Recunoştinţa, firescul demnităţii omului



Evanghelia Duminicii a XXIX-a după Rusalii (a celor zece leproşi) Luca 17, 12-19:

În vremea aceea, intrând Iisus într-un sat, L-au întâmpinat zece bărbaţi leproşi, care stăteau departe şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi, văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors, cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Iar acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Ridică-te şi du-te! Credinţa ta te-a mântuit!

† Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIX-a după Rusalii, numită şiEvanghelia celor zece leproşi, este plină de învăţături duhovniceşti pentru modul nostru de a ne comporta faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri, când primim o binefacere de la Dumnezeu prin oameni.

Evanghelia de astăzi ne arată că Mântuitorul Iisus Hristos S-a întâlnit cu zece leproşi excluşi din comunitate, care stăteau departe de oameni şi nu se atingeau de semenii lor, deoarece boala lor era una grea şi se putea transmite uşor. Oamenii leproşi în Vechiul Testament aveau un regim special de izolare faţă de oamenii sănătoşi, întrucât boala aceasta incurabilă provoca descompunerea lor treptată, prin căderea unor părţi din corpul lor, deşi erau încă vii. Fiind izolaţi, leproşii sufereau foarte mult de singurătate şi de umilire, având obligaţia de a spune: 'necurat, necurat' (Lev. 13, 45), ca oamenii sănătoşi să nu se apropie de ei. Dacă totuşi unii se vindecau printr-o minune, datorită milostivirii lui Dumnezeu şi a credinţei lor puternice, atunci cei vindecaţi aveau obligaţia de a merge la preoţi şi a se arăta lor. De ce? Pentru că preotul avea cunoştinţe precise privind semnele manifestării bolii şi putea stabili dacă boala este lepră cu adevărat sau altă afecţiune şi dacă vindecarea de lepră era una certă (cf. Lev. cap. 13). Aşadar, lepra, ca boală profund degradantă pentru fiinţa umană, aducea, pe lângă suferinţa fizică, şi una sufletească, produsă de teama unei morţi lente şi de tristeţea izolării sau a excluderii din comunitate a celor care erau bolnavi de lepră.

Hristos împlineşte Legea mozaică şi respectă libertatea oamenilor

Când Mântuitorul Iisus Hristos întâlneşte pe cei zece oameni bolnavi de lepră, care mai mult aşteptau să moară decât să fie reintegraţi în societate, El înţelege suferinţa, izolarea şi umilirea lor, Se milostiveşte de ei şi îi trimite să se arate preoţilor. Îndată, cei zece leproşi s-au umplut de speranţa că se vor vindeca şi vor fi din nou printre oamenii sănătoşi.

Într-adevăr, pe când mergeau ei pe cale, deodată, s-au vindecat. În Evanghelia de astăzi este semnificativ faptul că Mântuitorul nu le spune leproşilor: 'Vindecaţi-vă' sau 'Să fiţi vindecaţi', nici nu îi întreabă: 'Aveţi credinţă?' Iisus nu le cere să mărturisească în public credinţa lor, nici nu le spune: 'Fiţi curaţi de lepră', cum a zis altă dată unui alt lepros (cf. Luca 5, 12-14), ci doar îi trimite să împlinească o poruncă a Legii Vechi, obligatorie pentru toţi cei care erau bolnavi de lepră. De ce a procedat El în acest mod neobişnuit? Mântuitorul Hristos a arătat în acest mod atât smerenia Sa împlinind Legea lui Moise, cât şi respectul Său pentru libertatea oamenilor de-a fi sau nu recunoscători faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii lor care îi ajută în situaţii dificile.

Domnul Hristos putea, desigur, să-i vindece imediat pe cei zece leproşi, să spună doar un cuvânt, ca ei să se facă sănătoşi. Dar pentru ca cei ce se vor vindeca pe cale să fie recunoscuţi ca atare chiar de preoţii care nu-L iubeau pe Iisus şi să fie reintegraţi în comunitate, El i-a trimis pe aceşti leproşi să se arate preoţilor, după cum cerea Legea lui Moise. Şi, într-adevăr, cei zece leproşi vindecaţi pe cale s-au grăbit a se arăta preoţilor pentru a fi primiţi între oamenii sănătoşi. Însă atât de mare a fost graba lor de a se arăta preoţilor că s-au vindecat, încât au uitat să preamărească pe Dumnezeu şi să mulţumească lui Iisus Care, de fapt, i-a vindecat îndată după ce i-a trimis să se arate preoţilor. Numai unul din cei zece leproşi vindecaţi 's-a întors şi slăvea cu glas mare pe Dumnezeu' (cf. Lc. 17, 15), iar acesta nu era evreu, ci samarinean, considerat de evrei ca fiind de neam inferior. Apropiindu-se de Iisus, samarineanul vindecat de lepră a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele Lui şi I-a mulţumit. Odată vindecat, el a înţeles repede că vindecarea lui este darul milostivirii lui Dumnezeu, Care a lucrat prin omul Iisus. Indirect, acest lepros recunoscător a mărturisit că Iisus Hristos este Dătătorul vieţii şi Doctorul sufletelor şi al trupurilor oamenilor. Văzând Iisus acest gest de recunoştinţă al unui lepros vindecat care preamăreşte cu glas mare pe Dumnezeu şi Îi mulţumeşte Lui cu multă smerenie şi recunoştinţă, a întrebat: 'Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam?' (Lc. 17, 18). Iar samarineanului vindecat, care se afla la picioarele Sale, Iisus i-a zis: 'Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit!' (Lc. 17, 19). Prin întrebarea Sa retorică: 'Dar cei nouă unde sunt?' - Hristos Domnul pune în contrast recunoştinţa samarineanului cu nerecunoştinţa celor nouă evrei. Deci întrebarea Sa are înţelesul de reproş sau dojană pentru atitudinea celor nouă care nu au venit să mulţumească.

Recunoştinţa, stare de smerenie şi sănătate a sufletului

De ce Mântuitorul Iisus Hristos aştepta ca şi ceilalţi leproşi vindecaţi să arate recunoştinţă? De ce a întrebat El: 'Cei nouă unde sunt?' (Lc. 17, 17). Desigur, Iisus nu avea nevoie de recunoştinţa lor, nici nu avea nevoie de lauda lor, deoarece El a săvârşit minunea vindecării lor din iubire milostivă şi smerită, nu pentru a fi lăudat. Însă prin întrebarea şi atitudinea Sa de mustrare, Iisus ne învaţă că dacă omul căruia i s-a făcut un bine nu mulţumeşte, acesta se află într-o stare spirituală nefirească, nedemnă şi nesănătoasă. Cu alte cuvinte, recunoştinţa trebuie să fie sentimentul cel mai firesc al demnităţii omului în faţa binefacerii primite de la cineva. Prin urmare, leproşii care s-au vindecat trebuiau mai întâi să-L preamărească pe Dumnezeu - Izvorul vieţii şi al vindecării, şi să-I mulţumească lui Iisus Care a binevoit să-i ajute, şi apoi să se întoarcă la comunitatea lor. Cei nouă leproşi care nu mulţumesc pentru vindecare au uitat prea repede binefacerea arătată lor, au uitat prea repede în ce stare erau înainte de vindecare, iar acum uită şi că sănătatea pe care au primit-o este un dar al lui Dumnezeu, nu un merit al lor.

Iar samarineanul care s-a întors să mulţumească era un om smerit şi obişnuit cu umilinţa nu numai din cauza bolii lui, ci şi din cauză că era considerat ca un străin printre evrei. Probabil că tocmai datorită smereniei sale a avut şi nobleţea sufletească să se întoarcă la Iisus ca să-I mulţumească. Evanghelia ne spune că acesta 'slăvea pe Dumnezeu' (cf. Lc. 17, 15). După ce a slăvit pe Dumnezeu, samarineanul vindecat de lepră a venit la Iisus, a căzut cu faţa la pământ lângă picioarele Lui şi I-a mulţumit, recunoscând, de fapt, că prin Iisus i-a venit vindecarea. El avea în comun cu ceilalţi nouă bolnavi de lepră numai suferinţa bolii, dar se deosebea de ei prin virtutea recunoştinţei. Întrebarea Mântuitorului: 'Dar cei nouă unde sunt?' (Lc. 17, 17) a rămas fără răspuns, întrucât cei nouă erau absenţi. Cei nouă, când au dat de bine, au uitat de Dumnezeu! Aşa se întâmplă, foarte adesea, şi astăzi. Numai când trecem prin necazuri, prin boli sau ispite, atunci cerem în mod stăruitor ajutorul lui Dumnezeu, dar îndată ce am scăpat de suferinţă, de sărăcie, de necaz, uităm de Dumnezeu. Însă Mântuitorul Iisus Hristos nu fericeşte pe cei care sunt nerecunoscători, ci pe cei care sunt recunoscători şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El.

Când omul nu mulţumeşte pentru binefacerile primite, el decade spiritual şi se dezumanizează

Evanghelia de astăzi ne arată că omul este cu adevărat om, adică fiinţă raţională şi relaţională, când este recunoscător lui Dumnezeu şi oamenilor pentru darurile şi binefacerile pe care le primeşte. Omul credincios şi demn mulţumeşte permanent lui Dumnezeu pentru că trăieşte în creaţia lui Dumnezeu şi o foloseşte, adică foloseşte aerul, apa, pământul, căldura soarelui şi toate cele făcute de Dumnezeu pentru a susţine viaţa umană. Iar oamenilor care-l ajută le mulţumeşte, pentru că recunoştinţa este lumina vieţii în comuniune şi a cultivării de valori spirituale.

Când nu mai mulţumim lui Dumnezeu, nici măcar pentru ajutorul primit de la El spre a ne salva viaţa, ne dezumanizăm complet. Evanghelia de astăzi ne cheamă, aşadar, să ne umanizăm permanent, să devenim cât mai umani sau recunoscători, mulţumind lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui şi mulţumind oamenilor prin care Dumnezeu lucrează vindecarea noastră de boală sau izbăvirea noastră dintr-o situaţie dificilă.

Nerecunoştinţa faţă de Dumnezeu-Creatorul, indiferent cum este ea motivată sau scuzată, potrivit Evangheliei de astăzi, e o stare nefirească, adică nu este firesc sau uman, nu este drept şi nici nu este demn să nu mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor când ni se face un bine. De aceea, în fiecare duminică şi sărbătoare de peste an, iar în mănăstiri chiar în fiecare zi din săptămână, Biserica aduce mulţumire sau recunoştinţă lui Dumnezeu prin slujba Sfintei Euharistii sau a Sfintei Liturghii euharistice.

Astfel, Sfânta Liturghie euharistică este lucrarea sfântă de recunoştinţă sau de mulţumire pe care Biserica o aduce lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite de la El, cunoscute şi necunoscute, arătate şi nearătate deplin. Forma culminantă a rugăciunii liturgice de mulţumire, adusă de Biserică, începe cu aceste frumoase cuvinte: 'Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina, în tot locul stăpânirii Tale' (Liturghier, Anaforaua euharistică). Dacă în Liturghierele româneşti actuale se folosesc cuvintele: 'Cu vrednicie şi cu dreptate', textul original grecesc ar putea fi tradus şi altfel: 'Este demn şi este drept a-Ţi cânta Ţie, pe Tine a Te binecuvânta, pe Tine a Te lăuda,Ţie a-Ţi mulţumi…' Prin contrast, putem trage concluzia că este nedemn şi nedrept să nu mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El, adică să profităm de darurile Lui fără să ne gândim la El, la Cel ce a făcut cerul şi pământul şi toate elementele care susţin viaţa noastră.

În acest sens, omul drept este cel care recunoaşte că lumea (creaţia) este darul lui Dumnezeu-Creatorul, iar omul demn sau vrednic este cel care mulţumeşte pentru binefacerile primite de la Dumnezeu.

Prin urmare, samarineanul vindecat de lepră, care mulţumeşte lui Dumnezeu preamărindu-L cu glas mare şi mulţumeşte lui Iisus, cu multă smerenie şi recunoştinţă, devine şi el un dascăl sau învăţător al Bisericii.De fapt, o mulţime de oameni vindecaţi prin milostivirea lui Hristos şi o mulţime de oameni păcătoşi care au fost iertaţi devin dascăli sau învăţători ai noştri. Învăţăm deci de la acest samarinean recunoscător că fiecare om care cultivă întru smerenie simţul recunoştinţei poate deveni un învăţător pentru semenii lui când aceştia au pierdut simţul recunoştinţei, indiferent de vârstă, stare socială sau etnie. Prin urmare, din punct de vedere duhovnicesc, e superior nouă cel ce este mai smerit decât noi, după cum e mai drept şi mai demn decât noi cel care mulţumeşte lui Dumnezeu şi oamenilor mai mult decât noi, când recunoaşte că Dumnezeu l-a ajutat în momente dificile.

Prin mulţumire sau recunoştinţă creştem duhovniceşte în relaţie cu Dumnezeu şi cu semenii

Din Evanghelia de astăzi, învăţăm că, deşi Mântuitorul nu caută slavă sau laudă de la oameni, totuşi cere de la noi să dăm slavă lui Dumnezeu, să-I mulţumim Lui şi oamenilor, ca să creştem duhovniceşte în relaţia noastră cu Dumnezeu şi cu semenii. Nu Dumnezeu are nevoie de mulţumirea noastră, ci noi avem nevoie ca să mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor, pentru a ne îmbogăţi duhovniceşte şi a creşte în comuniune de iubire smerită şi sfântă. Iar dacă nu mulţumim lui Dumnezeu şi oamenilor, întrerupem sau slăbim comunicarea şi comuniunea noastră cu Dumnezeu şi cu semenii, sărăcim duhovniceşte, ne închidem în mulţumire de sine, în autosuficienţă egoistă şi posesivă. Întrucât omul a fost creat după chipul Preasfintei Treimi, adică al comuniunii veşnice de viaţă şi iubire, el creşte spiritual numai în starea de comuniune spirituală profundă, de sensibilitate şi gratitudine.

Sufletul celui ce spune 'mulţumesc' lui Dumnezeu şi oamenilor este mult mai frumos decât sufletul omului nerecunoscător sau nemulţumitor. Uneori chiar şi animalele care au fost vindecate, după cum citim, de pildă, înVieţile Sfinţilor, arată o anumită recunoştinţă faţă de cei ce le-au ajutat să se vindece. Cu atât mai mult omul, ca fiinţă raţională şi recunoscătoare ori euharistică, este dator să mulţumească lui Dumnezeu şi oamenilor prin care Dumnezeu l-a ajutat.

Evanghelia Duminicii a XXIX-a după Rusalii ne arată că nouă leproşi s-au vindecat de lepra trupului, dar nu s-au vindecat şi de 'lepra sufletului', care este nerecunoştinţa sau uitarea binefăcătorului. Cu alte cuvinte, numai unul dintre cei zece leproşi vindecaţi de lepra trupului avea şi sufletul sănătos, sensibil şi capabil să arate recunoştinţă sau să aducă mulţumire cu bucurie.

În această Duminică a Evangheliei vindecării celor zece leproşi suntem chemaţi să arătăm recunoştinţă, să aducem rugăciuni de mulţumire Preasfintei Treimi pentru darul vieţii noastre, pentru sănătate şi pentru tot ajutorul primit în viaţă. Totodată, Evanghelia de astăzi ne cheamă să mulţumim părinţilor după trup care ne-au născut şi crescut, educatorilor, învăţătorilor, profesorilor şi duhovnicilor care ne-au format intelectual şi duhovniceşte, precum şi tuturor celor care ne-au ajutat în vreme de boală, de necaz sau de nevoie. Aşadar, să mulţumim tuturor celor care prin cuvânt şi faptă ne transmit binecuvântarea şi iubirea lui Dumnezeu pentru noi, spre slava Preasfintei Treimi şi mântuirea noastră. Amin.

O MINUNE CU SFÂNTA ICOANA A MÂNTUITORULUI

Am să vă spun o istorioară, ca să vedeti că taina Crucii s-a mai repetat uneori si în chip văzut. Iată ce s-a întâmplat.

Într-o casă oarecare bolea un biet crestin sărac si era aproape de moarte. Neavând cui să vândă casa, a lăsat-o cu chirie unui evreu pentru un timp, spunându-i:

- Uite, rămâi în casa mea, că eu acum mor si la urmă va rămâne la niste nepoti ai mei.

Când a murit crestinul acela, a rămas în casa aceea o icoană a Mântuitorului Iisus Hristos. Evreul acela, nefiind cu ură către crestini, a lăsat icoana pe perete si îsi vedea de treburile lui. Dar a venit într-o zi la dânsul alt evreu si i-a zis:

- Cum stai tu, măi, cu icoana în casă? Uite icoana lui Hristos!

Iar el a răspuns:

- Asa am găsit casa când am venit si n-am îndrăznit să iau icoana de la locul ei, că am auzit că acela-i lucru sfânt. Este Hristos!

Însă evreul acela, fiind rău si necredincios, a cerut icoana, si nu s-a lăsat până ce nu i-a dat-o. Si a luat icoana Mântuitorului de acolo, a dus-o la el acasă, departe, a chemat si pe altii si le-a zis:

- Să facem si noi cu icoana lui Hristos, cum au făcut părintii nostri!

Si au pus icoana pe un stâlp si au răstignit-o cu cuie. Unde erau mâinile Mântuitorului pictate au bătut cuie si după ce au pus sfânta icoană acolo au început a o lovi în fată, bătându-si joc de ea. Unii Îl scuipau, altii strigau: Hoo, coboară-Te de pe cruce! Si în fel si chip ziceau. După cum au făcut părintii lor, asa au făcut si icoanei Mântuitorului, ca să facă măcar simbolic din ceea ce au făcut părintii lor, să le urmeze răutatea. Iar unul din ei a zis:

- Eu am auzit că unul L-a împuns cu sulita în coastă!

Si în batjocură, cum râdeau ei acolo, au luat o sulită si au împuns icoana. Dar deodată, când au împuns-o, a început să curgă sânge mult, încât i-au cuprins spaima pe toti, si au fugit la scoala lor si au spus rabinului:

- Iată ce am făcut noi! Am răstignit icoana lui Iisus Hristos si, când am împuns-o, a curs sânge!

Si a venit învătătorul lor, rabinul, si a văzut adevărul. Apoi a zis:

- Vedeti? Acum s-a stabilit mai tare si mai clar decât toate că părintii nostri au fost ucigători de Dumnezeu Cel Viu si de Omul Iisus Hristos! Deci, dacă a curs sânge din icoana aceasta uscată de lemn, suntem toti vinovati de sângele Lui si trebuie să ne botezăm!

Si, ducându-se la scoală cu icoana însângerată, s-au botezat toti aceia, toată scoala lor, si mult popor evreiesc a trecut la dreapta credintă, văzând sângele lui Hristos curgând din Preasfântul Său Trup zugrăvit pe icoană, după atâtea sute de ani de la răstignirea Sa pe Golgota.

CALUGARUL CARUIA I S-A ARATAT MAICA DOMNULUI

Era odata un calugar în Galia, în Franta de astazi. Era pe timpul când Biserica din Apus nu era catolica, ci era o singura Biserica Ortodoxa în toata lumea, ca pâna la anul 1054 nu existau catolici sau protestanti, ci erau toti ortodocsi. Acel calugar avea deosebita dragoste si mare evlavie catre Maica Domnului si în fiecare zi îi facea canoanele, acatistele si paraclisele. Si facea metanii totdeauna cu multe lacrimi la icoana Maicii Domnului, ca s-o aiba ajutatoare pe pamânt si în vremea mortii si în ziua judecatii.

Dar, auzind el ca este atâta frumusete în ceruri, zicea: "Daca un înger este atât de frumos, dar Maica Domnului, care-i împarateasa Heruvimilor? Oare nu pot eu în viata asta sa o vad pe Maica Domnului? Macar cât este cu putinta omului!" Si a început a se ruga: "Maica Domnului, daca vrei si daca crezi ca îmi este de folos, as vrea sa te vad o data în veacul de aici, ca mai mare evlavie sa simt pentru tine si mai mare credinta. Eu vad sfintele tale icoane, dar as vrea sa vad cum esti tu în ceruri. Nu sunt vrednic, ca sunt om pacatos, dar macar cât este cu putinta omului". Ca de s-ar arata slava ei cuiva, ar muri omul de atâta frumusete.

Dupa multi ani iarasi aude un glas: "Parinte, ia seama! Maica Domnului o sa ti se arate pentru evlavia ta, dar tu ai sa orbesti! Vrei sa ramâi fara vedere?" Dar el zice: "Vreau! Sa ramân orb câte zile mai am, numai sa o vad o data".

Si odata, pe când era el la rugaciune, i s-a aratat Maica Domnului. A venit întâi o mireasma a Duhului Sfânt si când a început sa apara lumina, cum rasare soarele, de mii de ori mai puternica, el ce s-a gândit? "Ca sa nu orbesc de tot, am sa închid un ochi si am sa orbesc numai de unul".

Si a aparut Maica Domnului cu Mântuitorul în brate, asa cum este pictata pe icoane. Atunci a închis un ochi. Si a cazut cu fata la pamânt de atâta lumina si frumusete, încât limba omeneasca n-o poate spune. Si Maica Domnului i-a spus: "Nu înceta a te ruga. Atât m-am aratat, cât îti este cu putinta". Si l-a binecuvântat si ca fulgerul s-a înaltat la cer. Calugarul a orbit cu ochiul cu care a privit stralucirea, dar era bucuros ca i-a ramas un ochi.

Si dupa ce a plecat Maica Domnului, avea mare bucurie si mare mângâiere de la Duhul Sfânt care a venit prin Maica Domnului si l-a umplut de dragoste duhovniceasca, dar îi parea rau ca nu s-a uitat cu amândoi ochii, ca sa vada frumusetea ei cea negraita. Apoi se duce la icoana Maicii Domnului si zice: "Multumescu-ti tie Maica Domnului, ca te-am vazut! Îmi pare rau ca mi-am crutat un ochi. Vreau sa ramân orb pâna la moarte, numai sa te mai vad o data".

Si s-a rugat ani de zile la Maica Domnului, cu lacrimi si cu post, ca sa i se mai arate o data, asa de mare bucurie îi lasase în suflet, ca nu poate sa înteleaga mintea si sa spuna limba de tarâna, câta frumusete are chipul ei.

Atunci iar a auzit un glas: "Parinte, a auzit Maica Domnului rugaciunile tale si o sa ti se mai arate o data. Dar primesti sa ramâi orb toata viata ta?" Si el, bucuros ca o s-o mai vada o data pe Maica Domnului -, pentru ca zicea, ca alta fericire si bucurie mai mare pe pamânt nu este -, a zis: "Multumesc darului Stapânei cerului si al pamântu-lui, pentru dragostea ei. Pentru aceasta sunt în stare sa-mi pierd si viata vremelnica, nu numai vederea, numai s-o mai vad o data".

Si ce s-a gândit el: "Am sa pun mâinile la ochi, sa vad macar asa printre degete lumina ei". Dar când a vazut ca vine si când a venit lumina asa de tare, el voia sa puna mâinile la ochi. Si când s-a uitat, în loc sa-l orbeasca, s-a întâmplat alta minune: i-a deschis Maica Domnului si celalalt ochi! Si aude un glas: "Iata, ti-am vindecat si ochiul celalalt, caci pentru dragostea mea ai vrut sa fii orb! De acum ramâi si ma vei vedea în veacul viitor pentru vecii vecilor!"

Si atât s-a aprins el de dragostea Maicii Domnului, ca toata viata, unde se ducea, îl auzeau calugarii cântând Maicii Domnului o cântare. Si atâta bucurie avea, ca în loc sa-l orbeasca de tot, i-a deschis si celalalt ochi care i-l orbise. Si toata viata lui lauda pe Maica Domnului, si nu avea alt cuvânt, decât "Maica Domnului", oriunde.

Si s-a dus bietul calugar în ceruri, sa se sature de bucuria si lumina, de veselia cea negraita si de privirea Preacuratei Nascatoare, nu o clipa, nu un minut, ci de-a pururea. S-a dus sa aiba privirea cea duhovniceasca îndreptata spre Preacurata si spre Mântuitorul si spre Sfânta Treime cu toti sfintii, în lumina cea neapropiata si sa se bucure si sa se veseleasca.

Noi sa nu dorim numaidecât o vedere ca aceasta. Aceasta a fost o cutezanta a unui suflet asa de mare. Dar noi sa ne vedem de pacatele noastre si sa nu dorim s-o vedem pe Maica Domnului, ca nu suntem vrednici.

Sa ne vedem si sa ne plângem pacatele! Sa ne pocaim pâna la ultima suflare; sa ne marturisim cu-rat, sa fim împacati cu toti, sa tinem sfintele posturi, sa ducem viata curata, sa avem dragoste catre aproapele si atunci si noi pacatosii vom nadajdui la mila Mântuitorului si a Preacuratei Fecioare Maria, ca sa o vedem si noi în veacul viitor, nu un minut, nu o zi, nu un an, nu o mie de ani, ci în vecii vecilor.

Pentru rugaciunile Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieste-ne pe noi pacatosii. Amin.

Pilda zilei

Doisprezece calugari strabateau un desert necunoscut, condusi de un ghid care, din cauza intunericului noptii, incurca drumul. Monahii si-au dat seama ca merg pe o carare gresita, dar ca sa nu-si intristeze calauza, n-au spus nimic pana la ridicarea zorilor, cand greseala s-a vazut singura. Rusinat, calauzitorul isi ceru iertare, iar "fara a arata nici cea mai mica nemultumire pentru ca ratacisera fara rost toata noaptea, fratii au luat o cale noua". Minunat de bunavointa acestor suflete, calauza isi repeta neincetat: "Oamenii lui Dumnezeu se stapanesc pana la moarte pentru a nu-si supara fratele!"