabilitate. Noua Catedrală va avea în incinta ei cămine și cantine pentru pelerini, un centru social-cultural pentru tineri și adulți, un centru medical de diagnostic și tratament pentru pelerini săraci. Astfel lucrarea spirituală sau liturgică a Catedralei se va împleti cu lucrarea ei socială. În pofida unor atitudini tendențioase sau ostile din presă, construirea Catedralei Mântuirii Neamului este puternic susținută de poporul dreptcredincios, mai ales de clericii și credincioșii ortodocși români care au contribuit și la construirea altor biserici în ultimii 20 de ani. Aceștia reprezintă acum neamul de voievozi ctitori de locașuri sfinte, apărători ai credinței și ai culturii românești creștine, care construiesc biserici utile nu doar pentru ei înșiși, ci și pentru generațiile viitoare.

       Drept recunoștință, Biserica noastră pomenește zilnic în rugăciunile ei pe cei care au zidit și ajutat biserici numindu-i „fericiții și pururea pomeniții ctitori”. De aceea, vă îndemnăm și pe dumneavoastră să vă adăugați lor ajutând la construirea Catedralei Mântuirii Neamului, oferind un dar pentru eternitate, deoarece iubirea față de Biserică este arvuna vieții veșnice.

       Totodată, vă îndemnăm să ajutați pe cei săraci, bolnavi și singuri, pe cei bătrâni, orfani și îndoliați din locurile natale românești, pentru că faptele bune devin izvor de bucurie și binecuvântare a vieții omului pe pământ și în ceruri.

       Vă dorim tuturor sănătate și mântuire, pace și bucurie, un concediu sau o vacanță frumoasă și vă încredințăm de prețuirea și binecuvântarea noastră părintească.

† DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Hramul Mănăstirii Adormirea Maicii Domnului

Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului de la Roma și-a sărbătorit duminică pentru a treia oară hramul. Mănăstirea de maici de la Roma care se află la Sediul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, a luat naştere de praznicul Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan de-Dumnezeu-Cuvântătorul, în 26 septembrie 2008, şi este închinată Maicii Domnului. Mănăstirea a fost înființată cu binecuvântarea PS Părinte Episcop Siluan și cu aprobarea Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale.

       De ziua hramului, și în acest an Sfânta Liturghie a avut loc în incinta curții Mănăstirii, fiind prezidată de PS Părinte Episcop Siluan, înconjurat de un sobor de preoți și diaconi, aducând astfel o bucurie atât monahiilor cât și tuturor enoriașilor și pelerinilor sfintei mănăstiri. Tot în cadrul Sfintei Liturghii Ieromonahul Atanasie, Vicarul Eparhial și Preotul Slujitor al Mănăstirii de la Roma a fost ridicat la rangul de Protosinghel.

       După Dumnezeiasca Liturghie, toți creștinii, enoriași și pelerini, au împărtășit momente neuitate de bucurie alături de PS Siluan, gustând împreună din agapa frățească pregătită cu atâta râvnă și bucurie de apropiații mănăstirii.

       Dăm Slavă Lui Dumnezeu pentru toate binecuvântările care s-au revărsat peste noi, precum mirul pe cap, pe barba lui Aron, pe marginea veșmintelor lui și mulțumim din inimă Preasfintei de Dumnezeu Născătoarei pentru mângâierea și alinarea care ne-a adus-o iată și în acest al treilea an de când pentru prima dată după o mie de ani Cetatea Eternă găzduiește și o mănăstire ortodoxă.

GÂNDUL ZILEI:

Troparul praznicului,
glasul I
” ÎNTRU NAŞTERE FECIORIA
AI PĂZIT,  ÎNTRU ADORMIRE
LUMEA NU AI PĂRĂSIT D E
DUMNEZEU NĂSCĂTOARE. .
MUTATU-TE-AI L A VIAŢĂ
FIIND MAICA VIEŢII,  Ş I C U
RUGÎCIUNILE TALE
IZBĂVEŞTI DIN MOARTE
SUFLETELE NOASTRE. ”

MERINDE PENTRU SUFLET 15/08/2011

http://www.episcopia-italiei.it/files/MERINDE%20PENTRU%20SUFLET-%2015%20AUGUST%202011.pdf

Patriarhul României: Credinţa puternică învinge încercările vieţii

Evanghelia Duminicii a IX-a după Rusalii (Umblarea pe mare a Mântuitorului şi potolirea furtunii) Matei 14, 22-34

În vremea aceea Iisus a silit pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage deosebi. Şi făcându-Se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de ţărm, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au spăimântat, zicând că este o nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzându-i îndată mâna, l-a apucat şi i-a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi, trecând marea, au venit în pământul Ghenizaretului.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfânta Evanghelie din Duminica a IX-a după Rusalii conţine o mulţime de învăţături duhovniceşti, folositoare mântuirii noastre şi înţelegerii tainei Sfintei Biserici în care este prezent Hristos şi pe care Hristos o conduce.

În primul rând, Evanghelia ne arată că, după ce în mod minunat a săturat mai multe mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti, Hristos Domnul Se retrage în munte, în singurătate, ca să Se roage. De ce Se roagă El după săvârşirea minunii? Ca să ne înveţe să mulţumim lui Dumnezeu pentru orice realizare sau izbândă din viaţa noastră. De ce Se roagă în singurătate? Pentru a nu fi lăudat de mulţimile pe care le-a săturat prin înmulţirea pâinilor şi a peştilor, dar şi pentru a Se concentra deplin în rugăciune către Dumnezeu-Tatăl. Când Iisus Se roagă în singurătate Tatălui din ceruri, inima Sa se umple de harul iubirii milostive a Tatălui ceresc, pe care o împărtăşeşte apoi oamenilor.

Orice faptă bună trebuie atribuită lui Dumnezeu

Prin aceasta învăţăm că după un mare succes, după o mare realizare, nu trebuie să căutăm laudă sau aprecieri de la oameni, ci în linişte, în adâncul inimii noastre şi în detaşare de slava care vine de la oameni, să dăm slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit de la El şi să-I cerem ca harul Lui să umple sufletul nostru pentru a nu merge cu suflet gol printre oameni.

Mântuitorul nu face minuni ca să impresioneze pe oameni sau ca să fie lăudat de ei, ci săvârşeşte minuni pentru că Îi este milă de popor. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că minunile lui Hristos sunt pătimite, iar patimile Lui sunt minunate. Adică minunile Lui sunt pline de compasiune sau de iubire milostivă faţă de cei săraci, bolnavi, flămânzi, de fiecare om în caredemnitatea umană este neglijată sau umilită. Pe de altă parte, patimile sau pătimirile Lui sunt minunate deoarece sunt mai presus de înţelegerea oamenilor, întrucât Cel ce suferă ca Om este Dumnezeu Creatorul; Cel preaslăvit în ceruri Se smereşte pe pământ; Cel nemuritor Se face muritor, pentru a birui moartea din interiorul ei şi a dărui lumii viaţă veşnică.

După ce a săvârşit minunea din iubire milostivă pentru cei flămânzi,Mântuitorul Iisus Se retrage în singurătate pentru a Se ruga. Se retrage nu pentru că singurătatea sau izolarea ar avea un sens în ea însăşi, ci pentru a umple singurătatea persoanei umane cu prezenţa iubirii lui Dumnezeu, prin rugăciune stăruitoare. Iisus Se retrage în munte ca să intensifice legătura Sa ca Om cu Dumnezeu-Tatăl, aceasta fiind temelia vieţii adevărate. Astfel, prin rugăciune singurătatea omului se transformă în comuniune a omului cu Dumnezeu. Omul care se roagă, chiar dacă trăieşte izolat în pustie, nu este singur, ci împreună cu Dumnezeu şi cu toţi sfinţii Lui. Omul rugător, chiar dacă se află în singurătate, nu este un însingurat. Însă omul care nu se mai roagă lui Dumnezeu, chiar dacă se află în mijlocul mulţimilor, devine un însingurat duhovniceşte. În acest sens, un filosof existenţialist din secolul al XX-lea numea civilizaţia contemporană individualistă 'mulţimea însingurată'.

Într-adevăr, unii oameni nu mai comunică intens între ei şi pentru că nu mai comunică intens cu Dumnezeu. Această însingurare în individualism înseamnă de fapt o trăire a existenţei ca vid de comuniune. Rugându-Se lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, ca Om, ne învaţă că puterea iubirii Sale milostive de-a aduna, lumina, vindeca şi sătura mulţimile vine din legătura Sa intimă cu Dumnezeu, din smerita şi sfânta rugăciune către Dumnezeu, deoarece Dumnezeu este în Sine însuşi comunicare şi comuniune de viaţă şi iubire eternă, este Sfânta Treime.

Prin retragerea în munte, ca să Se roage, Mântuitorul Iisus Hristos ne învaţă că muntele este un loc de înălţare duhovnicească, întrucât ne îndeamnă să-L căutăm pe Dumnezeu Creatorul, Cel ce este mai presus de frumuseţile şi măreţia lumii create de El. De aceea, şi biserica, lăcaş de închinare, este construită, de obicei, pe o colină sau pe un loc mai înalt, care ne cheamă la urcuş duhovnicesc, la ridicare din grijile pământeşti şi căutare a vieţii cereşti.

'Examenul' duhovnicesc al ucenicilor - lupta cu încercările grele

Sfânta Evanghelie precizează că Mântuitorul Iisus Hristos, înainte de a Se retrage în singurătate, în munte, pentru a Se ruga, 'i-a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă de cealaltă parte a mării, pe celălalt ţărm' (Mt. 14, 22), adică Iisus i-a îndemnat stăruitor pe ucenici să traverseze marea. De ce Hristos Domnul i-a trimis pe ei să înainteze pe mare, în timp ce El S-a suit în munte? Pentru că Învăţătorul duhovnicesc al ucenicilor Săi voia să îi înveţe pe aceştia să se lupte şi singuri, nu doar să primească totul de-a gata, fără nici o luptă. El voia să-i înveţe pe ucenici să treacă prin încercări, prin ispite, prin situaţii potrivnice, pentru ca ei să înţeleagă mai bine cât de mare este binecuvântarea ajutorului dumnezeiesc în viaţa lor. În acest sens, Evanghelia menţionează că vântul era potrivnic direcţiei alese de ucenicii din corabie, iar valurile învăluiau corabia (cf. Mt. 14, 24), ei aflându-se astfel în mare primejdie. De obicei, cât timp totul merge bine şi realizăm ceea ce dorim, nu ne mai gândim de la cine vine darul vieţii fireşti. Însă, uneori, vin şi vremuri de încercare sau probleme neaşteptate. Atunci ne întrebăm: Unde este Dumnezeu? Nu vede El oare necazul nostru, nu vede El suferinţa sau neputinţa noastră, nu vede El greutăţile noastre? Ne punem astfel de întrebări mai ales când suntem învolburaţi de ispite şi necazuri, de boli care par incurabile, de primejdii care năvălesc asupra noastră pe neaşteptate. Adesea, viaţa oamenilor încercaţi de necazuri este asemănătoare cu trăirea momentului de panică, de dezorientare şi de descurajare a ucenicilor lui Iisus aflaţi în corabia cuprinsă de valurile mării şi izbită de vântul potrivnic în timp de noapte.

În acest sens, Învăţătorul Iisus Hristos îi lasă pe ucenicii Săi singuri pe timp de noapte să se lupte cu furtuna, cu vântul potrivnic şi cu valurile mari pentru a înţelege că uneori ei nu mai pot conta doar pe forţa proprie, deşi sunt pescari cu experienţă pe mare. Totuşi, fiind desăvârşit cunoscător al oamenilor, Domnul Iisus Hristos ştie şi care este măsura încercării, până când ucenicii pot fi lăsaţi singuri şi când trebuie ca El să vină spre ei ca să-i ajute. Evanghelia ne spune că 'la a patra strajă din noapte' (Mt. 14, 25), adică în intervalul de timp care începe la ceasul al treilea după miezul nopţii şi se continuă până la răsăritul soarelui, Mântuitorul mergea pe mare spre corabia ucenicilor aflată în primejdie din cauza valurilor ridicate de furtună. Această venire a lui Iisus către ucenici la straja a patra din noapte, când întunericul nopţii urma să fie biruit de lumina soarelui, arată că El a ales momentul respectiv, ca având valoare de simbol al luptei duhovniceşti. De ce Iisus venea spre ucenici umblând pe mare ca pe uscat? Ca să le arate că El stăpâneşte peste ape, ca şi peste uscat. El a făcut cerul şi pământul, marea şi uscatul. Când voieşte El umblă pe mare ca pe uscat, fiind deasupra tuturor stihiilor din lumea aceasta, liber de determinismele materiei (greutatea, opacitatea, rigiditatea, lichiditatea şi limitarea sau finitudinea). La început ucenicii, plini de teamă, din pricina zbuciumului mării, în timp de noapte, nu L-au recunoscut pe Iisus imediat şi, crezând că este o nălucă sau o fantomă care vine spre ei, au strigat de frică. La teama lor de-a nu se scufunda în mare din cauza furtunii s-a mai adăugat şi frica de o putere necunoscută, cu siluetă de om, care venea spre ei, umblând pe apă ca pe uscat. Însă Mântuitorul, umblând pe apă şi venind spre ei, le-a zis: 'Îndrăzniţi! Eu sunt, nu vă temeţi!' (Mt. 14, 27). Iar când ucenicii lui Iisus L-au recunoscut după voce, fără să-L vadă clar la faţă, Sfântul Petru a zis: 'Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin pe apă la Tine!' (Mt. 14, 28). Prin aceste cuvinte Sfântul Petru mărturiseşte, de fapt, că Iisus este Domn sau Stăpân peste stihiile naturii, şi crede că la porunca lui Iisus poate şi el să umble pe apă, aşa cum umblă Iisus. De aceea, Mântuitorul i-a zis lui Petru: 'Vino!' (Mt. 14, 29).

Gestul Sfântului Petru este izvorât din recunoştinţă faţă de Iisus şi din dorinţa întâmpinării Lui

De ce a dorit Sfântul Petru să coboare din corabie şi să meargă pe apă, şi de ce Iisus i-a permis acest lucru neobişnuit şi chiar primejdios pentru el?Dacă ar fi avut doar prudenţă, nu şi credinţă, Sfântul Petru nu ar fi coborât din corabie, pe apă, în mijlocul furtunii, şi nici Mântuitorul nu i-ar fi spus: 'Vino!', ci: 'Stai în corabie, că o să vin Eu la voi!' Se înţelege, aşadar, că Sfântul Petru a dorit să coboare din corabie şi să meargă pe apă nu dintr-o simplă curiozitate egoistă, ci întrucât voia să-I arate respect şi recunoştinţă lui Iisus pentru că vine să-i salveze pe ucenici. Petru era bucuros să-L întâmpine pe Iisus, după cum un oaspete este întâmpinat cu bucurie înainte de a intra în casă de cel care îl aşteaptă. Totuşi, Sfântul Petru nu coboară din corabie decât la porunca sau cu binecuvântarea Mântuitorului Iisus Hristos. De aceea, el a zis către Iisus: 'Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă' (Mt. 14, 28). Astfel, Sfântul Petru arată smerenia şi ascultarea sa faţă de Hristos-Domnul.

Credinţa fermă în Hristos învinge greutatea încercărilor

După ce Iisus i-a zis lui Petru: 'Vino', acesta a început să meargă pe apă spre Iisus. Cât timp Sfântul Petru privea numai spre Iisus, el mergea pe apă ca şi Iisus. Când însă Sfântul Petru s-a uitat spre vânt şi s-a temut, atunci a început să se îndoiască în sinea lui şi să se scufunde în apă. Evanghelia spune: 'Văzând vântul tare, Petru s-a temut şi a început să se scufunde, şi atunci a strigat: Doamne, scapă-mă!' (Mt. 14, 30). Evanghelia nu spune 'simţind Petru că vântul este tare', ci 'văzând vântul tare', ceea ce înseamnă că la un moment dat Sfântul Petru nu se mai uita direct spre Iisus Hristos, spre Dumnezeu-Omul, ci privea spre vânt, spre stihiile schimbătoare ale lumii materiale. Aşadar, Petru a început să se scufunde în apă numai când a slăbit credinţa sa ca legătură vie şi directă cu Iisus, ca relaţie spirituală de comuniune cu Persoana divină superioară lumii pământeşti sau stihiilor cosmice create. Cu alte cuvinte, Evanghelia ne arată că atât timp cât credinţa noastră rămâne relaţie vie şi neclintită cu Hristos-Dumnezeu, putem fi salvaţi tocmai pentru că El ne ajută să nu ne înrobim stihiilor lumii materiale, nici să nu ne pierdem cu firea în furtuna încercărilor. Când însă credinţa sau iubirea noastră faţă de Hristos slăbeşte şi începem să ne înfricoşăm de puterile schimbătoare ale lumii materiale mai mult decât Îl iubim pe Dumnezeu, atunci începem să ne scufundăm în nesiguranţă, disperare şi teamă.

Iisus l-a mustrat pe Petru întrucât el a slăbit în credinţă şi s-a îndoit în sinea lui, fiind preocupat mai mult de puterea 'vântului tare' decât de înaintarea sa către Hristos Cel Atotputernic, Cel neclintit de vânt şi de valuri. În această privinţă, Evanghelia precizează că 'Iisus, întinzându-i grabnic mâna, l-a apucat şi i-a zis: 'Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?' (Mt. 14, 31). Mustrarea adresată de Iisus lui Petru a fost una părintească şi prietenească, deoarece Iisus nu i-a zis lui Petru 'necredinciosule', ci i-a zis'puţin credinciosule', adică: 'om a cărui credinţă s-a împuţinat'. În final, Evanghelia ne spune că, după ce Iisus a intrat în corabie, s-a potolit furtuna, iar ucenicii s-au închinat Lui, zicând: 'Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!' (Mt. 14, 33).

Într-adevăr, Iisus potoleşte furtuna şi salvează corabia pentru că El este Dumnezeu Atotputernic şi Atotmilostiv. Vedem, aşadar, că după ce au trecut prin încercarea grea a furtunii pe mare mulţumită lui Iisus, ucenicii Lui s-au întărit în credinţă şi evlavie faţă de El, s-au închinat Lui şi au mărturisit dumnezeirea Lui.

Corabia pe mare - imaginea Bisericii în lume

Evanghelia citită astăzi mai are şi alte înţelesuri duhovniceşti, întrucât ea priveşte nu numai pe Sfântul Petru şi pe ceilalţi ucenici din corabia aflată în primejdie de scufundare, ci profetic ea priveşte Biserica întreagă şi pe fiecare creştin aparte. Înţeleasă în mod simbolic, corabia reprezintă Biserica încercată de valurile sau furtunile istoriei, de persecuţii, de erezii, de forţe întunecate potrivnice ei. Vântul care este potrivnic corabiei reprezintă vremurile sau situaţiile în care Biserica întâlneşte ostilitate şi respingere în lucrarea ei misionară de-a trece pe oameni de la viaţa pământească efemeră la viaţa cerească eternă, într-o lume învolburată de păcate, de patimi egoiste individuale şi colective. De altfel, în cartea 'Constituţiile Apostolice' din secolul al IV-lea se spune că biserica lăcaş de cult trebuie construită în formă de corabie sau navă, arătând astfel legătura profetică dintre prezenţa lui Hristos în corabie pe mare şi prezenţa Sa în Biserica din lume.

Totodată, această Evanghelie ne arată şi cum trebuie să lupte sufletul creştin în vreme de încercare. Unii Sfinţi Părinţi au înţeles corabia ca fiind şi imaginea sufletului omului credincios în lupta sa cu patimile tulburătoare. În acest sens, când Mântuitorul Iisus Hristos este aşteptat sau chemat şi vine cu harul Său în sufletul omului tulburat de ispite, aşa cum a intrat în corabia aflată în primejdie şi a potolit furtuna, El potoleşte furtuna gândurilor rele, a simţirilor păcătoase, a ispitelor, a necazurilor şi a suferinţelor care tulbură pe om. Dacă Îl chemăm pe Hristos stăruitor în rugăciune, zicând: 'Doamne, mântuieşte-ne! Doamne, scapă-ne!', atunci El vine la noi şi ne ajută. De aceea, Evanghelia citită astăzi este o Evanghelie a încurajării şi a speranţei, o Evanghelie a luptei şi a biruinţei. Ea ne arată, de fapt, că ieşirea din situaţii dificile nu se datorează forţelor noastre proprii, ci în primul rând ajutorului dumnezeiesc. Oricât de iscusiţi, profesionişti şi experimentaţi pescari şi corăbieri ar fi fost ucenicii lui Iisus, oricât de buni înotători ar fi fost ei, fără ajutorul lui Iisus nu s-ar fi putut salva pe ei înşişi, prin propriile lor forţe. În mod asemănător, oricât de mulţi şi vrednici slujitori ar avea Biserica, oricât de buni predicatori, oricât de evlavioşi slujitori, oricât de pricepuţi administratori şi oricât de zeloşi păstori şi misionari s-ar osteni în Biserică,nu pot ei singuri salva Biserica lui Hristos în lupta ei cu păcatul din firea umană, cu duhurile rele, cu furtunile persecuţiilor şi ereziilor, cu valurile necredinţei sau ale indiferenţei spirituale, ci numai cu ajutorul lui Hristos. El salvează Biserica Sa când ea se află în mijlocul mării învolburate a istoriei şi în întunericul vremurilor potrivnice luminii Evangheliei mântuirii.

Lecţia principală sau înţelepciunea sfântă pe care Hristos Învăţătorul o dăruieşte discipolilor Săi şi, prin ei, nouă tuturor, folosind corabia ca pe o catedră de didactică a mântuirii, este aceasta: toate încercările şi necazurile pe care le întâmpinăm în viaţă pot fi biruite cu folos duhovnicesc dacă nu contăm mai întâi pe propriile noastre forţe, ci ne încredinţăm mai întâi ajutorului care vine de la Dumnezeu.

Să ne ajute Preamilostivul Dumnezeu să învăţăm din această Evanghelie a potolirii furtunii pe mare că Hristos Domnul ne iubeşte, chiar dacă uneori ne lasă în încercări pe care nu le înţelegem când ne aflăm în mijlocul lor. Deşi uneori pare a fi departe sau chiar absent, Hristos-Domnul ştie totuşi că avem nevoie de ajutorul Lui şi aşteaptă ca noi să venim spre El, întrucât şi El vine permanent spre noi.

Aşadar, numai ajutorul invocat şi primit de la Dumnezeu este temelia sigură a mântuirii oamenilor, spre slava Preasfintei Treimi şi bucuria credincioşilor. Amin!