Mai întâi de toate vreau să vă spun că de la o perioadă am învățat să nu-mi mai impun punctul de vedere legat de cele ale credinței, în fața celor depărtați de Biserică. Am învățat să spun tuturor că a crede în Dumnezeu și a fi un om curat este o alegere, și nu-ți impune nimeni să fii așa. Și asta pentru că am întâmpinat multe persoane care se supărau când le vorbeam de cum ar trebuie să se comporte un om firesc, normal, un om care are chipul lui Dumnezeu. Nu erau deacord cu mine și relativizau normalitatea, îndreptățindu-și propriile patimi și păcate. Îmi spuneau: “Cine a zis că e anormal să faci cutare lucru...?Biserica? Eu cred că e foarte normal să faci și așa...”
Pentru că n-aveau ca reper credința în Dumnezeu și nici o educație morală sănătoasă primită în familie, era foarte greu să-mi întemeiez argumentația atunci când vorbeam de anumite comportamente imorale din societate, duhul lumesc secularizat viind foarte puternic. Astfel am ajuns la concluzia că e mai bine să-i propui omului curăția și sfințenia... Dacă și-o dorește, foarte bine! Dacă nu, să rămână în mizeria patimilor și să vadă dacă este mai fericit.
Dumnezeu nu obligă pe nimeni și este Primul care acceptă libertatea omului și nu trece peste voința lui.
Fiecare-și trăiește viața cum vrea, cum vede la alții, cum aude împrejurul lui. Cu rele, cu bune, omul nu este constrâns să creadă ci este doar impulsionat și sedus de Dumnezeu spre acest lucru.
Totuși vine o perioadă când mai toți începem să ne gândim la moarte. Bătrânețea predispune omul la astfel de gânduri și-i inspira teama aceea a unei lumi necunoscute în care va păși. Totuși gândul la moarte poate apărea și în tinerețe, in special când ești bolnav trupește și când suferi suflește foarte mult.
În fața morții niciun om de pe acest pământ nu mai este necredincios și nu mai are curajul să-și spună sincer sieși: „Dumnezeu nu există” și asta pentru că e conștient că nu vrea să moară, că viața este așa de frumoasă, că moartea îl desparte de cei dragi, că anii au trecut așa de repede și acum urmează să putrezeească în pământ ca un vierme.
În fața morții orice om învață ce-i veșnicia pentru că nu-și dorește moarte, ba dimpotrivă, vrea să trăiască cât mai mult, dacă se poate fără să mai moară niciodată. Totuși, experiența vieții îți spune că toți murim și indiferent cât de mult îmi doresc să fiu veșnic, cu o moarte toți suntem datori.
Atunci apare frica: Unde mă duc? Ce se va întâmpla cu mine? Există oare Dumnezeu?
Paradoxal, deși cei dragi ți-au fost alături toată viața, ei nu pot merge împreună cu tine pe drumul acesta al morții. Pe ușa morții intri singur și dai piept în piept cu cea mai mare temere pe care ai trăit-o vreodată: „Ce este dincolo de această ușă?”
Chiar dacă n-ai spus o rugăciune în viața ta și n-ai călcat în biserică, teama din fața morții te duce cu gândul la o singură soluție: Dumnezeu. Ai auzit că există... știi că este bun, iubitor, dar mai știi că și pedepsește și că a dat atâtea porunci pe care trebuia să le împlinim. Atunci începi să te gândești la faptele tale... începe conștiința să te mustre pentru tot răul făcut... și ajungi să realizezi un lucru cutremurător: „Cum va interpreta Dumnezeu faptele mele?”
Dacă toată viața ai trăit fără să te gândești la Dumnezeu, și faptele tale nu le-ai raportat niciodată la poruncile Lui, acum ajungi într-un moment al vieții când ești obligat de conjuctură (de momentul moarții) să te gândești: „Oare am făcut bine ce am făcut? Oare îi plac lui Dumnezeu faptele mele?”
Asttel gândul la moarte și moartea în sine ți-L înfățișează pe Dumnezeu ca reperul ultim după care se vor analiza (judeca) toate faptele noastre. În cartei Apocalipsei din Noul Testament Domnul Hristos spune despre sine Însuși:
„Eu sunt Alfa şi Omega, zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Atotţiitorul.” (Apocalipsă 1, 8)
El este Începutul lumii, Cel care a dat viață la tot ce este creat, și tot El este cel care pune capăt acestei lumi. În bisericile ortodoxe veți putea vedea pictată pe pereți o icoană în care îngerii înfășoară lumea ca un sul, așa cum roluiești (strângi) o hartă după ce ai terminat să o citești. Iar în spatele acestui sul se revelează glorios Dumnezeu Tatăl, ca Principiu Unic al Sfintei Treimi și al Universului.
Sfârșitul vieții ni-L revelează în mod cu totul minunat pe Dumnezeu, ca o realitate pe care de data aceasta n-o mai putem evita, așa cum am făcut-o pe pământ. Dacă în timpul vieții am avut libertatea de a alege să-L cunoaștem sau nu, acum după moarte suntem puși în fața Lui și-L vom vedea față către față.
Atunci și ateii, și păgânii, și necredincioșii, și creștinii... vom cunoaște toți pe Dumnezeu în toată măreția și puterea Lui.
Gândul la moarte te ajută să conștientizezi că Dumnezeu este sigurul care te mai poate scăpa din moarte, din suferința iadului.
Vine un moment când realizezi că Dumnezeu este ultima ta soluție.
De aceea spune Sfântul Vasile cel Mare că gândul la moarte este cea mai mare filozofie, pentru că te îndeamnă să te raportezi la Dumnezeu nu numai în fața morții ci permanent, în fiecare secundă a vieții.
„Păstrați aducerea aminte de Dumnezeu și aducerea aminte de moarte. Acestea dau putere fricii de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu naște în om luarea aminte la sine însuși și la toate faptele, gândurile și simțămintele sale. De aici - viața cucernică, în trezvie. De aici - înăbușirea patimilor. De aici și curația. Din curăție - petrecerea cu Dumnezeu nu doar cu gândurile, ci și cu simțirile. Osteniți-vă! Osteneala învinge totul cu ajutorul lui Dumnezeu.
De ce să vă temeți de moarte? Doar de ceea ce este după moarte trebuie să vă temeți și să vă străduiți a fi întotdeauna pregatiți în aceasta privință. Pregatirea sta în plânsul pentru păcate, în făptuirea după putință a binelui și în credința neclintită în Domnul Mântuitorul, Care vrea ca toți să se mântuiască. Toți, prin urmare și dumneavoastră. Și cine poate împiedica dorința Domnului ? Atâta doar: în ce vă privește, nu va lăsați pe tânjală, iar Domnul nu vă va parasi.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, editura Sophia, Bucuresti, 2002 )
De ce gândul la moarte ne amintește de Dumnezeu?
Pentru că ne este frică de o lume pe care n-o cunoaștem.
Pentru că ne e teamă de raportarea tuturor faptelor noastre la modul de a gândi a Lui Dumnezeu, ca fiind reperul ultim și absolut a tot ce există.
(Claudiu)
