Parintele Arsenie Boca despre rabdare, iertare si rugaciune

Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelele mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu.

Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere. Gândul acesta iată cum îl exprimă Sf. Maxim Mărturisitorul, definind virtutea răbdării: “A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul ispitirii şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare; a nu vorbi neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu. Căci zice Scriptura: “Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urma i se va răsplăti lui cu bucurie…”. Acestea sunt semnele răbdării, dar mai presus de acestea este a se socoti pe sine pricina încercării. Căci multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră, sau spre stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare.

Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit – mai ales dacă e conştient de păcatul său – nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela fie prin altul, el a avut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti… Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos.

Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel, arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta”. Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede !■ că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi…

Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate. Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă, ci se smereşte, aducându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii.

Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic. Deci, făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere – dar şi când n-o cere – ajutat de Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a potrivnicului pe care ţi-o ridică în cale prin fraţii tăi din lume, care sunt mai slabi de înger. Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă – dacă luptă după lege, iar legea este dragostea – poate vedea lucruri minunate,întoarceri neaşteptate la Dumnezeu.

Sfântul Antonie şi corbul (Nestemate duhovnicesti II)

Sfântul Antonie cel Mare, Părintele tuturor călugărilor, s-a născut în Egipt în anul 251, trăind în mijlocul unei familii bogate şi nobile. Încă din tinereţe, el şi-a lăsat toată avereasăracilor şi surorii lui şi s-a retras în deşert. Aici el a locuit ani de-a rândul în pustietate, într-o colibă de crengi.

O creştină cucernică îi aducea o pâine mică de orz de două ori pe săptămână. Anton, pentru a se feri şi de acest ultim contact cu lumea, a intrat şi mai adânc în deşert, ducând cu sine numai un crucifix şi Biblia.

Trăieşte aici cu rădăcini, ceva curmale, lăcuste şi miere.

Sfântul Antonie cel Mare şi-a dedicat întregul timp rugăciunii, vieţii ascetice şi studiului Sfintelor Scripturi.

După mulţi ani, el s-a dus într-o zi să viziteze un sihastru pe nume Pavel, care avea faima de a fi un om sfânt.

Anton avea aproape nouăzeci de ani, dar dorea să înainteze şi mai mult pe drumul perfecţiunii. Pavel locuia într-o peşteră adâncă. Cei doi călugări s-au îmbrăţişat şi au varsat lacrimi de bucurie şi de emoţie.

Pavel şi Anton aveau bărbi foarte lungi şi ochi mari, asemănători cu aceia ai bufniţelor, din cauza obiceiului de a veghea în contemplaţie toată noaptea. Pavel îi spune lui Anton:

- Tu ai venit la mine din cauza renumelui pe care îl are sfinţenia mea. Dar trebuie să ştii, fratele meu, că eu mă aflu în faţa Domnului ca şi cum nici nu am  început să-I slujesc.

Anton îi răspunde lui Pavel:

- Atunci înseamnă că am găsit un bun tovarăş de drum, fiindcă eu mă aflu cu un pas în urma ta.

Cei doi s-au aşezat pe o rogojină în peşteră. Anton întrebă atunci:

- Spune-mi, părinte; are mai multă importanţă postul ori iubirea pentru aproapele?

Pavel răspunde:

- Iubirea este de preferat postului. Iubirea este dorită de Dumnezeu; postul însă depinde de noi. Cu ani în urmă, am vizitat o mănăstire unde locuiau mulţi călugări bolnavi. Stareţul le îngăduia să nu ţină un post prea sever, dar ei tot nu se însănătoşeau. Atunci i-a scutit pe călugări de tăcere şi în fiecare seară a îngenunchiat în faţa lor. Le-a spălat picioarele, le-a cerut iertare, i-a servit la masă, aşa cum Hristos a făcut cu apostolii. Apoi i-a rugat să se comporte unii cu ceilalţi în acelaşi fel. Dialogul frăţesc, serviciile făcute reciproc şi iertarea dată unii altora schimbă în întregime o comunitate. La scurtă vreme, călugării s-au însănătoşit. Aşadar, iubirea este un leac mai bun decât orice altă virtute.

În timp ce Pavel şi Anton vorbeau despre virtuţile sfinte, veni amiaza. Iată ca un corb intră deodată  în peşteră ducând în cioc o pâine, proaspătă de parcă atunci ar fi fost scoasă din cuptor.

Pasărea se apropie de Pavel şi lasă să-i cadă pâinea la picioare.

Pavel spuse atunci:

- De aproape douăzeci de ani, acest corb îmi aduce în fiecare zi câte o jumătate de pâine. Dar azi, pentru prima dată, aşa cum vezi, a adus în cioc o pâine întreagă. Domnul, cu iubirea sa nesfârşită, ştie că ai venit să mă vizitezi; s-a gândit şi la tine. Şi din acest fapt poţi înţelege, părinte, cum iubirea frăţească valorează mai mult decât postul.

Din ochii mari ai celor doi călugări au început să curgă lacrimi de duioşie. Au mâncat împreună pâinea minunată.

Apoi s-au îmbrăţişat şi s-au despărţit pentru a-şi urma viaţa, în linişte şi singurătate, pe drumul perfecţiunii.

Pilda Zilei

Doi frati dupa trup s-au lepadat de lume si au mers amandoi la muntele Nitriei si petreceau acolo in sihastrie si in ascultare. Dumnezeu le-a dat amandurora darul umilintei si lacrimi, in rugaciunile lor. Odata, batranul sihastriei a vazut in vis pe amandoi fratii stand la rugaciune si fiecare tinea cate o hartie scrisa in mana lui si udand hartia cu lacrimile lor, se spalau slovele scrisorii de pe hartie si scrisoarea unuia lesne se spala, iar a celuilalt cu anevoie si chiar daca se spala, iarasi se cunosteau slovele. Batranul s-a rugat lui Dumnezeu sa-i arate acea vedenie cu acei doi frati. Si trimitand Dumnezeu ingerul Sau, i-a spus zicand:

- Slovele si scrisoarea scrisa pe acele hartii pe care le-ai vazut tinandu-le in mainile lor, acelea sunt pacatele lor. Unul din ei a pacatuit fireste, adica dupa fire, si pentru aceea aceluia lesne i se spala slovele. Celalalt a cazut in necuratii si spurcaciuni peste fire. De aceea, mai multa osteneala ii trebuie intru pocainta lui.

Si de atunci totdeauna ii zicea batranul:

- Sileste-te, frate, osteneste-te, frate, ca se cunosc slovele. Dar nu i-a aratat batranul, nici nu i-a spus aceasta, pana la moartea lui, ca nu cumva scarbindu-se sa-si sminteasca silinta sa, ci totdeauna ii zicea:
- Sileste-te, frate, caci cu multa osteneala se spala slovele zapisului.