Adormirea Maicii Domnului

Lasata secului pentru Postul Sfintei Marii se face pe data de 31 iulie. In cazul in care 31 iulie este in zi de miercuri sau vineri, se lasa sec in seara zilei de 30 iulie.

Cuvantul sec, din sintagma "lasatul secului", este inteles de noi ca fiind sinonim cu uscat, fara grasime, de post. Insa, secul pe care il cere postul ortodox este seclum (saeculum), adica lumea impatimita.

De multe ori ne este dat sa auzim ca nu postul alimentar este important, ci cel spiritual. Dar nu este asa. Ambele forme sunt importante. De vreme ce Sfintii Parinti au randuit sa ne infranam de la anumite bucate pentru o vreme, au facut-o cu buna stiinta. Credinciosul nu trebuie sa se multumeasca cu jumatati de masura. Nu cu o parte din el trebuie sa se apropie de praznicul Adormirii Maicii Domnului, ci cu intreaga sa natura: trup si suflet.

Postul Adormirii Maicii Domnului nu a fost dintru inceput de aceeasi durata in Biserica Rasaritului. Astfel, credinciosii din partile Antiohiei posteau o zi, pe 6 august - de praznicul Schimbarii la Fata, cei din Constantinopol patru zile, iar crestinii din Ierusalim opt zile.

Uniformizarea datei si duratei postului pentru toata Ortodoxia, s-a facut in anul 1166, la sinodul din Constantinopol din vremea patriarhului Luca Crysoverghi. Aici s-a hotarat ca postul inchinat Sfintei Marii sa inceapa pe 1 august si sa se incheie cu 15 august.

Postul Sfintei Marii este un post aspru, daca tinem seama de faptul ca Biserica Ortodoxa ne cere ajunare pana la ora 15.00, in zilele de luni, miercuri si vineri, iar dupa aceasta ora, ne cere sa consumam mancare uscata. Nici in celelalte zile, nu avem parte de un post usor: marti si joi se mananca fara ulei, iar sambata si duminica avem dezlegare la untdelemn si vin. Facem mentiunea ca in Pravila Mare se precizeaza ca in acest post avem dezlegare la untdelemn si vin si in zilele de marti si joi.

In Postul Sfintei Marii avem o singura dezlegare la peste, pe 6 august, cand praznuimSchimbarea la Fata a Domnului pe Muntele Tabor.

Pentru linistea acelor crestini, care din motive binecuvantate, nu se pot abtine de la mancare pana la ora 15.00 si nici nu pot urma recomandarea Bisericii de a manca fara ulei, adica o mancare cat mai uscata, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Stapanul nostru e bland si cu omenie, nu ne cere nimic peste puterile noastre".

Postul Sfintei Marii este un post cu data fixa, incepe in fiecare an pe 1 august si se termina in ziua Adormirii Maicii Domnului (15 august). 

Scrieri Pentru Suflet.

Un frate a zis lui avva Antonie : Roaga-te pentru mine! Zis-a lui batranul: nici eu nu te
miluiesc, nici Dumnezeu, daca tu insuti nu te vei sili si nu te vei ruga lui Dumnezeu.

Scrieri Pentru Suflet.

Un calugar a fost laudat de frati, catre avva Antonie. Iar el, cand a mers la dansul, l-a
ispitit de sufera necinste, si, aflandu-l ca nu sufera, i-a zis lui: esti asemenea unui oras, care
dinainte este impodobit, iar dinapoi se jefuieste de talhari.

Prăznuirea cu strălucire a Sfinţilor Vatopedini

Zilele trecute a fost prăznuire cu mare fast la Vatopedi. În prezenţa multor clerici şi pelerini din întreaga lume s-a adus cinstire Sfinţilor Vatopedini. În mijlocul obştii vatopedine s-a aflat ÎPS Pavel, mitropolit al Siatistei, unul din apărătorii Stareţului Efrem din zilele cele triste ale încarcerării sale nedrepte. La hram au mai participat Stareţul Philotheos de la Karakalu (împreună cu corul mănăstirii) şi guvernatorul civil al Muntelui Athos, domnul Aristos Kasmiroglou. Sinaxa Sfinţilor Vatopedini se cinsteşte cu prăznuire anuală pe 10 iulie (23 iulie după calendarul vechi) cu priveghere.
Traducere şi adaptare: Laurenţiu Dumitru

Mai întâi hrană spirituală şi apoi materială



Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a VIII-a după Rusalii (Înmulţirea pâinilor) 

'În vremea aceea Iisus a văzut mulţimea de oameni şi I S-a făcut milă de ei şi a vindecat pe bolnavii lor. Iar când s-a făcut seară, ucenicii au venit la El şi I-au zis: Locul este pustiu şi vremea, iată, a trecut; deci, dă drumul mulţimilor ca să se ducă în sate să-şi cumpere mâncare. Iisus însă le-a răspuns: N-au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce. Iar ei I-au zis: Nu avem aici decât cinci pâini şi doi peşti. Şi El a zis: Aduceţi-Mi-le aici. Şi poruncind să se aşeze mulţimile pe iarbă şi luând cele cinci pâini şi cei doi peşti şi privind la cer, a binecuvântat şi, frângând, a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii, mulţimilor. Şi au mâncat toţi şi s-au săturat şi au strâns rămăşiţele de fărâmituri, douăsprezece coşuri pline. Iar cei ce mâncaseră erau ca la cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii. Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor.' Matei 14, 14-22

Primul înţeles duhovnicesc al Evangheliei de astăzi este îndemnul de-a căuta mai întâi hrana sufletească, dobândită prin întâlnirea omului cu Dumnezeu, cu Domnul nostru Iisus Hristos. De aceea, Biserica Ortodoxă a rânduit să nu mâncăm şi să nu bem nimic înainte de participarea la Sfânta Liturghie, ci, în stare de post, să ascultăm cuvântul lui Hristos-Dumnezeu şi să ne împărtăşim cu Preacuratul Său Trup şi cu Preascumpul Său Sânge, 'spre iertarea păcatelor, spre tămăduirea sufletului şi a trupului'. În acest mod, arătăm întâietatea valorii sufletului faţă de trup, adică suntem mai întâi fiinţe spirituale şi apoi fiinţe biologice. Iar ca fiinţe raţionale şi duhovniceşti, inteligente şi iubitoare, preţuim mai întâi legătura vie cu Dumnezeu-Izvorul vieţii veşnice şi apoi lucrurile materiale.

În al doilea rând, învăţăm din Evanghelia acestei Duminici că Mântuitorul Iisus Hristos nu desparte hrana duhovnicească de cea trupească. Dă întâietate hranei sufleteşti, duhovniceşti, dar nu uită că omul este şi trup. Din răspunsul dat de Mântuitorul ucenicilor Săi - 'Daţi-le voi ca să mănânce!' (după intervenţia acestora de a slobozi mulţimile, pentru a-şi găsi hrană în satele din împrejurimi), învăţăm că Biserica trebuie să aibă grijă şi de omul flămând. Luaţi prin surprindere, ucenicii I-au spus Mântuitorului că nu pot hrăni atâta mulţime, întrucât au doar cinci pâini şi doi peşti. Când a aflat că ucenicii au totuşi puţină hrană, Mântuitorul Iisus Hristos a luat în mâinile Sale cele cinci pâini şi doi peşti şi, prin binecuvântare, a înmulţit pâinile şi peştii, pentru a le oferi mulţimii oamenilor adunaţi în jurul Lui. Vedem, aşadar, că fiecare dar pe care-l aduc oamenii la întâlnirea cu Hristos, la biserică, oricât de mic sau de puţin ar fi el, când se binecuvântează, devine o mare bucurie pentru cei mulţi. Din acest motiv, încă din veacurile primare, există practica de a se aduce la biserică, pentru binecuvântare, pe lângă pâinile pentru Euharistie, şi ceva hrană pentru cei săraci şi cei bolnavi. În acest modîmpreună cu Liturghia s-a dezvoltat filantropia. În acelaşi timp cu slujirea liturgică din biserică s-a organizat şi slujirea de ajutorare a celor săraci, orfani, bolnavi şi bătrâni. Deci filantropia, numită şi operă de caritate a Bisericii, îşi are rădăcina în iubirea milostivă a lui Dumnezeu arătată lumii în Iisus Hristos, Capul Bisericii.

Cele cinci pâini aduse la întâlnirea cu Hristos au devenit simbolul pâinilor folosite la slujba Proscomidiei, adică la pregătirea Darurilor pentru Sfânta Euharistie, dar şi simbol al pâinilor de la slujba Litiei.

Înmulţirea pâinilor, prefigurare a Sfintei Euharistii

Există, desigur, un înţeles duhovnicesc şi mai tainic al acestei Evanghelii, şi anume înmulţirea pâinilor de către Mântuitorul Iisus Hristos prefigurează şi Taina Sfintei Euharistii, prin care se manifestă iubirea nemărginită şi veşnică a lui Hristos pentru oameni. În Liturghia ortodoxă, la puţin timp după sfinţirea Darurilor euharistice (a pâinii şi vinului), preotul ridică Agneţulşi zice: 'Se frânge şi Se împarte (dăruieşte) Mielul lui Dumnezeu, Cel ce Se frânge şi nu Se desparte (divide), Cel ce Se mănâncă pururea şi niciodată nu Se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte'(Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur). Deşi ne împărtăşim doar cu o părticică din Trupul lui Hristos, primim totuşi pe Hristos întreg. Cu alte cuvinte, Hristos nu Se divide ca Persoană când Se dăruieşte mulţimii credincioşilor. În fiecare părticică din Sfântul Său Trup este prezent, prin harul Duhului Sfânt, Hristos întreg. Acest adevăr îl arată chiar Sfânta Evanghelie după Ioan, când Hristos Domnul spune: 'Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el' (Ioan 6, 56). Aceasta înseamnă că primim Ceva (Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale lui Hristos), dar ne unim cu Cineva (cu Hristos). Prin Sfânta Euharistie nu ni se dăruieşte ceva trecător, ci ni se împărtăşeşte viaţa veşnică sau iubirea veşnică a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În acest sens, El spune: 'Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi' (Ioan 6, 54). Din acest motiv, când credincioşii se împărtăşesc cu Sfânta Euharistie, se cântă la strană: 'Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi'.Când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului din Sfânta Euharistie, Îl primim pe Domnul Însuşi, ca El să devină Viaţa vieţii noastre, arvuna învierii şi a vieţii veşnice. Pâinea şi vinul sunt elemente materiale limitate şi trecătoare, dar ceea ce se oferă prin pâinea prefăcută de Duhul Sfânt în Trupul lui Hristos şi prin vinul prefăcut în Sângele lui Hristos sunt sfinte daruri cereşti, netrecătoare, adică viaţa lui Hristos Cel veşnic împărtăşită oamenilor, acum în arvună, iar la a doua Sa venire, în plinătate.

Sfânta Euharistie trebuie să fie precedată de Taina Pocăinţei

Înainte de minunea înmulţirii pâinilor şi a peştilor, Hristos Domnul a vindecat pe toţi bolnavii care au fost aduşi la El. Acum vindecarea sufletului şi trupului se dăruieşte însă mai ales prin iertarea păcatelor. De aceea Sfânta Taină a mărturisirii şi iertării păcatelor trebuie săvârşită înainte de Sfânta Euharistie. Mai precis, înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii trebuie să ne pocăim. De ce? Pentru că Sfânta Taină a Pocăinţei sau a Spovedaniei este o icoană a Judecăţii de Apoi, cu deosebirea însă că toţi cei ce se judecă sau se acuză pe ei înşişi aici şi acum nu vor mai fi judecaţi sau osândiţi atunci. Iar Sfânta Euharistie este o icoană şi o pregustare a prânzului sau a comuniunii din Împărăţia lui Dumnezeu ('Dă-ne nouă să ne împărtăşim mai deplin în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale' – spune preotul ortodox într-o rugăciune de după împărtăşanie). Prin pocăinţă, haina sufletului se curăţă de păcate şi devine 'haină de nuntă', de comuniune sfântă cu Dumnezeu.

Arătând că numai dacă ne pocăim de păcate putem să ne curăţim şi să pregustăm din viaţa veşnică, împărtăşindu-ne din Sfânta Euharistie, scrierea apostolică numită Didahia (care datează din secolul I) spune despre pocăinţă: 'Mărturiseşte-ţi păcatele în biserică şi nu te duce la rugăciune cu cuget rău' (cap. 4, 6), iar despre împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului spune: 'De este cineva sfânt, să se apropie; de nu este, să se pocăiască' sau: 'Duminica adunaţi-vă, frângeţi pâinea şi săvârşiţi Sfânta Euharistie, după ce mai întâi v-aţi mărturisit greşelile, pentru ca să fie curată jertfa voastră. Iar oricine este certat cu aproapele său să se împace cu el, pentru ca să nu se pângărească jertfa voastră' (cap. 14, 1-2).

Credincioasă învăţăturii şi practicii Sfinţilor Apostoli, care vedeau legătura strânsă între Pocăinţă şi Euharistie, Biserica Ortodoxă învaţă că pocăinţa pentru păcate şi mărturisirea lor pentru a primi iertarea este pregătire duhovnicească pentru Sfânta Împărtăşanie. De fapt, toate rugăciunile ortodoxe citite înainte de împărtăşire sunt rugăciuni de pocăinţă, iar cele de după împărtăşire sunt rugăciuni de mulţumire pentru iertarea păcatelor şi pentru binefacerile pe care le aduce aceasta omului credincios.

Sfânta Euharistie – izvor de viaţă veşnică

Când în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, preotul spune că ne împărtăşim 'pentru iertarea păcatelor şi viaţa de veci', iar strana cântă în timpul împărtăşirii credincioşilor: 'Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi'. Aşadar, unirea duhovnicească a lui Hristos cu Biserica Sa şi a Bisericii Sale cu Hristos are ca scop iertarea păcatelor şi sfinţirea oamenilor pentru a dobândi mântuirea şi viaţa veşnică. De aceea, suntem chemaţi în timpul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii ca 'toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm'. Deci, Sfânta Liturghie nu e un simplu ritual, o simplă tradiţie formală, ci ea este însăşi viaţa Bisericii în legătura ei vie cu Hristos Domnul, Care a spus: 'Iată, Eu Sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului'(Matei 28, 20). Deci Sfânta Liturghie celebrează şi confirmă prezenţa iubitoare, sfinţitoare şi mântuitoare a Lui Hristos în viaţa Bisericii. Hristos Domnul este prin harul Său prezent în toată lumea, dar în modul cel mai intens, mai intim şi mai activ El este prezent acolo unde e chemat mai des şi iubit mai mult, adică în Biserica Sa, şi mai ales în Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Sale, 'pe care a câştigat-o cu însuşi Sângele Său' (Fapte 20, 28).

În Sfânta Liturghie mulţumim lui Dumnezeu 'pentru binefacerile pe care le ştim şi pe care nu le ştim, pentru binefacerile Tale cele arătate şi cele nearătate ce ni s-au făcut nouă'.

Folosul Sfintei Liturghii şi al Sfintei Împărtăşanii pentru viaţa creştinilor este mare, fiind exprimat chiar în rugăciunile Sfintei Liturghii:'trezirea (sau trezvia) sufletului, iertarea păcatelor, împărtăşirea cu Sfântul Duh, primirea Împărăţiei cerurilor, îndrăznirea către Dumnezeu'(Rugăciunea după sfinţirea Darurilor), 'sfinţirea sufletelor şi trupurilor, tămăduirea sufletului şi a trupului, izgonirea a tot potrivnicului, luminarea ochilor inimii, împăcarea sufleteştilor puteri, ajutor spre credinţă neînfruntată, dragoste nefăţarnică, desăvârşirea înţelepciunii, paza poruncilor dumnezeieşti, adăugirea dumnezeiescului har, dobândirea Împărăţiei lui Dumnezeu' (Rugăciunea întâi de mulţumire, după Dumnezeiasca Împărtăşanie, a Sfântului Vasile cel Mare), spre bucurie, spre sănătate şi spre veselie' (Rugăciunea a patra de mulţumire a Sfântului Chiril al Alexandriei).

Sfânta Liturghie cuprinde în rugăciunile sale viii şi morţii, pe cei prezenţi la ea şi pe cei ce nu pot participa din motive întemeiate; ea cuprinde Biserica întreagă de la o margine la alta a pământului şi întreg universul. Ea se săvârşeşte pentru sănătatea şi mântuirea oamenilor, pentru îmbelşugarea roadelor pământului şi pentru vremuri paşnice, fiindcă prin ea se arată iubirea atotmilostivă şi atotcuprinzătoare a lui Dumnezeu pentru 'lumea pe care a făcut-o dreapta Sa.

Sfânta Liturghie - izvor de dărnicie sau filantropie creştină

După ce creştinii ortodocşi şi-au înfrumuseţat sufletele ascultând Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos, privind icoanele sfinţilor iubitori de Dumnezeu şi de oameni, văzând veşmintele luminoase ca semne ale luminii din Împărăţia cerurilor, plini de pace sufletească şi de iubire sfântă revărsată din iubirea jertfelnică a Lui Hristos pe care au primit-o în Sfânta Liturghie, ei ajută pe cei săraci, flămânzi, goi, orfani, bolnavi, străini, pe cei necăjiţi şi întristaţi, singuri şi uitaţi de oameni. Astfel filantropia Bisericii se naşte din Liturghia Bisericii, adică lucrarea socială a Bisericii izvorăşte din viaţa spirituală a ei şi se exprimă în milostenie personală sau în instituţii filantropice: cămine pentru copii orfani, case pentru bătrâni, unităţi medicale, cantine pentru săraci ş.a.. În felul acestaTaina Sfântului Altar se uneşte cu Taina fratelui nevoiaş, care are nevoie de iubirea milostivă a celui darnic (cf. Matei 25, 31-40).

Înţelegând această taină mare a iubirii milostive a lui Hristos care se manifestă în lume prin oamenii smeriţi şi milostivi şi taina prezenţei lui Hristos în cei săraci care au nevoie de iubirea noastră, Biserica, încă de la începuturile sale, a unit Liturghia cu Filantropia. Diaconii din Biserica primară nu erau doar diaconi care cântau în biserică, ci şi adunau daruri aduse de credincioşi la Sfântul Altar, care erau apoi binecuvântate de episcop sau de preot. O parte din aceste daruri erau folosite pentru Sfânta Euharistie şi agapa frăţească, iar hainele şi alimentele suplimentare, precum şi hainele oferite pentru oamenii din comunitatea creştină, pentru săraci, bolnavi şi văduve, erau, imediat după Sfânta Liturghie, dăruite celor nevoiaşi. Mai târziu, slujirea filantropică s-a organizat în instituţii care aveau în centrul lor o biserică sau un paraclis.Grija pentru cei bolnavi s-a manifestat prin înfiinţarea de spitale, farmacii, leprozerii. Grija pentru pelerini s-a arătat prin construirea, pe lângă biserici şi mănăstiri, a unor case pentru pelerini. Grija pentru orfani şi pentru bătrâni s-a arătat în construirea de orfelinate şi aziluri. Astfel că în secolul al IV-lea Sfântul Vasile cel Mare a înfiinţat o serie de instituţii de filantropie inspirate din lumina Sfintei Evanghelii şi a Sfintei Liturghii euharistice. Semnificativ este faptul că Liturghia nu era despărţită de filantropie, adică de iubirea milostivă faţă de semeni, dar nici filantropia nu era despărţită de Liturghie, de rugăciune.

Urmând această pildă practică, Biserica noastră a înfiinţat şi în Ţările Române primele bolniţe în mănăstiri, primele farmacii, primele şcoli, primele case pentru oameni vârstnici. Mănăstirile erau obligate, prin daniile primite de la domnitori şi de la oamenii darnici, să arate iubirea creştină prin primirea pelerinilor şi ajutorarea săracilor.

Aceasta este Evanghelia iubirii milostive a lui Hristos: Liturghie şi Filantropie, nedespărţite una de alta. În anii grei de stăpânire otomană şi de stăpânire comunistă a fost mult diminuată posibilitatea Bisericii de a cultiva filantropia. Însă după anul 1989, când Biserica noastră şi-a recăpătat libertatea, primele lucrări ale Bisericii au fost acelea de a arăta prezenţa ei în societate, în şcoli, prin profesorii de religie, iar în spitale, în penitenciare şi în unităţile militare, prin preoţii de caritate. La facultăţile de teologie s-au înfiinţat secţii de teologie şi asistenţă socială sau teologie socială, tocmai pentru că teologia academică nu trebuie despărţită de misiunea filantropică sau caritabilă a Bisericii. În diferite eparhii ale Bisericii s-au înfiinţat cantine pentru săraci şi case pentru copiii orfani, unităţi medicale: cabinete stomatologice, cabinete medicale, centre de îngrijiri paliative, clinici şi centre de diagnostic şi tratament (ca, de pildă, Centrul medical 'Providenţa' al Mitropoliei din Iaşi, devenit ulterior spital). În această lucrare social-filantropică, de iubire milostivă pentru om, pentru semeni, noi devenim mâinile iubirii milostive a lui Hristos, adică suntem în mod mai activ Trupul tainic al lui Hristos. În acest sens, Evanghelia înmulţirii pâinilor ne îndeamnă astăzi la fapte concrete, să ajutăm pe cei nevoiaşi cu o milostenie, oricât de mică ar fi ea: un pahar de apă oferit unui bătrân, un bănuţ oferit unui sărac sau unui bolnav. Desigur, niciodată nu putem rezolva toate problemele sociale, dar fiecare se va mântui şi va dobândi viaţa cerească veşnică în măsura în care a fost milostiv în viaţa sa pământească trecătoare.

Ne rugăm Domnului Iisus Hristos să ne dăruiască bucuria prezenţei iubirii Lui milostive în inima noastră, pentru ca mâinile noastre să devină mâinile iubirii Lui milostive care ajută pe semenii noştri, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea noastră. Amin
† Daniel Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române 
.

Merinde pentru Suflet – 26 iulie 2012

Merinde pentru Suflet – 26 iulie 2012

"Merinde pentru Suflet" - poate fi vizualizată în format PDF aici >>

Scrieri Pentru Suflet.

Era cineva, ce vana prin pustie dobitoace salbatice si a vazut pe avva Antonie glumind cu
fratii si s-a smintit.
Iar batranul vrand sa-l incredinteze pe el, ca trebuie cate putin sa se pogoare fratilor, i-a zis
lui: pune sageata in arcul tau si intinde. Si a facut asa. Si a zis lui: intinde iarasi. Si a intins. Si
iarasi i-a zis: intinde.
Si a zis lui vanatorul: de il voi intinde peste masura, se frange arcul. Zis-a lui batranul: asa si
la lucrul lui Dumnezeu, daca peste masura vom intinde cu fratii, degrab se rup. Deci trebuie
cateodata si cate putin a ne pogora fratilor.
Acestea auzind vanatorul, s-a umilit. Si mult folosindu-se de la batranul, s-a dus. Si fratii
intarindu-se, au mers la locul lor.

Sărbătoarea Sfântului Pantelimon



Credincioşi din întreaga Ortodoxie aşteaptă cu nerăbdare sărbătoarea unuia dintre cei mai iubiţi mucenici, Sfântul Mare Mucenic şi Tămăduitor Pantelimon, sărbătorit la 27 iulie, în fiecare an.

Mulţi vin cu evlavie înaintea icoanelor şi moaştelor sale, rugându-se cu credinţă pentru vindecarea de bolile trupeşti şi sufleteşti. În Bucureşti şi în alte localităţi din ţară, multe biserici poartă hramul acestui sfânt iubit.

Chiar la marginea Capitalei, în oraşul Pantelimon, credincioşii din întreaga localitate sunt în sărbătoare. Cei mai mulţi se adună în jurul Bisericii 'Sfântul Pantelimon', bucurându-se împreună la hramul lăcaşului de cult.

'Sărbătoarea hramului nostru este strâns legată de moaştele Sfântului Pantelimon, care sunt pe teritoriul localităţii Pantelimon de aproape 250 de ani, aduse de domnitorul Grigore Ghika al II-lea, la anul 1750, când s-a târnosit biserica Mănăstirii 'Sfântul Pantelimon', care a fost demolată în perioada regimului comunist. Sfintele moaşte au fost strămutate în biserica noastră, acum aproximativ 70 de ani, după ce a fost închis vechiul Spital 'Sfântul Pantelimon'. Foarte mulţi credincioşi vin de atunci, în ziua hramului, cu evlavie, căutând ajutorul sfântului doctor fără de arginţi. Noi ne pregătim an de an pentru a-i întâmpina pe credincioşi cu slujba cuvenită a Acatistului, după care vom săvârşi Vecernia cu Priveghere, iar mâine, Sfânta Liturghie. Sfintele moaşte vor fi scoase afară, în curtea bisericii, unde avem un foişor special amenajat, pentru ca pelerinii să poată ajunge mai uşor să se închine. După terminarea Sfintei Liturghii vom împărţi şi pachete pentru pelerini', a declarat pentru Ziarul Lumina părintele Nicolae Tănăsoiu, parohul Bisericii 'Sfântul Pantelimon'.

Mare sărbătoare este şi la Biserica 'Sfântul Pantelimon' de la Foişorul de Foc, din Bucureşti, unde preoţii slujitori au pregătit un program liturgic special şi daruri pentru pelerini. 'În această seară, la ora 18:00, vom organiza procesiunea, după care vom face slujba Acatistului şi Vecernia cu Litie. Dimineaţa, de la ora 8:00, slujba Utreniei, urmată de Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie şi parastasul pentru ctitori. Vom săvârşi, de asemenea, şi Taina Sfântului Maslu. Am pregătit pentru pelerini 2.000 de sticle pentru agheasmă, 6.000 de sarmale, 500 de litri de socată, fructe şi alte daruri. La procesiune, vom ieşi cu steaguri, cu clopot, cu toacă, cu icoana mare a Sfântului Pantelimon şi cu racla cu moaştele Sfântului Pantelimon, ocolind lăcaşul pe străzile adiacente, astfel încât să cuprindem şi Aşezământul 'Sfântul Nectarie' din apropiere. Vom face mai multe opriri, vom rosti rugăciuni şi cântări, după care vom aşeza racla afară, într-un loc special amenajat, unde va sta toată noaptea şi a doua zi, până vor trece ultimii pelerini', ne-a spus părintele Marian Constantinescu, parohul Bisericii 'Sfântul Pantelimon' de la Foişorul de Foc.

De asemenea, azi, în ajunul sărbătorii Sfântului Pantelimon, la ora 17.00, cu ocazia hramului bisericii, trupa de teatru religios ATENEU, coordonată de părintele Bogdan Teleanu, slujitor la Biserica 'Sfântul Pantelimon', prezintă sceneta 'De demult', scrisă de col. magistrat Diniu N. Ioan (1893-1985), la vârsta de 21 de ani, deşi pusă la dispoziţie în acest scop de doamna Virgina Sorescu, fiica scriitorului. Sfintele moaşte au sosit la Biserica 'Sfântul Pantelimon' de la Foişorul de Foc în anul 2008, fiind aşezate cu cinste spre închinare în biserică.

Obstea Manastirii Vatopedi

Scrieri Pentru Suflet.

Oarecari frati s-au dus la avva Antonie, ca sa-i vesteasca lui nalucirile care le vedeau si sa
se invete de la dansul, de sunt adevarate, sau de la draci. Si aveau ei un magar si a murit pe
cale.
Deci, dupa ce au venit la batranul, apucand el mai inainte, le-a zis lor: cum a murit magarul pe
cale? Au zis lui: de unde stii, avvo? Iar el le-a zis lor: dracii mi-au aratat.
Si ei au zis lui: noi pentru aceasta am venit sa te intrebam, ca vedem naluciri si de multe ori se
fac adevarate; nu cumva ne inselam? Si i-a incredintat pe ei batranul din pilda magarului, ca
de la draci sunt.

Hotărâri ale Sf. Sinod privind înhumarea în Biserica Ortodoxă Română



Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şedinţa sa de lucru din 5 iulie 2012, menţinând în vigoare hotărârea din 15 iunie 1928, reconfirmată la 20 februarie 1933, a luat mai multe hotărâri faţă de practica necreştină a incinerării morţilor, după cum ne informează Cancelaria Sfântului Sinod:

Din mărturiile scripturistice, patristice, istorice şi arheologice reiese căBiserica a practicat de la început până astăzi înhumarea (înmormântarea). Ea corespunde învăţăturii Bisericii despre trup şi datoriile faţă de el, trup care trebuie să fie redat pământului din care a fost luat.

Biserica Ortodoxă Română a avut şi are o atitudine clară şi ferm exprimată faţă de cei care s-au incinerat sau se vor incinera, consacrată prin hotărârea sinodală din anul 1928 şi reconfirmată prin hotărârea sinodală din anul 1933, asupra cărora nu s-a mai revenit în nici un fel, întrucât acestea exprimă punctul de vedere oficial al Bisericii noastre, fiind de datoria oricărui slujitor al Bisericii Ortodoxe Române să respecte aceste hotărâri, iar din punct de vedere pastoral, să lămurească şi să determine pe credincioşi să respecte tradiţia bimilenară a înhumării creştinilor.

Abuzând de lipsa de informare corectă a credincioşilor şi de acceptarea facilă şi fără discernământ de către aceştia a practicii incinerării morţilor, îngăduită de unele biserici creştine din Occident şi din America, unii preoţi caterisiţi sau depuşi din treaptă, doritori de câştig şi în totală separare de Biserică, săvârşesc slujba de prohodire a celor decedaţi chiar în incinta crematoriului.

Există şi situaţii în care incinerarea s-a făcut fără voia sau împotriva dorinţei celui decedat, din motive obiective (financiare sau legale, legi specifice unor state în care incinerarea este obligatorie). În astfel de situaţii,chiriarhul este singurul care are autoritatea de a acorda sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunţite a fiecărui caz în parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, slujba ce se va săvârşi la depunerea urnelor funerare în cripte ar putea fi doar slujba Trisaghionului cu pomenire individuală.

Permanenţa Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor, în şedinţa din 20 martie 2012, a hotărât elaborarea unei circulare în legătură cu practica necreştină a incinerării morţilor, în care să se prevadă îndatorirea fiecărui cleric de a se conforma hotărârii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din anii 1928 şi 1933, având obligaţia de a-i îndruma pe credincioşi să respecte cu sfinţenie practica ortodoxă a înhumării (înmormântării) celor adormiţi şi să nu accepte incinerarea (arderea trupului celui decedat).

Apreciind că problema incinerării morţilor este comună tuturor eparhiilor şi că măsura adoptată de Permanenţa Consiliului eparhial al Arhiepiscopiei Bucureştilor trebuie extinsă printr-o hotărâre a Sfântului Sinod la nivelul tuturor centrelor eparhiale, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) lit. a) din Statutul pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, potrivit cărora „Sfântul Sinod păstrează unitatea dogmatică liturgică şi canonică, statutară şi regulamentară în Biserica Ortodoxă Română, precum şi comuniunea cu întreaga Biserică Ortodoxă'; ca urmare a discuţiilor care au avut loc pe marginea propunerilor Comisiei pastorale, monahale şi sociale, precum şi a votului unanim exprimat, Sfântul Sinod a hotărât:

1. Menţine în vigoare următoarea hotărâre a Sfântului Sinod din 15 iunie 1928, reconfirmată prin hotărârea Sfântului Sinod din 20 februarie 1933:

a. „Preoţii să prevină din vreme pe enoriaşi, atrăgându-le atenţia că, în cazul când cineva dintre ei ar voi să se incinereze, Biserica le va refuza orice asistenţă religioasă, fie la înmormântare, fie la pomenirea pentru morţi după înmormântare.

b. Înainte de oficierea slujbei de înhumare (înmormântare) a unui creştin, preotul slujitor să se informeze de la familia defunctului, la care cimitir va fi înmormântat cel decedat.

c. Celor ce totuşi au fost incineraţi sau se vor incinera din proprie voinţă, să li se refuze orice serviciu religios, atât la înmormântare, cât şi la pomenirile pentru morţi.'

2. În situaţia în care incinerarea s-a făcut fără voia sau împotriva dorinţei celui decedat, din motive obiective (financiare sau legale, legi specifice unor state în care incinerarea este obligatorie), chiriarhul este singurul care are autoritatea de a acorda sau nu dispensă, prin iconomie, în urma studierii amănunţite a fiecărui caz în parte, cu precizarea că, pentru astfel de cazuri, la depunerea urnelor funerare în cripte, se poate oficia doar slujba Trisaghionului cu pomenire individuală.

3. Preoţii care se abat de la hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române privind practica incinerării morţilor vor fi opriţi de la lucrarea preoţească şi trimişi în judecata Consistoriului eparhial, spre sancţionare.

4. În cazul foştilor preoţi, caterisiţi sau depuşi din treaptă, care săvârşesc slujba de prohodire chiar în incinta crematoriului,Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii Părinţi Chiriarhi vor sesiza autorităţile competente pentru interzicerea accesului acestora în crematorii şi cimitire şi pentru sancţionarea penală, întrucât folosesc calităţi mincinoase (de cleric al Bisericii Ortodoxe Române) pentru a obţine un folos material injust, păgubind familiile îndoliate (art. 215 alin. (2) Cod penal, infracţiunea de înşelăciune).

5. Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii Părinţi Chiriarhi vor adopta măsurile cuvenite pentru înştiinţarea clerului din fiecare eparhie despre conţinutul prezentei hotărâri şi despre obligativitatea acesteia în cuprinsul Bisericii Ortodoxe Române.

6. Centrele eparhiale vor lua măsurile necesare referitoare la îndatorirea pastoral-misionară de a catehiza credincioşii cu privire la învăţătura de credinţă ortodoxă despre înhumare (înmormântare) şi respingerea practicii incinerării precum şi de a acorda atenţia cuvenită pastoraţiei individuale a persoanelor îndoliate.

7. Centrele eparhiale vor lua măsuri în legătură cu îndatorirea clerului de a promova, inclusiv prin forţa exemplului ajutorarea familiilor îndoliate, pentru ca lipsa banilor să nu fie un motiv de a incinera pe cei decedaţi, considerând că înhumarea ar fi prea costisitoare
.

Scrieri Pentru Suflet.

Zis-a iarasi: precum pestii zabovind la uscat, mor, asa si calugarii, zabovind afara din
chilie, sau petrecand cu mirenii, se slabanogesc catra taria linistei. Deci, trebuie, precum
pestele la mare, asa si noi la chilie sa ne grabim; ca nu cumva zabovind afara, sa uitam pazirea
cea din launtru.

Patriarhul României aniversat la Mănăstirea Caraiman



Preafericitul Părinte Patriarh Daniel îşi aniversează, astăzi, 22 iulie 2012, ziua de naştere. Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române împlineşte 61 de ani de viaţă, prilej cu care a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea „Înălţarea Sfintei Cruci–Caraiman”, din staţiunea prahoveană Buşteni.

Din soborul slujitorilor au mai făcut parte Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, Episcop-vicar patriarhal, Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, precum şi numeroşi preoţi şi diaconi.

La finalul Sfintei Liturghii a fost săvârşit un Polihroniu, iar Preasfinţitul Părinte Episcop Ciprian Câmpineanul a rostit un cuvânt aniversar.

„Am fost cu toţii împreună aici ca să înălţăm rugăciuni către Bunul şi Milostivul Dumnezeu, alături de Preafericirea Sa, cu mulţumire şi recunoştinţă pentru darul vieţii în primul rând. De asemenea, această zi cu semnificaţii profunde este şi o zi de aducere aminte şi de pomenire a părinţilor dragi Alexie şi Stela care nu mai sunt printre noi, dar sunt convins că în duh sunt prezenţi alături de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Totodată, este însă şi un prilej binecuvântat de reflecţie şi meditaţie asupra anilor şi etapelor vieţii pe care noi le-am parcurs până când Dumnezeu l-a chemat la cea mai înaltă slujire, demnitate arhierească pe mai multe trepte, ca Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei şi în cele din urmă ca Patriarh al Bisericii Sale din România, slujire pe care a înţeles să o îndeplinească cu tot devotamentul, cu toată credincioşia, cu toată fidelitatea şi cu toată dragostea faţă de poporul român cel dreptcredincios de pretutindeni”, a evidenţiat Preasfinţia Sa, după cum ne informează Radio TRINITAS.

La slujbă au venit sute de credincioşi, atât pentru a se ruga, cât şi pentru a-l omagia pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, cu ocazia zilei sale de naştere.

Sărbătoarea oficială a Preafericitului Părinte Daniel este în ziua de 30 septembrie, data întronizării în demnitatea de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române
.

Scrieri Pentru Suflet.

Zis-a avva Antonie: am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am
zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea? Si am auzit glas zicandu-mi: smerenia.

Scrieri Pentru Suflet.

Zis-a iarasi: sunt unii care si-au topit trupurile lor cu nevointa si pentru ca nu au avut ei
dreapta socoteala, departe de Dumnezeu s-au facut.

Scrieri Pentru Suflet.

Zis-a avva Antonie: am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am
zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea? Si am auzit glas zicandu-mi: smerenia.

Sărbătoare la Mănăstirea Caraiman



Sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul a avut o semnificaţie deosebită pentru Mănăstirea 'Înălţarea Sfintei Cruci' de la Caraiman, în această zi având loc sfinţirea paraclisului din turnul clopotniţei, precum şi sfinţirea Centrului social-pastoral 'Sfânta Cruce' din incinta mănăstirii. Bucuria a fost desăvârşită de prezenţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, care a sfinţit paraclisul, a săvârşit Sfânta Liturghie şi a binecuvântat lucrările de la noul aşezământ, informează Ziarul Lumina.

Martori ai acestui eveniment important au fost nu doar obştea ce se nevoieşte în această sfântă mănăstire, ci şi foarte mulţi pelerini care au venit special pentru acest moment, precum şi copiii aflaţi în tabăra 'Licăr de lumină' din cadrul proiectului 'Alege şcoala!', derulat de Patriarhia Română şi Fundaţia 'World Vision'.

Încă de la primele ore ale dimineţii, pelerinii soseau în grupuri mici, umplând curtea mănăstirii în aşteptarea Sfintei Liturghii. În sunetul clopotelor, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, înconjurat de un numeros sobor de preoţi şi diaconi, a mers în noul lăcaş de închinăciune amenajat în clopotniţa sfintei mănăstiri şi prin stropirea cu apă sfinţită şi cu Sfântul şi Marele Mir, a sfinţit noul lăcaş de închinăciune, aşezând totodată cinstite moaşte în piciorul Sfintei Mese.

La final, Patriarhul Bisericii noastre a vorbit despre sfinţirea acestui paraclis chiriarhal închinat sărbătorii 'Schimbarea la Faţă a Mântuitorului' şi 'Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul' şi despre legătura dintre cele două sărbători şi simbolismul duhovnicesc al muntelui pentru a întări viaţa duhovnicească. 'Aceste două sărbători ocrotitoare ale paraclisului sunt legate de taina muntelui. Mănăstirea aceasta, fiind plasată aproape de cel mai înalt munte din zonă, este o chemare la înălţare duhovnicească, la elevaţie spirituală, la a ne desprinde de grijile pământeşti pentru a ne gândi la viitorul ultim al fiecăruia dintre noi şi al omenirii credincioase, şi anume Împărăţia lui Dumnezeu', a arătat Patriarhul Daniel. De asemenea, Preafericirea Sa a arătat că muntele are în toată Sfânta Scriptură o vocaţie de a chema la urcuş duhovnicesc. În afară de naşterea din peştera Betleemului, toate marile evenimente, lucrările sfinţitoare şi mântuitoare ale Mântuitorului s-au săvârşit pe munţi sau pe coline. De aceea, şi bisericile se construiesc în general pe dealuri sau pe ridicături de pământ, pentru că în biserică trebuie să urcăm, nu să coborâm.

Sfântă Liturghie şi rugăciuni la vreme de secetă

După sfinţirea paraclisului chiriarhal, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, înconjurat de soborul de preoţi şi diaconi, a mers în curtea mănăstirii, pe scena special amenajată, unde a săvârşit Sfânta Liturghie. După Sfânta Evanghelie, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a vorbit credincioşilor despre Sfântul Ilie. 'Sfântul Ilie este un prooroc cinstit în trei religii monoteiste: creştină, iudaică şi musulmană. Sfântul Ilie rămâne în conştiinţa noastră în primul rând ca un prooroc, învăţător şi luptător pentru dreapta credinţă în vreme de rătăciri. Aproape singur s-a luptat cu rătăcirile de la dreapta credinţă. A înfruntat teama, pericolul sau primejdia de moarte, dar a rămas credincios lui Dumnezeu şi a simţit puterea lui Dumnezeu din viaţa sa. În al doilea rând, Sfântul Ilie este un om al ajutorării celor sărmani. Al mângâierii sau consolării celor îndoliaţi. El a înviat pe fiul văduvei din Sarepta Sidonului, schimbând durerea în bucurie. Şi în al treilea rând, Sfântul Ilie este un om al dreptăţii, care apără pe cel nedreptăţit. Care intervine atunci când familia regală ucide pe un om doar pentru a-i lua via şi pentru a o stăpâni', a arătat Patriarhul României.

De asemenea, Preafericirea Sa a arătat că trebuie să preţuim darurile pe care le primim de la Dumnezeu şi că sfinţii, şi Sfântul Ilie în special, ne îndeamnă la acest lucru. Să ne aducem aminte de binefacerile primite şi să mulţumim pentru ele. 'Sfântul Ilie ne îndeamnă să păstrăm dreapta credinţă, să ne aducem aminte de Dumnezeu tot timpul, nu doar atunci când trecem prin calamităţi, prin încercări. Din păcate, şi noi, creştinii, foarte adesea, ne aducem aminte de Dumnezeu şi de Biserică doar când trecem prin încercări mari. Iar în rest uităm de credinţă, de Biserică, uneori vorbim de rău Biserica în loc să o ajutăm, şi când avem mare nevoie de ea, atunci îi cerem sprijinul. Şi restul, ca şi când nu există. Şi Dumnezeu există doar când avem nevoie de El. Sfântul Ilie ne arată că trebuie să fim statornici în credinţă. Să credem în Dumnezeu nu numai când ne merge bine, ci şi când trecem prin încercări, pentru că încercările nu ne fac să fim slabi, ci ne arată cum suntem: slabi sau tari. În încercare, omul constată că nu poate rezolva problema grea a vieţii dintr-un moment dat fără ajutorul Lui Dumnezeu. Dumnezeu îngăduie secetă ca să preţuim mai mult darurile sale, îmbelşugarea roadelor pământului, vremurile paşnice, ploaia la bună vreme. Şi când nu le mai avem, atunci ne dăm seama că ele sunt importante. Ca şi cu sănătatea. Nu mai mulţumim Lui Dumnezeu pentru viaţă, pentru sănătate nici când ne sculăm, nici când ne culcăm. Dar când ne îmbolnăvim, ne aducem aminte că sănătatea este un mare dar. Vederea, mobilitatea, armonia trupului şi a sufletului sunt o mare binecuvântare de la Dumnezeu. Proorocii şi sfinţii în general ne îndeamnă să mulţumim Lui Dumnezeu pentru darul vieţii, să-i cerem ajutorul în orice încercare şi să împlinim voia Lui în viaţa noastră', a mai arătat Patriarhul Bisericii noastre.

De asemenea, noi trebuie să urmăm exemplul sfinţilor şi al mucenicilor:

'A fi cinstit într-o lume necinstită este o mucenicie. Cine vrea să fie corect într-o societate coruptă trebuie să ştie că trebuie să ducă o luptă de martir. De mucenic. Mai întâi în conştiinţă, iar apoi în comportament. Dar şi simte bucuria pe care o dăruieşte Dumnezeu celor drepţi. Dumnezeu nu locuieşte în omul viclean, ci numai în omul drept, chiar dacă dreptul are de suferit într-o lume plină de păcate. Sfântul Ilie este o încurajare pentru noi. Este un ajutor, un îndemn luminos şi ne cheamă spre înălţime. De aceea mănăstirea aceasta ne cheamă să ne gândim la cer, să nu ne înrobim prea mult cu cele materiale şi să vedem frumuseţea cerului în linia de întâlnire cu pământul', a mai arătat Preafericitul Părinte Patriarh.

În cadrul Sfintei Liturghii, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a îngenuncheat împreună cu soborul de slujitori şi s-au rugat pentru izbăvirea de secetă, cerând îndurare de la Dumnezeu prin mijlocirea Sfântului Ilie, cel care are putere de a dezlega ferecăturile cerurilor.

Sfinţirea Centrului 'Sfânta Cruce'

La finalul Sfintei Liturghii, Patriarhul românilor a oferit distincţii celor care au contribuit la edificarea acestui centru nou construit la Mănăstirea Caraiman. Astfel, a fost evidenţiat atât actualul stareţ, protos. David Petrovici, cât şi fostul stareţ al mănăstirii, Gherontie Puiu. La rândul lor, aceştia au oferit Patriarhului României o icoană a Sfântului Ilie şi una cu Cina cea de Taină.

La final, Patriarhul nostru a sfinţit noul centru, închinat Sfintei Cruci, amintind că acesta este singurul de acest gen din Mitropolia Munteniei şi Dobrogei. Aici sunt cazaţi în momentul de faţă copiii din toată ţara în cadrul taberelor de creaţie 'Licăr de lumină' din cadrul proiectului 'Alege şcoala!'. Aceştia împreună cu directorul taberei, prof. Mihaela Stoica, au oferit Patriarhului daruri lucrate de ei în cadrul taberei
.

Scrieri Pentru Suflet

Intrebat-a avva Pamvo pe avva Antonie : ce voi face ? 
Zis-a lui batranul : sa nu fii nadajduindu-te spre dreptatea ta, nici sa te caiesti pentru 
lucrul trecut; si stapaneste-ti limba si pantecele. 

Merinde pentru Suflet – 20 iulie 2012

Merinde pentru Suflet – 20 iulie 2012

"Merinde pentru Suflet" - poate fi vizualizată în format PDF aici >>

 Sursa: Episcopia Italiei

Preafericitul Patriarh Daniel împlineşte 61 de ani



Preafericitul Părinte Patriarh Daniel împlineşte duminică 61 de ani. 

Începând de astăzi până pe 22 iulie Patriarhul României se va afla pentru slujbe misionare şi vizite de lucru în zona Prahovei din Arhiepiscopia Bucureştilor. 

Ca atare, mesajele de felicitare cu ocazia aniversării zilei de naştere a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pot fi înmânate direct părintelui consilier patriarhal Paisie Teodorescu la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti sau trimise la adresa de e-mail cabinet.patriarhal@patriarhia.ro, ori la numărul de fax 021.406.71.62.

Sărbătoarea oficială a Patriarhului Daniel este în ziua de 30 septembrie, data întronizării Preafericirii Sale în demnitatea de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (30 septembrie 2007)
.

“De toate să ne lipsească Dumnezeu, dar să nu ne lipsească de Rai”. Convorbire cu Arhimandritul Partenie, egumenul Mănăstirii Sfântul Pavel din Muntele Athos

«DE TOATE SĂ NE LIPSEASCĂ DUMNEZEU, DAR SĂ NU NE LIPSEASCĂ DE RAI…»

Din convorbirea cu Arhimandritul Partenie, egumenul Mănăstirii Sf. Pavel, din Muntele Athos

A consemnat
GEORGE CĂBAŞ

Mănăstirea Sf. Pavel a fost întemeiată acum zece secole de Cuviosul Pavel Xiropotamitul, fiul împăratului Mihail Rangabe al Bizanţului. În biserica actuală, construită pe la 1887, pe locul vechii bisericuţe a Sf. Gheorghe, ne închinăm la icoana minunată a Maicii Domnului „Izvorîtoarea de mir” (Mirovlitissa) şi la chivotul cu Cinstitele Daruri (aur smirnă şi tămîie) aduse de cei trei magi dumnezeiescului Prunc. Părinţii spun că în ziua prăznuirii închinării magilor (a doua zi de Crăciun) chivotul cu Cinstitele Daruri răspîndeşte o mireasmă de negrăit. Au fost aduse de la Constantinopol, la anul 1470, de către prinţesa Maro, fiica despotului Serbiei, Gheorghe Brancovici.

În prezent, egumen al mănăstirii este arhimandritul Partenie, un om prin excelenţă „al rugăciunii şi dragostei”, după cum îl caracterizează mulţi. S-a lepădat de lume în urmă cu 60 de ani, venind din îndepărtata Kefalonie, ca un cerb însetat de izvoarele apelor, în Sf. Munte, „Grădina Maicii Domnului”. În prezent are 81 de ani şi de aproape 40 de ani este egumenul acestui sfînt locaş. Ultima sa ascultare înainte de alegere a fost aceea de pădurar al mănăstirii. Chiliuţa lui din munţi era în apropiere de schitul românesc Lacu şi a cunoscut mulţi părinţi români îmbunătăţiţi. Cînd bătrînii au început să moară şi alţi tineri din România nu mai veneau, din pricina comunismului, schitul a început să se ruineze. Părintele Partenie, între timp ales egumen (1974), s-a luptat foarte mult cu autorităţile bisericeşti constantinopolitane, cît şi cu cele româneşti, ca acestea să aprobe venirea cîtorva părinţi români ca vieţuitori în schit. Dacă astăzi schitul a reînviat, aceasta se datorează şi lacrimilor şi rugăciunilor părintelui Partenie („Cînd era schitul aproape pustiu, veneam deasupra schitului şi plîngeam întruna, ca un alt Ieremia!”).

Către apusul vieţii, încărcat de roade duhovniceşti, arhimandritul Partenie împarte bucurie şi nădejde tuturor celor ce vin să-l caute. Ne-am apropiat şi noi umili şi sfioşi de sfinţia sa, cerîndu-i un cuvînt de folos (din care aici redăm doar cîteva fragmente).

 […] Cum vă susţineţi anumite puncte de credinţă ale sfinţiei voastre, mai atacate în prezent?

Cui este statornic în credinţa lui nu îi e frică de nici un curent din acestea care vin de la oamenii care nu cred în Dumnezeu, şi mai ales acum, cînd oamenilor li s-a strecurat în suflet că New Age va face o lume nouă şi vor fi anulate toate cele existente acum. Acestea le spun însă oamenii, în vreme ce Dumnezeu spune altceva. Pot oamenii să facă ce vor, însă Dumnezeu este în vecii vecilor. Atunci cînd Hristos i-a întrebat pe ucenicii Lui: Cine spun oamenii că sînt eu?,unii au răspuns că eşti un profet, un om puternic, alţii că eşti Ilie Tesviteanul, alţii că eşti Ioan Botezătorul. Dar voi, a spus Hristos, cine spuneţi că sînt?Iar Petru a răspuns: Noi credem că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Hristos i-a spus: Petre, acestea nu ţi le-a descoperit nici trupul, nici sîngele, ci Tatăl Meu cel ceresc. Pe această mărturisire a ta voi ridica (aşeza) Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.

Aţi afirmat că Biserica stă pe această mărturisire şi nu pe Petru însuşi, aşa cum învaţă latinii…

Fii atent, aceştia interpretează greşit lucrurile! Iisus Hristos a ridicat Biserica pe mărturia, nu pe persoana lui Petru, nu la Roma, ci în întreaga lume. […]

Cei doi stîlpi ai creştinismului sînt monahismul şi familia. Vă rugăm, părinte, să ne vorbiţi despre frumuseţea monahismului.

Aşezămîntul monahismului este sfînt, este dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu Însuşi l-a sădit. Şi luăm exemplu de la Domnul nostru Însuşi, Care S-a botezat, a postit, ne-a dat exemplu cum după Botez nu a mîncat nimic timp de 40 de zile, iar apoi a fost ispitit de satana. Sf. Ioan Botezătorul, care trăia în pustiu şi era un eremit, ne arată ce înseamnă viaţa monahală; el ar fi începătorul monahismului, iar apoi îl avem pe Sf. Pahomie, care s-a dus în pustiu şi a făcut foarte multe minuni. El s-a rugat lui Dumnezeu să îi spună cum trebuie să trăiască, cum să se poarte monahii, şi i s-a arătat un înger şi i-a spus cum vrea Dumnezeu să trăiască monahii. Iar apoi a fost Sf. Paisie cel Mare şi mulţi alţi Părinţi care ne învaţă ce înseamnă monahismul. Acest aşezămînt este unul divin, nu este o realizare omenească; el a înflorit de-a lungul mai multor secole, dar, fiind un lucru ceresc, va ţine pînă la sfîrşitul veacurilor. […]

Cum ar trebui să ne pregătim pentru starea de rugăciune?

Pentru ca un copil să meargă la un meşter, spre a învăţa meserie de la el, va trebui să depună multă stăruinţă, pentru a deveni nu numai ca meşterul, ci chiar mai bun decît acesta. Închipuie-ţi cîtă răbdare trebuie să aibă un om pînă va învăţa să fie un bun meşter într-o artă sau meserie oarecare: pictor, muzician, învăţător etc. Şi totuşi aceşti ucenici de multe ori au atîta talant (dar) de la Dumnezeu încît devin mai buni decît învăţătorii lor. La fel, dacă cineva vrea să înveţe să se roage, trebuie să găsească nişte părinţi duhovniceşti buni şi încetul cu încetul să intre în acest spaţiu al rugăciunii şi să înveţe cum să se roage, cum să facă ascultare, cum să devină un bun ucenic, pentru că dacă nu devine un bun ascultător (ucenic), nu va putea deveni un bun monah sau un bun gheronda. Un bun ucenic înseamnă a fi un om care are iubire şi frică faţă de Dumnezeu. Şi aşa, cu timpul, ajunge la nepătimire. Astăzi, toţi oamenii care trăiesc pe această planetă învaţă de toate: să lucreze la calculator, să facă tot felul de sporturi şi multe altele; însă nu s-a arătat cum poate să se roage omul, cum poate să înveţe această artă a rugăciunii. Diavolul nu lasă ca oamenii să înveţe aceasta. De pildă, se poate ca un senator, un preşedinte al unei ţări să aibă calităţi, puteri, educaţie; însă astăzi ce fac? Vorbesc, pot să discute ore în şir, însă nimeni nu spune ceva de Dumnezeu, nu spune că ne vom strădui, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor să facem tot ceea ce Dumnezeu ne va ajuta. […]

Dacă omul posteşte, se roagă, face fapte bune, de sus, de la Dumnezeu, vin tot felul de mesaje, care sînt lucruri dumnezeieşti. Mărturisea părintele Iacob Tsalikis: cînd ajungea la atîta iubire de Dumnezeu încît îi era greu să mai suporte atîta har, spunea că acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu. O dată el era la mănăstire şi venea o familie cu maşina spre mănăstire. Şi pe cînd erau la vreo 500 de metri de mănăstire, maşina s-a împotmolit în noroi. Şi se străduiau să scoată maşina din noroi, dar nu puteau. La un moment dat îl văd pe părintele Iacob, care mergea cu un mic Sfînt Potir spre un sat din apropiere, să împărtăşească pe cineva. Şi îi vede părintele pe drum şi le spune: Unde mergeţi, ce aţi păţit? Ei au luat binecuvîntare de la el şi au spus: Ne-am blocat în noroi şi nu putem să ajungem la mănăstire. Părintele le-a spus să taie nişte crengi şi să le pună sub maşină. Şi aşa au reuşit să iasă din noroi. Apoi ei au plecat spre mănăstire, mai aveau 500 de metri, deci cîteva minute, iar părintele s-a dus în sat, care era la ceva distanţă, ca să împărtăşească pe acel bolnav. Însă, cînd să intre ei în mănăstire, au văzut cu uimire pe părintele Iacob că era în faţa lor, cu Potirul în mînă! Şi i-au zis: Părinte, avem o nedumerire. Şi părintele:Care? Iar ei: Cum de sfinţia ta ai ajuns înaintea noastră?! Şi le-a răspuns lor părintele Iacob: Acestea sînt tainele lui Dumnezeu, nu vă amestecaţi, acestea nu pot fi explicate.

În prima epistolă către tesaloniceni se spune că rugăciunea este un foc care nu se stinge niciodată. Ne puteţi da exemple de oameni pe care i-aţi cunoscut şi care aveau o astfel de rugăciune de foc?

Desigur, rugăciunea este un foc care nu se stinge niciodată. Sf. Maxim Aghioritul, care avea rugăciunea inimii, zbura încotro voia, cînd era într-o parte a Sfîntului Munte, cînd în alta, zbura pe deasupra copacilor… Era ca o pasăre…

Nu am cunoscut mari părinţi, însă am cunoscut oameni cu multe virtuţi, care au avut o viaţă şi un sfîrşit bun. […]

Ce înseamnă moarte creştinească? Ne puteţi da exemplu de cineva lîngă care aţi fost în ceasul morţii?

Să ne străduim să fim desăvîrşiţi, adică aşa cum vrea Dumnezeu să fim. Dacă cineva vrea să ajungă profesor universitar, prin cîte faze trebuie să treacă? Ca să devină cineva un bun creştin, prin cîte etape trebuie să treacă, cîtă luptă duhovnicească trebuie să ducă?

De curînd, la noi la mănăstire a murit părintele Nichifor. El era aici la mănăstire împreună cu fratele lui trupesc. Fuseseră amîndoi în America, unde au muncit mulţi ani, au făcut avere, însă erau oameni corecţi, din familie bună, care nu au făcut lucruri urîte, ci au muncit cinstit pentru a face avere şi au obţinut-o. Cînd au plecat apoi din America şi au ieşit şi la pensie, au venit în Grecia, dar părintele Nichifor, laic pe atunci, nu a primit pensia aşa cum trebuia, ci mai mică. El, însă, de mic voise să devină monah, dar nu a apucat, căci s-a dus în America împreună cu fratele lui, Constantin. Şi a venit la mănăstire, la stareţ, şi i-a spus că vrea să devină monah. Vă rog să mă primiţi aici! Mi-a spus că el avea anumite ciudăţenii. De exemplu, mîncarea lui era ciudată, învăţase să facă într-un anume fel mîncarea. A fost pus la diverse ascultări, la bucătărie. I-a spus stareţului: Eu toţi banii mei i-am dat; mai am o pensie de luat din America, părinte, dar dacă îmi spui s-o iau, o iau, dacă nu, nu o iau. În rest, toate lucrurile le aranjase. Iar pensia lui a luat-o şi a dat-o mănăstirii, atît cît a trăit. Apoi, în toţi anii cît a stat în mănăstire – şi a stat destui ani –, niciodată nu mi s-a plîns că, părinte, azi nu mi-am făcut canonul sau rugăciunile. Era foarte ordonat. Odată, după o priveghere, în loc să meargă să se odihnească, mai întîi şi-a făcut canonul de vreo 150 de metanii, iar numai apoi s-a dus, după atîtea ore de slujbă, să se odihnească. Apoi s-a îmbolnăvit, a fost dus şi la spital, am fost să îl spovedesc, dar avea o boală de aşa natură încît nu îşi mai aducea aminte nimic din ce făcuse şi mi-a spus: Părinte, nu pot să îmi amintesc ce am făcut. Avusese şi dureri, dar nu prea mari. Mi-a spus: Mă rog lui Dumnezeu să I se facă milă de mine şi să mă ia, că aşa, sînt, dar parcă nu sînt. S-a împărtăşit şi a doua zi a plecat la Domnul. A fost un exemplu luminos de cum se moare creştineşte.

Părinţii spun că acolo unde se duce o viaţă bună, va fi şi un sfîrşit cuvios. Cine duce o viaţă rea, plină de păcate, va avea şi un sfîrşit rău. […]

Să ne spuneţi ceva despre minunea transformării interioare a omului.

Eu nu sînt omul teoriilor teologice, ci viaţa mea este practică. Nu pot să mă prind în astfel de discuţii, pentru că nu ştiu multe despre aceste lucruri. Şi vă spun acest lucru cu multă dragoste. Sînt lucruri foarte grele acestea şi mă tem să nu fac greşeli. Mă rog lui Dumnezeu să mă lumineze şi să nu greşesc. Sînt alţi părinţi cu viaţă mult mai curată decît a mea care pot vorbi despre astfel de lucruri. În fiecare Dumnezeu lucrează, căci este scris: Nu toţi sînt învăţători, nu toţi sînt profeţi… Dumnezeu a dat talanţi tuturor, dar nu i-a dat pe aceiaşi tuturor. Domnul i-a trimis pe ucenicii Săi la neamuri, la păgîni, şi le-a spus să nu le fie frică de idolatri şi de ce anume le vor spune acestora, căci El Însuşi va vorbi pentru ei prin ei. Dumnezeu ne va lumina şi ceea ce nu ştim să spunem, vom spune…

Cum sînt războiţi duhovnicii de patimile celor pe care îi spovedesc?

Aceasta este o taină dumnezeiască, pentru că omeneşte este foarte, foarte dificil. Dar Dumnezeu luptă împreună cu duhovnicii şi împreună-pătimesc duhovnicii, însă aceasta este o realitate. De multe ori sîntem pe un drum închis; pentru că sîntem oameni, ni se întîmplă atîtea greutăţi încît rămînem nedumeriţi şi nu ştim ce să răspundem. Aşa cum există multe virtuţi, aşa există şi multe păcate, pe care nici nu le poate exprima limba omenească. Pot să spun că de multe ori am ajuns într-o astfel de situaţie încît nu am ştiut ce să răspund şi am cerut ajutorul lui Dumnezeu cu mintea (Ce este asta, Doamne? Ajută-mă!), fără să ştie cel care se spovedea în acel moment, şi imediat Dumnezeu mi-a spus… Este o taină… Şi cu toate că eram în încurcătură şi nu ştiam să fac faţă acelui lucru, m-am liniştit şi am spus ceea ce trebuie. Deci, duhovnicul trebuie să nu rezolve problemele după mintea lui, ci numai după cum vrea Dumnezeu. El luptă împreună cu noi. Nici o minte omenească nu poate ierta cele de la Spovedanie, ci numai Domnul.

Cum să sporim în iubirea noastră în Hristos faţă de oameni?

Cum reuşim noi să facem un lucru pe care ni-l dorim şi întoarcem pămîntul pe dos [literal spune:amestecăm cerul cu pămîntul] ca să reuşim acest lucru, la fel e şi cu iubirea faţă de ceilalţi. Oamenii se sfătuiesc unii cu alţii şi aşa ies lucrurile bune, de la Dumnezeu.

Călugărul trebuie să asculte de stareţ. Cum trebuie să fie ascultarea mireanului de propriul duhovnic?

Încetul cu încetul va învăţa să facă ascultare. Nu e ceva pe care să îl avem scris şi să spunem: fă aşa. Ascultarea este în funcţie de fiecare om. Însă, aşa cum spune Sf. Ioan Scărarul, trebuie să găsim un bun duhovnic.

Cum trebuie să se roage un mirean?

În toţi oamenii Dumnezeu a pus ceea ce se numeşte conştiinţă. Şi toţi avem mărturia conştiinţei noastre. Dacă, deci, oamenii sînt atenţi la mărturia aceasta a conştiinţei, niciodată nu vor cădea în păcate, în nedreptăţi, în răutăţi. Dacă sînt atenţi. Adică, un exemplu: ai venit tu la mine, aici în camera mea, am discutat şi între timp ai luat metaniile mele şi le-ai băgat în buzunar, mi le-ai furat. Aceasta nu este o faptă bună. Dar tu cum vei înţelege că ea nu e bună? Dumnezeu a pus în om ceea ce trebuie ca să înţeleagă. Pentru că de îndată ce vei ieşi afară şi o să ajungi să îţi dai seama, azi, mîine sau mai încolo, şi te vei gîndi că eu m-am dus la părintele, care m-a primit cu bunătate, cu dragoste, iar eu i-am furat metaniile, o să te pişte înlăuntru. Pînă o să te duci la duhovnicul tău să te spovedeşti, şi el îţi va spune ce să faci. […]
Ce să facă bieţii oameni, dacă toată ziua muncesc şi sînt ocupaţi…
Există şi rugăciune care are în ea mîndrie, iar Dumnezeu nu o primeşte pe aceasta. Dacă, de exemplu, faci cinci şiraguri de metanii, ieşi afară apoi şi începi să strigi: Eu m-am rugat aşa mult! Dumnezeu nu primeşte această rugăciune, nu o vrea. Rugăciune cu mîndrie este şi cea în care omul se crede mai bun decît toţi. Scopul este ca toate să fie făcute cu smerenie, cu inimă înfrîntă. […]

Ce este curăţia inimii şi cum trebuie să înfruntăm ispitele pe care lumea de astăzi le desfăşoară împotriva acestei curăţii?

Credinţa fără fapte este moartă, iar faptele fără credinţă sînt moarte. Trebuie să avem atît credinţă, cît şi fapte. Faptele creştineşti le cunoaştem, ştim ce trebuie să facem. Mai întîi de toate trebuie să avem dragoste faţă de toţi. Să nu judecăm pe alţii, căci Dumnezeu nu vrea aceasta. Trebuie să iertăm greşelile fraţilor noştri – şi pe cele mici, şi pe cele mari. Pentru că a spus Hristos: Dacă nu îi veţi ierta pe fraţii voştri, nici Dumnezeu nu vă va ierta greşelile voastre. […]

Povestiţi-ne, dacă se poate, un moment foarte înălţător din viaţa sfinţiei voastre.

Esenţa este una: am cunoscut multe bucurii, am trăit, am trecut prin multă bucurie în viaţa noastră. Am fost încercaţi de multe ispite şi de cîţiva… viruşi. Şi toate, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu cu al nostru, căci noi sîntem neputincioşi, toate le-am depăşit încetul cu încetul. De multe ori ne-am simţit foarte rău, adică dureri, necazuri, boli. Am trecut prin toate, rele şi bune. Şi totuşi fiecare boală, fiecare durere ne lasă ceva după ea. Ce anume? Ne întăreşte în credinţa noastră. Pentru că, trecînd printr-o boală foarte gravă, totuşi ni s-a întărit credinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Boala nu a stins ceva vreodată în mine, ci dimpotrivă: m-a întărit interior.

Cum poate omul să se roage în aceste vremuri de prigoană a sufletelor şi de confuzie ecumenistă?

Astăzi vine o furtună, un nor întunecat care vrea să niveleze toate. Şi este profeţit în Apocalipsă şi de mulţi Părinţi că vine această furtună. Şi va izbucni, dar Dumnezeu nu îi va părăsi pe credincioşi şi Biserica Lui, niciodată. Şi avem nădejdea noastră în Dumnezeu. Toate cîte trebuie să le trecem sînt scrise, că intrăm în ultimii ani ai Apocalipsei şi vor fi martiri mai mari decît primii martiri. Pentru că acum aceşti oameni necredincioşi au metode încît să îl omoare pe om şi să fie mort, dar totuşi nu mort, adică să te tiranizeze, dar să nu mori. Însă Domnul este viu în vecii vecilor. Nici un demon nu va birui lumea, biruitor este Iisus Hristos. Orice vor face ei, Dumnezeu poartă de grijă celor credincioşi. De aceea nu trebuie să ne înspăimînte nimic; orice ne vor face, să ştim că totuşi Domnul e viu în vecii vecilor, iar Împărăţia lui Dumnezeu nu o să o ia nimeni dintre aceştia, pentru că este a lui Dumnezeu. Pot să vină şi masonii, şi comuniştii, şi oricare alţii, în final ei vor fi un zero, căci Împărăţia este a lui Dumnezeu. El este începutul şi sfîrşitul.

Dumnezeu nu va îngădui ca minciuna să se unească în vreun fel cu adevărul, adică să se unească Bisericile, dar nu în adevăr. Lumina se poate uni cu întunericul vreodată? […]

În primele secole creştine a existat un curent mărturisitor în confruntare cu puterile lumeşti. Acum aproape că nu mai există. De ce?

Există, dar s-a slăbit. Întotdeauna există. Cînd cei trei tineri din Vechiul Testament au fost puşi să se închine statuii lui Nabucodonodor, ei au refuzat; de aceea au fost aruncaţi în cuptor, dar nu au păţit nimic. Dacă astăzi ar veni cineva într-un oraş mare, cum e Tesalonicul, ar pune statuia lui şi ar spune:Cine nu se închină înaintea ei, i se va tăia capul!, eu cred că multe mii de oameni nu i se vor închina. Creştinii au această harismă, au botezul, care îi ajută să discearnă lucrurile; în vreme ce aceia care nu sînt botezaţi după cuviinţă, se poate ca toţi să se închine acestei statui. Ca şi în vremea lui Ilie – el se plîngea: Doamne, sînt singur, ce să fac? Fac ce pot de unul singur. Însă Dumnezeu i-a arătat că sînt 7000 care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, deci nu e singurul care mărturiseşte adevărul. Poate să fie o degradare morală mare, însă există încă şi mulţi creştini buni, cu o viaţă foarte bună, duhovnicească. Acestea le ştie Dumnezeu.

Sper că nu am spus ceva greşit. Este scris că după cuvintele noastre vom fi judecaţi. Noi Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, înţelepciune, gînduri bune şi să fim la sfîrşitul vieţii pregătiţi să ne încredinţăm sufletul lui Dumnezeu. De toate să ne lipsească Dumnezeu, nu contează, dar să nu ne lipsească de rai, că dacă am pierdut raiul, am pierdut totul.

Să aveţi binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului!

P. S. Îi mulţumesc în chip deosebit părintelui Ciprian Staicu pentru traducerea din limba greacă.(George Căbaş)

Născut în 1931, în părţile Kefaloniei, părintele arhimandrit Partenie (Parthenios), un om prin excelenţă „al rugăciunii şi al dragostei”, este de 38 de ani egumenul Mănăstirii Sf. Pavel din Muntele Athos. S-a lepădat de lume în urmă cu 60 de ani, iar în prezent este socotit una dintre cele mai de seamă figuri duhovniceşti din „Grădina Maicii Domnului”.

 ***

Trebuie să avem atît credinţă, cît şi fapte. Faptele creştineşti le cunoaştem, ştim ce trebuie să facem. Mai întîi de toate trebuie să avem dragoste faţă de toţi. Să nu judecăm pe alţii, căci Dumnezeu nu vrea aceasta. Trebuie să iertăm greşelile fraţilor noştri – şi pe cele mici, şi pe cele mari.

Pot să vină şi masonii, şi comuniştii, şi oricare alţii, în final ei vor fi un zero, căci Împărăţia este a lui Dumnezeu. El este începutul şi sfîrşitul.

De toate să ne lipsească Dumnezeu, nu contează, dar să nu ne lipsească de rai, că dacă am pierdut raiul, am pierdut totul.

Notă: Textul apare aici cu îngăduința lui Claudiu Târziu, director Rost, căruia-i mulțumesc din inimă.

Sursă: Rost, nr. 110 / iunie 2012