Gânduri la Duminica Ortodoxiei
Prima Duminică din Postul Mare – Postul Păresimilor, cum i se mai spune în popor (de la latinescul quaresima – patruzeci, numărul zilelor de post, fără Săptămâna Patimilor) prăznuiește revenirea la cinstirea sfintelor icoane, după ce, mai multe zeci de ani, împărații bizantini interziseseră aceasta și prigoniseră pe toți cei care nu se supuneau poruncii lor. În anul 843, sfântul patriarh mărturisitor Metodie al Constantinopolului, a rânduit ca această duminică să reamintească biruința dreptei-credințe asupra iconoclasmului și asupra tuturor abaterilor (ereziilor) de la Adevărul cel mântuitor descoperit nouă în Însăși Persoana Mântuitorului Hristos – Fiul lui Dumnezeu întrupat.
Acest prim popas al Postului constituie un prilej pentru a ne opri puțin din alergătura săptămânală și pentru a cugeta mai adânc la ceea ce reprezintă Ortodoxia.
E bine-cunoscut, tuturor celor care se definesc ca fiind creștini ortodocși, că ”ortodoxia” înseamnă dreapta-credință în Dumnezeu. Dar etimologia ei greacă ne revelează și alte înțelesuri, precum: dreaptă opinie sau părere, sau dreaptă reprezentare. Înțelesul teologic ne duce și mai departe, la dreapta slăvire sau la dreapta vedere a lui Dumnezeu sau la dreapta-mărturisire a Lui.
Pentru noi, cei care ne numim credincioși șicreștini ortodocși, ”ortodoxia” însemnă, deodată, dreapta-credință în Dumnezeu, dreapta-slăvire a lui Dumnezeu și dreapta-vedere a lui Dumnezeu. Acestea au la bază Revelația sau descoperirea pe care Dumnezeu Însuși ne-a făcut-o despre El, împreună mărturisind și El, cu semne și cu minuni și cu multe feluri de puteri (cf. Evr. 2, 4) care trimit la măreția și la identitatea Lui ca persoană, mai întâi, în Vechiul Testament (Ieș. 3, 2; Ieș. 24; 1 Rg. 18, 30-39; 19, 13-15; etc) și apoi, în zilele acestea mai de pe urmă (cf. Evr. 1, 2), când ne-a grăit nouă față-către-față, prin Însuși Fiul Său Cel împreună-veșnic și de-o-ființă cu El, Care ni L-a descoperit ca Tată (cf. In. 14, 9) și ne-a vestit trimiterea Sfântului Duh Carele din Tatăl purcede (In. cap. 14-16).
Apostolii, la rândul lor, ne-au învățat și ne-au predat toate cele câte le-a poruncit lor Domnul (cf. Mt. 28, 19-20), din ce au auzit, ce au văzut cu ochii lor, ce au privit și au pipăit cu mâinile lor despre Cuvântul Vieții (cf. 1 In. 1-3), așezând și lăsând în urma lor, ca supra-veghetori (gr. epi-scopoi) ai credinței și ai vieții Bisericii, peepiscopi. Ei sunt cei care poartă marea responsabilitate a învățării, însușirii, trăirii și transmiterii mai departe a acestor adevăruri de credință, în mod neștirbit și neadăugit. Astfel, prin slujirea și purtarea de grijă a episcopilor, dar și prin viața întru credință a clerului și a poporului creștin, s-a transmis mai departe, generație după generație, acest inestimabil Tezaur al credinței, fără a adăuga și fără a diminua, ceea ce s-a primit și păstrat, uneori cu prețul vieții, de către înaintașii noștri întru dreapta-credință. Fidelitatea față de înaintașii în credință echivalează, pentru creștinul ortodox, cu credincioșia-fidelitatea față de Biserică, față de sfinții ei și față de Hristos Însuși, și cu apartenența la Trupul Său - Biserica. De aici și grija deosebită a Sfinților Părinți ai Bisericii pentru continuitatea față de trecut și pentru păstrarea și cultivarea, cu credincioșie, a ceea ce au primit de la cei care i-au precedat.
Văzând înclinația firii omenești de a aluneca și de a rătăci cu ușurință de la calea cea dreaptă, soboarele episcopilor au formulat, pe cât se poate în cuvinte, canoane sau norme, atât privitoare la dreapta-credință cât și la dreapta rânduială a vieții Bisericii și a creștinilor, în general.
Așa se face că astăzi, credința și viața creștinilor precum și organizarea Bisericii sunt orânduite de Canoanele Apostolilor, de canoanele date la 6 din cele 7 SinoadesauSoboare Ecumenice (de la gr. oecumenikoi, adică a-toată-lumea-locuită). E vorba de Sinoadele Ecumenice de la: I. Niceea – 325; II. Constantinopol 1– 381;III. Efes – 431; IV. Calcedon – 451; V. Constantinopol 2 – 553, fără canoane; VI. Constantinopol 3 – Trulan – 691; VII. Niceea 2 - 787. Acestea (Sin. VI și VII Ecum.) au proclamat ca valabile în toată Biserica și canoanele de la 10 Sinoade Locale: 1. Ancira – 314; 2. Neocezareea – 315; 3. Gangra – 340; 4. Antiohia – 341; 5. Laodiceea – 343; 6. Sardica – 344; 7. Constantinopol – 394; 8. Cartagina – 419; 9. Constantinopol – 861; 10. Constantinopol – 879; precum și canoaneledate de 13 Sfinți Părinți ai Bisericii:1. Dionisie al Alexandriei, +264; 2. Grigorie al Neocezareii, +270; 3. Petru al Alexandriei, +311; 4. Atanasie cel Mare, +373; 5. Vasile cel Mare, +379; 6. Timotei al Alexandriei, +385; 7. Grigorie Teologul, +390;8. Amfilohie al Iconiului, +395; 9. Grigorie de Nisa, +395; 10. Teofil al Alexandriei, +412; 11. Chiril al Alexandriei, +444; 12. Ghenadie al Constantinopolului, +471; 13. Tarasie al Constantinopolului, +806.
La aceste canoane s-au mai adăugat, cu statut de canoane întregitoare, scrierile cu caracter canonic ale sfinților patriarhi Ioan Postitorul (+595) și Nichifor Mărturisitorul (+818), ai Constantinopolului, răspunsurile sinodale ale patriarhului Nicolae Gramaticul, al Constantinopolului (+1111) și prescripțiile canonice ale sfinților Vasile cel Mare, Ioan Gură de aur (+407) și Anastasie al Antiohiei (+571). Acestea constituie fundamentul Sfintei Tradiții a Bisericii.
Astfel, s-a lămurit credința în Dumnezeu Cel Unul în Treime închinat și slăvit: în Tatăl– Făcătorul cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute; în Fiul, Celunul-născut, Care din Tatăl S-a născut, mai înainte de toți vecii; Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat și Care este de-o-ființăcu Tatăl (Sin. I Ecum.); și înSfântul Duh, Domnul, de-viață-făcătorul, Carele din Tatăl purcede(Sin. II Ecum.). Apoi s-a lămurit felul în care Domnul S-a născut din Născătoarea-de-Dumnezeu –Theotokos – cu cele două firi – cea dumnezeiasca și cea omenească (Sin. III Ecum.). Pe urmă s-a lămurit felul în care se unesc cele două firi – cea dumnezeiasca și cea omenească – în Persoana Domnul Iisus Hristos: neîmpărțit, nedespărțit, neamestecat și neschimbat (Sin. IV Ecum.). La sinoadele ecumenice V și VI s-a lămurit felul în care se manifestă și împreună-lucrează cele două firi și cele două voințe în Domnul Hristos, osândindu-se toți ereziarhii (născocitorii de învățături greșite) de până la acea vreme. Iar, în cele din urmă, s-a lămurit teologia și cinstirea icoanelor, a Sfintei Cruci și a sfintelor moaște, știind că cinstirea adusă acestora se urcă la prototip, adică la cel care este reprezentat sau la cel ale căror moaște se cinstesc (Sin. VII Ecum.). Totodată, la sinoadele enumerate mai sus, s-au adoptat, ca fiind valabile pentru întreaga Biserică, toate cele privitoare la ierarhia și organizarea acesteia și la rânduielile după care să se trăiască creștinește, în armonie și prelungire cu învățătura de credință, așa cum s-au precizat la diferitele sinoade locale sau de către sfinții părinți.
E foarte probabil că, pentru mulți dintre cititorii acestor rânduri, este pentru prima dată când văd enumerate toate aceste sinoade, locuri sau sfinți părinți ai Bisericii și, cu atât mai puțini sunt cei care au cunoștință despre conținutul acestora. De aceea, considerăm că deja enumerându-le, vom stimula curiozitatea, atât a clerului, cât și a poporului, pentru a-și reconsidera propriile cunoștințe cu privire la temelia credinței care, prea adesea, se reduce la Tatăl nostru și Îngerelul…
Cuvintele Domnului sunt duh și sunt viață (cf. In 6, 63), adevărată hrană a sufletului (cf. Mt. 4, 4), iar adunarea sfintelor canoane și a învățăturilor de credință se socotește a fi cârma Bisericii, care ne pune la îndemână principiile după care să ne călăuzim pentru a ajunge la limanul cel lin al Împărăției Cerurilor și al mântuirii. Faptul că această comoară de mult preț a ajuns să fie ignorată și nesocotită, ajungând să fie cercetată și folosită mai mult de specialiști, care o abordează pentru motive de cercetare științifică, are ca rezultat faptul că viața noastră creștinească a ajuns să se limiteze, de multe ori, la o practică de pietate individuală necesară și suficientă, de cercetare sufletească o dată pe an, sau din an în Paști, care face ca viața noastră să devină tot mai sărăcăcioasă și mai sterilă, ne mai împlinindu-se din nimic…
Duminica Ortodoxie ni se face astfel prilej de a reconsidera importanța de ne-prețuit a Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții în viața noastră cea de toate zilele. La aceasta se cade să amintim faptul că Sfânta Tradiție mai cuprinde și toată învățătura Sfinților și de-Dumnezeu-purtătorilor Părinți, care adesea s-a transpus în imne și cântări, integrându-se astfel, alături de expresia iconografică – vizuală – a credinței, în Tezaurul Liturgic al Bisericii, devenind, împreună cu aceasta, o adevărată cateheză prin cuvânt, cântare și imagine, constituind astfel, împreună cu Sfânta Scriptură, fundamentul pe care se așează și se exprimă, fără să se auto-limiteze, dreapta credință – Ortodoxia.
Ortodoxia privește în mod direct și cele patru atribute ale Bisericii, așa cum le mărturisim în Crez: Una, Sfântă, sobornicească și apostolească.
Unitatea Bisericii este strâns legată de unitatea sau de unimea – caracterul unic șiunitar – al credinței. Biserica este Una, nu doar pentru că Unul este Capul ei și Unul îi este Trupul, ci și pentru că una îi este credința – cea dreaptă, indiferent în ce parte a lumii s-ar afla. Așa ne învață și Sfântul apostol Pavel: Este un Domn, o credință,un Botez (Ef. 4, 5).
Sfințenia Bisericii nu vine doar din sfințenia Capului și respectiv, a Trupului ei, ci este condiționată și de dreapta-credință în Hristos – Capul ei, a celor care o constituie. Căci dreapta-credință este garanția sfințeniei, ea fiind călăuza sigură spre sfințenie și mântuire.
Sobornicitatea Bisericii depinde și ea de ortodoxia credinței. Sobornicitatea – este un cuvânt ce vine din limba slavonă (sobornost) și care desemnează caracterul ”conciliar” sau ”sinodal” al Bisericii. Adică desemnează comuniunea care există între diferitele părți ale Bisericii, în ce privește credința și deciziile cu privire la aceasta și care se iau împreună – cuvântul gr. sin-odos însemnând mot-a-mot: împreună-cale, adică împreună-pe-cale, împreună-în-Hristos, Care este Calea (gr. odos).
Dar aici, e foarte important să constatăm o nuanță care poate să surprindă pe mulți dintre cititori: cuvântul sobornicească din Crez, traduce originalul grecesc catholikin, care înseamnă catolică! Ceea ce înseamnă că ortodoxia și catolicitatea Bisericii nu sunt nicidecum opuse una alteia, așa cum ne-am obișnuit, prea adesea, să opunem cele două noțiuni, catolic șiortodox. Doar că în românește, pentru a evita confuzia, cuvântul catholikin din grecește, s-a tradus după cel de origine slavonă (sobornuiu): cu sobornicească.Sensul pe care catolicitatea l-a avut dintotdeauna pentru conștiința Bisericii a fost strâns legat de ortodoxia credinței, cele două noțiuni fiind complementare și uneori s-au considerat chiar sinonime. Deși ne-am obișnuit să traducem cuvântul catolic, în mod sistematic, cu universal, sensurile acestui cuvânt sunt multiple, așa cum ne-o arată și etimologia lui.Cuvântul catolic vine de la grecescul cath-olon care se traduce mot à mot: după întreg sauconform cu întregul. Și, când se referă la credința Bisericii, se referă la credința pe care o are fiecareparte (comunitate) a Bisericii și care este catolică, adică este conformă-cu-întregul, cu întreaga Biserică (tot așa cum, fiecare părticică de Sfântă Împărtășanie cuprinde în ea pe Hristos întreg și, în același timp, toate părticelele la un loc constituie Trupul lui Hristos întreg). De aceea, Împărtășania sau Euharistia este constitutivă Bisericii, fiind și ea condiționată de dreapta-credință, fapt pentru care, înainte de prefacerea (sfințirea) Darurilor, Biserica recită Crezul, iar cei care se împărtășesc, rostesc înainte de împărtășire o mărturisire de credință: Cred, Doamne, și mărturisesc… Așadar,catolicitatea și ortodoxia credinței se condiționează și se completează reciproc, atunci când e vorba de Biserică, aceasta fiind sobornicească – catolică - și ortodoxăîn credință, în același timp. Adică Biserica mărturisește aceeași credință ortodoxă –pretutindeni, totdeauna și de către toți (cf. Sf. Vincențiu de Lerins, Commonitorium, cap. 2) – oriunde s-ar aduna ea, fiind astfel conformă-cu-întregul, deci catolică sau sobornicească. Așa se face că, în limba italiană, în Crezul ortodox, se spune cu privire la Biserică: E nella Chiesa una, santa, cattolica ed apostolica, după cum, în originalul grecesc al Crezului ortodox se spune: Eis mìan, agìan,catholikìn kai apostolikìn Ekklessìan.
Așa cum anticipam, și apostolicitatea Bisericii este legată de ortodoxia credinței. Este vorba de faptul că dreapta-credință propovăduită și predată nouă de apostoli este cea care stă la temelia Bisericii și care, prin păstrarea, trăirea, învățarea și transmiterea ei, neștirbită și neadăugită, asigură continuitatea apostolică, generație după generație, până la noi.
Ortodoxiei – dreptei-credințe – îi corespunde în mod simultan ortopraxia – dreapta-făptuire. Și acestea două se încununează prin dreapta-slăvire a lui Dumnezeu. Adică suntem chemați să trăim după cum și credem și mărturisim, și să ne rugăm după cum și credem și mărturisim. De aceea a fost atât de important pentru sfinții noștri înaintași ca ortodoxia credinței să fie fără cusur, conștienți fiind că orice abatere de la aceasta ar știrbi, pe de o parte, Revelația sau descoperirea dată nouă de Însuși Dumnezeu, iar pe de altă parte, ar determina o deformare, o scâlciere și, în timp, o alunecare și o îndepărtare sau chiar o rătăcire (erezie) de la Adevărul revelat, atât pe planul trăirii, cât și pe cel al manifestării credinței, în rugăciune și cântare, precum și în reprezentarea iconografică.
Ortodoxia, prin urmare, nu este o ”ideologie” căreia noi încercăm să-i fim fideli, împotriva altor ”ideologii”, ci este însăși Viața, în firescul ei, așa cum ea ni s-a dăruit de Dumnezeu, prin creație, și pe care ne-a descoperit-o și ne-o împărtășește, prin Cuvântul Său și prin Sfintele Taine, Însuși Hristos Domnul, prin Biserică, după Predania Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți.
Ortodoxia este firescul Omului, așa cum îl cunoaștem prin Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu și Care S-a întrupat pentru noi. Acest lucru este foarte important, mai ales în contextul în care, nu doar mentalitatea lumii acesteia, ci și mentalitatea creștinilor de azi a devenit aceea de a reduce totul la măsurabunului plac și a propriilor simțiri, chiar și în ce privește credința și raportarea la principiile ei. Oare câți sunt aceia care merg la biserică, se spovedesc și se împărtășesc sau se cunună doar când și dacă simt nevoia?!... Iar în lumea modernă, s-a ajuns ca unii părinți să spună că lasă botezul pe seama alegerii copilului, când va fi mare, când simte el… Ne întrebăm ce s-ar întâmpla dacă s-ar da copiilor să mănâncedoar atunci când ei vor și ceea ce ei vor?!... Sau ce ar însemna să se trimită copiii la școală, să învețe să citească și să scrie, doar când și dacă vor sau aleg ei?!... Ar fi bine să ne punem întrebarea care și cât de grave pot să fie consecințele alegerilor după bunul plac al copiilor sau ale propriilor alegeri, dacă simțirea lor sau a noastră se înșeală, cum se întâmplă adeseori?!... Prin urmare, dacă am primit și am îmbrățișat învățătura Bisericii ca măsură și ca Revelație a firescului, atunci noi suntem cei chemați să ne armonizăm cu ea și să ne-o însușim și nicidecum să căutăm să oreducem și să o micșorăm la măsura sau la gustul propriu, sau la bunul nostru plac… Pentru că măsura omului trage mereu spre cele de jos și duce la nefericire, iarmăsura Dumnezeu-Omului trage spre cele de sus (cf. In. 8, 23) și duce la împlinire și la fericirea veșnică. De aceea, acest principiu se aplică atât cu privire la propria viață duhovnicească, cât și cu privire la principiile duhovnicilor; se aplică și în alegerile de viață ale familiei, dar și cu privire la criteriile după care împodobim biserica, după care alegem icoanele sau veșmintele sau cu privire la slujirea și la cântarea în biserică… Adică se aplică în toate cele ale vieții noastre.
Primul principiu al firescului este să iubim pe Dumnezeu și, pe aproapele nostru, așa cum și Domnul ne-a iubit pe noi (cf. Deut. 6, 6; Mt. 22, 37-39; In. 13, 34).
A iubi pe Dumnezeu înseamnă a păzi poruncile Lui: Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește (cf. In. 14, 15; 21, 15, 10). Iar a iubi pe aproapele ca însuși pe sine, înseamnă tot a păzi poruncile, cum ne învață și Sfântul Pavel (Rm. 13, 9) când zice: ”să nu săvârșești adulter; să nu ucizi; să nu furi; să nu mărturisești strâmb; să nu poftești…”și orice altă poruncă ar mai fi, se cuprind în acest cuvânt:”Să iubești pe aproapele tău, ca pe tine însuți”. Iubirea aproapelui, așa cum ne-a arătat Domnul Hristos, merge până acolo încât firesc este să iubim chiar și pe vrăjmașii noștri, să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să facem bine celor ce ne urăsc și să ne rugăm pentru cei ce ne asupresc (cf. Mt. 5, 44). Tot așa, și judecarea celuilalt, și vorbirea de rău, și pomenirea răului, și clevetirea (vorbirea de o terță persoană) și invidia și minciuna și toate răutățile în cuvânt, în faptă sau chiar în gând, sunt neiubire față de aproapele, căci toată Legea se cuprinde într-un singur cuvânt, în acesta: Iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți (Gal. 5, 14). Și tot ce e contrar poruncii lui Dumnezeu, vatămă și iubirea față de El.
A trăi după Dumnezeu și după dreapta credință, înseamnă a împlini și o dreaptă-nevoință (sau asceză) care nu se reduce la gesturi și la o coregrafie exterioară pe care orice persoană cu puțin spirit de observație și-o poate însuși, nici la împlinirea unor obiceiuri din străbuni ale căror origini nu le mai cunoaștem și din care nu mai știm să discernem ce e creștin și ce nu; ce s-a prefăcut, prin harul înnoitor al Botezului și ce a rămas înțepenit în tiparele păgâne de altădată… A viețui după dreapta-credință nu înseamnă nici să reducem totul la a împlini o așa numită lege strămoșească, ne mai făcând diferența între cele de dinainte și cele de după încreștinarea noastră… A se călăuzi după dreapta credință și a avea o dreaptă nevoință, înseamnă a consimți și a subscrie la înnoirea vieții (cf. Rm. 6, 4) cea dupăHarul și Adevărul aduse de Iisus Hristos (cf. In. 1, 17) ceea ce face, din cel ce o îmbrățișează, o făptură nouă (cf. 2 Cor. 5, 17; Gal. 6, 15), un om nou (cf. Ef. 4, 24), care se înnoiește după chipul Celui ce l-a zidit (cf. Col. 2, 10) și care, crezând întru numele Lui, primește puterea de a se face fiu al lui Dumnezeu (cf. In. 1, 12). Aceasta constituie de fapt dreapta-pocăință, adică întoarcerea spre Dumnezeu și învățătura Sa și nu întoarcerea spre sine și spre propriile ”diagnostice”, date dupăpuțintică lectură ascetică și după și mai puțintică experiență de viață duhovnicească. Este vorba de osteneala cea de toată vremea și de toată viața de a răspunde cu iubire iubirii lui Dumnezeu și care, căutând la cele poruncite de Domnul și constatând cât de departe se află de a le împlini, este însoțită de conștiința că: păcatul meu înaintea mea este pururea (cf. Ps. 50, 4), însă fără să-și piardă vreodată nădejdea în milostivirea Celui Blând și Smerit cu inima (cf. Mt. 11, 29).
Din dreapta-nevoință și din dreapta-pocăință, luminate de Harul Duhului Sfânt, izvorăște dreapta-grăire sau dreapta-cuvântare de Dumnezeu, adică teologhisireasau dumnezeiasca-grăire. Căci din prisosul inimii grăiește gura (Mt. 34, 4) și doarinima curățită prin îndelungă nevoință și pocăință va vedea pe Dumnezeu (cf. Mt. 5, 8). Și, tot așa, doar cei ce au văzut cu ochii lor și au auzit cu urechile lor (cf. 1 In. 1, 3) sunt adevărații de-Dumnezeu-grăitori adică teologi, ca unii caregrăiesc de la Dumnezeu și nu despreDumnezeu, care cunosc pe Dumnezeu din rugăciunea curată și nu doar din studiile și lecturile de bibliotecă (fie ea cât de prestigioasă)… Așa cum zice și adagiul patristic (atribuit lui Evagrie Ponticul, +399): Dacă te rogi cu adevărat ești teolog. Așa se face că Biserica a reținut ca teologi sau cuvântători-de-Dumnezeu doar pe trei dintre sfinții ei: Ioan Teologul, apostolul cel iubit al Domnului, Grigorie Teologul, zis și de Nazianz, arhiepiscopul Constantinopolului, și Simeon Noul Teolog, cuvios de la sfârșitul primului mileniu creștin (+1022). Aceasta nu micșorează însă cu nimic statura de grăitori-de-Dumnezeu a celorlalți sfinți ca: Ioan Gură-de-aur, Vasile cel Mare, Chiril al Alexandriei, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin, Grigorie Palama sau a atâtor altor Sfinți Părinți, ci ne arată doarscumpetea cu care conștiința Bisericii a folosit acest cuvânt, lucru care arată marea considerație pe care a avut-o pentru marele dar al teologhisirii.
Dreapta-Credințăînseamnă, așa cum spuneam, și dreapta-slăvire a lui Dumnezeu, în Treime închinat și lăudat. De aceea, dumnezeiasca slujire ocupă un loc central în viața Bisericii. Ea actualizează și, în același timp, ne face părtași la lauda și închinarea care se aduc Dumnezeului Celui viu în toată vremea și în tot ceasul, în cer și pe pământ, dându-ne posibilitatea de a pre-gusta din bunătățile și frumusețile Împărăției Cerurilor, aici pe pământ. Astfel, Sfânta și/sau Dumnezeiasca Liturghie reprezintă Cerul pe pământ, dându-ne prilejul – cel puținduminică de duminică și în sărbători - de a auzi Cuvântul lui Dumnezeu, a vedea chipul Domnului, al Maicii Domnului, al sfinților și al îngerilor din icoane, și de a gusta din ospățul pe care Tatăl nostru cel iubitor îl pune înainte – Trupul și Sângele Fiului Său iubit – pentru noi toți, fiii Săi risipitori care ne revenim în sine și avem dorința de-a ne întoarce acasă, recunoscându-ne vina, neavând pretenția de ne mai numi fii, ci robi (cf. Lc. 15, 19). Dumnezeiasca Liturghie constituie, astfel, temelia Bisericii, ca adunare (gr. ekklesia – biserică) a celor care s-au unit cu Hristos - Capul ei, prin Botez, devenind astfel mădulare vii ale Trupului Lui (cf. 1. Cor. 12, 27; Ef. 5, 30), prin care curge fără întrerupere, Sângele Lui. Ea ne face părtași, deodată, la întreg Harul și Adevărul cel dumnezeiesc, cuprinzând în ea, în mod concentrat și esențial, tot ceea ce Dumnezeu a poruncit apostolilor să ne învețe și să ne transmită.
Din Dumnezeiasca Liturghie își trag seva harului și spre ea ne trimit toate Sfintele Taine ale Bisericii: Botezul și Mirungerea, Preoția și Cununia, Spovedania și Ungerea unt-de-lemnului, precum și Monahismul și toată lucrarea sfințitoare a preoției (care se primește, nu la întâmplare, în Liturghie). Așa se face că, odinioară, toate Sfintele Taine erau cuprinse în sau centrate pe ea. De aceea, Biserica Ortodoxă nu a ”limitat” niciodată numărul Sfintelor Taine la Șapte, așa cum a făcut-o Biserica Apusului, prin conciliul de la Trident (Trento, 1545-1563), considerând că toată lucrarea sfințitoare și care împărtășește harul lui Dumnezeu se înscrie în Taina lucrării mântuitoare a Bisericii.
De aceea, pentru noi creștinii, nu e suficient a fi botezat și a avea certificat de botez ortodox… Viața în Hristos, pentru drept-credincios, este viața cea de fiecare zi, și nu doar de duminică dimineața sau, mai rău, de Paști și de Crăciun. A trăi dupădreapta-credință, nu înseamnă doar a avea un discurs ortodox corect din punct de vedere ”tehnic”iar, pe de altă parte, a dușmăni și a nu vorbi cu rudeniile sau cu vecinii vreme de ani întregi, sau a ponegri și admonesta pe toți cei care cred diferit de propria opinie, ci înseamnă a pune în fapte și în vorbe tot ceea ce este bineplăcut lui Dumnezeu. A fi ortodox nu înseamnă a avea ca prioritate criticarea a tot ce nu funcționează în Biserică și în societate, și a considera că vom ajuta și vom schimba ceva, dacă punem diagnostice pline de luciditate ”ultra-ortodoxă” la tot ce ni se pare că nu corespunde viziunii noastre… Ci înseamnă a trăi Viața în Hristos – Cel Care a venit în lumea aceasta din iubire, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (cf. In. 3, 16) – căutând să urmăm Lui, în dragoste, în compătimirea față de lume, în milostivire, în iertare și în jertfelnicie. Căci nici Fiul lui Dumnezeu – ce S-a făcut Fiul Omului – n-a venit să judece lumea, ci ca să mântuiască lumea (cf. In. 3, 17; 8, 15; 12, 47). Prin urmare, toți cei ce se numesc cu numele lui – adică creștini – caută să se asemene Lui și nu sunt chemați să se facă judecătorii și moralizatorii lumii în care trăim.
Dreptei-slăviri îi mai corespunde și dreapta-cântare, așa cum ne-au lăsat-o sfinții imnografi și melozi ai Bisericii, în care muzica slujește cuvântul adevărului, supunându-i-se smerit și făcându-se purtătoarea înțelesurilor acestuia. Cântarea cea conformă cu dreapta-credință nu numai că nu silește firea spre răgnire (cf. can. 75, Sin. 6 Ecum.) ci trebuie să fieinterpretată în duh de rugăciune și nu după placul emoțiilor și a sentimentelor proprii ale cântăreților sau ale poporului și, cu atât mai puțin, când se face după melodii și cuvinte zaharisite și de-lacrimi-storcătoare, așa cum se mai aude uneori pe la stranele noastre…
Iar pe plan vizual, dreptei-credințe îi corespunde dreapta-reprezentare sau dreapta-scriere (icono-grafie) a chipului Domnului Hristos, al Maicii Domnului și al sfinților, pe pereți, pe lemn sau pe pânză, trimițând la slava și la măreția celui reprezentat și nu oprind privirea la detalii ale formelor și ale frumuseții pieritoare, dincolo de care ochiul necurățit de bârnele propriilor limitări omenești nu mai poate stră-vedea pe cel reprezentat. De aceea, datori suntem, și cler și popor ortodox, să ne însușim trăsăturile și duhul acestor expresii ale credinței noastre, cu aceeași abnegație și ne-împotrivire cu care ne-am însușit literele alfabetului sau cifrele, fără a gândi nici o clipă să o scriem pe vreuna dintre ele altfel decât ni s-au predat, pe motiv că așa ne-ar fi mai pe plac… Și aceasta, cu atât mai mult cu cât, lumea în care ne este dat să petrecem, înainte de a fi ortodoxă sau nu, este o lume care s-a pătruns de duhulveacului acestuia – saeculum (de unde vine secularizare), ne mai având repere care să o orienteze către veacul ce va să fie, dar, conștient sau nu, așteptândmanifestarea – în noi și de către noi a - fiilor lui Dumnezeu (cf. Rm. 8, 19).
Dreaptă-trăire mai înseamnă și să dorim mântuirea celor din jurul nostru, să ne îngrijim – îngrijorăm - și să ne rugăm pentru ea, ca pentru propria noastră mântuire, că aceasta este voia lui Dumnezeu: ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (1 Tim. 2, 4). Aceasta este și conștiința și rugăciunea Bisericii, precum ne rugăm la ectenia mare – pentru mântuirea tuturor, la fiecare slujbă la care aceasta se rostește. De aceea, și răspunsul poporului: Doamne miluiește, are caracter mântuitor nu doar pentru cel care-l cântă sau îl rostește, ci pentru toată lumea, așa cum se amintește și la Dumnezeiasca Liturghie: Încă aducem Ție această slujire cuvântătoare pentru toată lumea. Iată în ce fel, în condițiile în care toți ne plângem de lipsa de timp pentru rugăciune, scurta dar cuprinzătoarea chemareDoamne miluiește, poate deveni rugăciunea noastră cea de toată vremea șipentru mântuirea tuturor.
Iată, frați creștini, după cum reiese din gândurile așternute mai sus, cât de bogată și de cuprinzătoare este dreapta-credință pe care noi o avem și o mărturisim, câtă bogăție cuprinde ea și cât de importantă este ea pentru toate aspectele vieții Bisericii și ale vieții noastre, de obște și personale, de creștini. De aceea, bun și vrednic lucru este să cunoaștem mai adânc și să ne însușim această bogăție, îngrijindu-ne, pentru sine și pentru cei care depind de noi - credincioși ai Bisericii sau propriii copii -, ca fiecare să creștem întru cunoașterea și trăirea în dreapta-credință. Ca, atunci când vom sta înaintea Celui care s-a făcut pentru noi Calea cea nerătăcită, Adevărul cel întrupatși Viața cea adevărată (cf. In. 14, 6) și Îl vom vedea așa cum este (1. In. 3, 2), să putem da bun răspuns, știind căvom da seamă dacă cumva am fost nepăsători față de o asemenea mântuire (Evr. 2, 3) și față de o atât de mare bogăție duhovnicească.
În această Duminică a Ortodoxiei, se cuvine, așadar, să dăm slavă lui Dumnezeu și să-I aducem mulțumită pentru marele Dar de a ni se fi arătat nouă, pentru a ne face părtași și pe noi la Viața Lui, la Adevărul Lui, la Sfințenia Lui și la Iubirea Lui, rugându-L să ne călăuzească și să se facă și nouă, în vâltoarea lumii acesteia, Cale sigură, care să ne ducă, nerătăciți, până în Împărăția Sa cea fără de sfârșit!
Doamne mântuiește-ne, pre noi și lumea Ta!
Urându-vă săvârșirea vremii Postului cu spor – pro-pășire – în viață, în credință și în înțelegerea duhovnicească, al vostru părinte și păstor,
† Episcopul SILUAN
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
La Întâia Duminică din Postul Mare, a Ortodoxiei, Roma, 4 martie 2012.
- Ai spus ca fotbalul poate sa duca la Dumnezeu pentru ca e dificil, deci cere o oarecare jertfa. Ce e cel mai greu in fotbal, si in special in sarcina unui arbitru? 
- Da, locuri minunate. Locuri care iti schimba sufletul. Un cuvant pot sa spun: am urcat un om pe Sinai si am coborat altul. Iar Athos-ul… Pregustarea raiului.
- Imi amintesc ca am avut un meci foarte important pentru mine la inceputul carierei. Secretarul comisiei mi-a spus: “Du-te acum la Policlinica pentru Sportivi si da-te indisponibil, pentru ca vor sa te scoata din arbitraj cu meciul asta“. Era vorba de un baraj intre Foresta, care batuse pe Dinamo cu 5 la 4 dupa ce condusese Dinamo cu 4 la 0, si FC Baia Mare. Returul. La Suceava. Eram atat de tensionat si bulversat incat mi-a spus arbitrul de rezerva ca n-am vorbit cu el de la Bucuresti pana la Suceava. Si cu nimeni altcineva. In Suceava am iesit pe strada. La vremea aceea nu intelegeam eu prea multe din ale Bisericii, dar la un moment dat a trecut un camion pe langa mine si am vazut niste calugari care dadeau cu apa din camionul respectiv. Nu am inteles mare lucru, dar stiu ca m-am trezit cu niste stropi pe fata si, a doua zi, in loc sa fiu macelarit si distrus, totul s-a asezat pe un fagas extrordinar de linistit. Am luat 9,5. 9,5 nu exista ca nota la noi. Asta este o nota pe care nu ai cum sa o meriti. La noi se dau notele intre 7 si 8,5. Mai tarziu am aflat ca fusese ziua Sfantului Ioan cel Nou de la Suceava si ca in camionul respectiv erau asezate sfintele moaste scoase in pelerinaj prin oras.
- Asa este. In clipa in care ii multumesc Sfantului Mina, primesc un alt cadou de la el. Odata trecem cu masina pe langa Biserica Sf. Mina. Ingerul imi dadea in gand: “Opreste! Du-te si te inchina la moastele Sfantului Mina!”. Celalalt imi zicea: “Nu. E politistul aici in intersectie. Nu ai unde sa parchezi. E trafic…”. Am trecut de intersectie, dar gandul cel bun a biruit: “Aici opreste! Parcheaza! Treci pe diagonala! Du-te si multumeste!“. Si m-am dus. Asa o bucurie am avut cand m-am inchinat! Iar cand am iesit din biserica, am bagat mana in buzunarul de la pantaloni, unde, de obicei, nu tin absolut nimic, si am gasit fluierul cu care arbitram si pe care il pierdusem. Eram cu treningul unui coleg. Ce cauta fluierul meu acolo n-am putut sa inteleg. De fapt, am inteles: era randuiala Sfantului Mina sa imi faca o noua bucurie.
