Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.

Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.

Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.

Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.

Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.

Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.
Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.
Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.

Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfinţitului mucenic Ipolit, papă al Romei şi a celor împreună cu dânsul: Censurin, Aura, ce se mai numea şi Hrisi, Felix, Maxim, Erculin, Venerie, Stirachin, Mina, Comod, Ermis, Mavru, Eusebiu, Rustic, Monagriu, Amandin, Olimpiu, Cipru, Teodor, Tribun, Maxim preotul, Arhelau diaconul, Cvirin episcopul şi Savain.

Aceşti sfinţiţi mucenici au trăit pe vremea împărăţiei lui Claudiu, locţiitor al lui fiind Ulpius Romil. Censurin era magistru, iubit de împărat, dar pe ascuns cinstea pe Hristos şi apăra pe creştini. Deci, fiind dat pe faţă, a fost pus la închisoare, unde, prin învierea unui mort, a înduplecat pe toţi ostaşii care erau acolo să creadă în Hristos. Din porunca împăratului li s-au tăiat capetele la toţi. Dimpreună cu ei a fost tăiată şi fericita Hrisi, ca şi slujitorul ei, Savain, care suferiseră mai înainte multe chinuri, pentru că slujea sfinţilor, le ştergeau sângiurile, şi-i mângâiau. Despre aceasta fiind înştiinţat papa Ipolit s-a aprins de râvnă dumnezeiască şi a venit de a mustrat pe tiran în faţă. Tiranul aprinzându-se de mânie l-a supus mai întâi la chinuri, împreună cu preoţii, cu diaconii şi cu episcopul care-l urmau. Apoi legându-le mâinile şi picioarele i-a aruncat în adâncurile mării şi aşa s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Teofil cel Nou.

Acest sfânt mucenic era din Constantinopol, fiind senator, pe vremea împăraţilor ortodocşi Constantin şi Irina, care au cinstit sfintele icoane, în anul 787. Şi fiind mai mare voievod peste flotă a pornit împotriva saracinilor şi a izbândit la început; dar doi voievozi mai mici, care-l pizmuiau, au fugit din luptă şi rămânând singur, Teofil a fost prins de saracini. După ce l-au ţinut patru ani în închisoare, l-au silit să se lepede de Hristos. Şi neplecându-se i-au tăiat capul.

Tot în această zi, pomenirea noului mucenic Teodor Militineul, care a mărturisit în Militina, la anul 1704.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

RUGACIUNE

DOAMNE AJUTA O SCURTA RUGACIUNE DE LA SCHITUL LACU(ATHOS)

VINDRCAREA ORBULUI DIN IERIHON

                                                  

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Binecuvantati crestini in Sfanta Biserica a Domnului nostru Iisus Hristos! Neincetat sa avem acest gand in sufletul nostru, atunci cand ne rugam, cand citim, cand ne impartasim: sa simtim ca traim timpul lui Dumnezeu ca acum, ca un astazi neincetat.

Altfel spus, ascultand acum dumnezeiasca Evanghelie sa simtim pe Mantuitorul, Care este izvorul ei, iar cuvintele Lui sunt rostite pentru noi, acum, in acest ceas, in acest loc. Sa simtim asa cum simteau cei care Il ascultau cu adevarat; caci nu toti cei care au fost in preajma Mantuitorului s-au curatat; dar toti cei care au fost cuprinsi in inimile lor de cuvintele Lui s-au curatat de patimi. Pentru ca este cu putinta ca cineva sa fie langa tine dar cu sufletul in alta parte; deci puteau sta langa Hristos fara sa fie cu El. Noi asa sa ascultam cu adevarat dumnezeiescul cuvant al Evangheliei, rostit pentru noi in ceasul acesta. si numai asa noi il simtim, il traim. Suntem cu Hristos si in Hristos e viata noastra, si alta viata mai scumpa nu exista decat a lui Hristos in noi, cum simtea Sfantul Apostol Pavel: “Hristos in noi, nadejdea maririi”.

A fost randuita de Biserica Evanghelia vindecarii orbului Bartimeu. Era, iubitilor, timpul apropierii jertfei Mantuitorului, timpul crucii si al invierii Lui. Cobora din Galileea, din nordul Israelului, catre Ierusalm, iar drumul trecea prin Ierihon, un oras care este si astazi un important centru comercial. In vremea veche se facea comert mai ales cu mirodenii si cu plante medicinale. S-a apropiat Iisus de Ierihon si un om sedea langa drum cersind. Auzind ca multimea trece, a intrebat orbul: “Cine este Acesta?”. I-au raspune: “Trece Iisus Nazarineanul”. Atunci el a strigat zicand: “Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, fii milostiv mie!”. Cei care treceau inainte il certau: “Taci!”; dar el cu mult mai mult Il striga: “Fiule al lui David, fie-Ti mila de mine!”. Oprindu-Se Iisus, a poruncit sa fie adus la Dansul si l- a intrebat: “Ce voiesti sa-ti fac?”; si el a raspuns: “Doamne, sa vad!”. Iar Mantuitorul i-a zis: “Vezi! Credinta ta te-a mantuit”; si indata a vazut si mergea dupa El slavind pe Dumnezeu. Iar tot poporul care vazuse a dat lauda lui Dumnezeu.

Iubitilor, potrivit Sfintelor Evanghelii si intelegerii celor care au cercetat mai adanc, cele mai multe minuni savarsite de Mantuitorul au fost vindecari de orbi, impartasire a luminii. Cand rostim acest cuvant mintea noastra alearga catre radacinile existentei. Caci daca primul act dumnezeiesc a fost “Sa fie lumina”, atunci intreaga faptura e zidita din lumina, si fiecare din noi in adancul fiintei noastre suntem lumina; ar trebui nici o clipa sa nu uitam acest fapt: “Eu sunt si trebuie sa fiu lumina”; nici o clipa lumina sa nu se stinga in mine!”. Dar s-a zis ca pacatul a insemnat stingerea luminii in om, omul intorcandu-se de la Dumnezeu spre Lucifer (Lucifer inseamna purtator de lumina); adica intorcandu-se in sine, adorandu-si propria lumina, zidita, a devenit intuneric. Lumina si intuneric...

Pentru ca spune Mantuitorul: “Vazut-am pe satan ca un fulger cazand din cer” (Oricine ar trebui sa gandeasca, sa simta daca e intuneric, fiindca atunci nu mai vede lumina, nu mai vede rostul lui; sensul intregii existente s-a intunecat). Si atunci intelegem de ce cele mai multe minuni savarsite de Mantuitorul au fost vindecari de orbi; El Care este Lumina, a rostit direct: “Eu sunt Lumina lumii, cel ce vine dupa Mine nu va umbla in intuneric, va avea lumina vietii. Si intru El viata era”.

Iar Isaia neincetat profeteste ca Mesia, adica trimisul lui Dumnezeu in lume, va deschide ochii orbilor. Si cand Mantuitorul a incept slujirea lui a citat tocmai din proorocul Isaia la cap. 61 versetul 1: “Duhul Domnului este peste Mine. El M-a trimis sa vestesc slobozire robilor, sa dau vedere orbilor”. Si atunci cand Sfantul Ioan Botezatorul, in temnita fiind trimite doi ucenici la Mantuitorul sa-L intrebe: “Tu esti Cel ce trebuie sa vina, sau sa asteptam pe altul?”, iar pe ei, pe ucenici, sa-i incredinteze ca El este “Mielul lui Dumnezeu cel ce ridica pacatul lumii”, ce a raspuns atunci Iisus?– “Mergeti si spuneti lui Ioan cele ce auziti si vedeti: Orbii isi capata vederea si schiopii umbla...”(Mat. 11; 4, 5) (rostind ceea ce savarsea El, despre lumina, dar lumina fizica, adica vindecarea orbilor), semne vii al milostivirii lui Dumnezeu, Care aduce din nou lumina in noi. Ai vedere si umbli in lumina, care e Hristos.

Iubitilor, as zice ca noi, multimea aceasta suntem una cu multimea de atunci. Sa nu uitam: era in apropiere de Pasti (Pastile iudeilor) si multimi veneau din toate cetatile la Ierusalim, mai ales pe acest drum; si, inchipuiti-va: Unii mergeau pe jos, altii cu camile; copii, tineri, batrani, farisei, carturari, ostasi, oameni simpli, toata multimea aceea. Si in mijlocul lor era Hristos. Si iata, la intrarea in Ierihon erau si niste cersetori (in asemenea imprejurari, cand se aduna lumea, se aduna si cersetorii), o marturisesc scripturile si cronicile. Cersetorii de care e vorba in Sfanta Evanghelie sunt pomeniti de toti cei trei evanghelisti: Matei, Luca si Marcu; iar Sfantul Marcu ii da si numele cersetorului pe care il va vindeca Iisus: Bartimeu (fiul lui Timeu). Ce inseamna aceasta? Ca el a devenit crestin si ca era cunoscut in biserica lui, unde i s-a spus, iata, Bartimeu, adica fiul lui Timeu. Si el cersea, dar auzind mltimea, zgomotul, intreba: “Ce e, ce se petrece?”; atunci ii spune oarecine: “Trece Iisus Nazarineanul”. El auzise; mai ales el, un nefericit fara vedere sa nu auda, sa nu intrebe, sa nu stie?! Si atunci deodata el striga si, observati, in Sfanta Evanghelie mereu apare acest cuvant de chemare, acest apelativ: “Iisuse, Fiul lui David, miluieste-ma!”. Fiul lui David era cuvantul prin care era desemnat Hristos, Mesia, Trimisul lui Dumnezeu in lume, Unsul lui Dumnezeu pentru mantuirea lumii. Deci acest Bartimeu Il marturiseste pe Hristos, pe Mesia. Miluieste-ma are alt inteles decat o simpla cerseala. El striga si multimea din jurul Mantuitorul ii spune: “Taci”; insa el nu tace, el striga mereu “Iisuse, Iisuse, Fiul lui David, miluieste-ma!”.

Parca te intrebi atunci doua lucruri. Pe de o parte: Cine vedea? Oare nu mai curand oarba era multimea? Il vedea si marturisea pe Hristos in adevarul fundamental, ca Mantuitor, ca Unsul lui Dumnezeu. Pe de alta parte, de multe ori te intrebi si judecand pe altii: Doamne, eu am dreptate. Si parca vrei ca atentia sa fie numai la tine, la ce gandesti tu. Dar oare nu atunci incepi tu sa imparti judecata lui Dumnezeu? Stii tu ca esti mai demn sau mai nedemn decat el, ca tu pui in inima aceea decizia lui Dumnezeu? Aceasta referitor la cei care voiau ca el sa nu mai strige.

Alta e iubirea lui Dumnezeu, iubirea care iradiaza din El, din Hristos, si care e lumina, ea aude, vorbeste, si aceea este iubirea adevarata, care aude strigatul cuiva, care vede suferinta cuiva; si e legat de tine daca iubesti sau nu, daca lumina ta aude, daca iubirea ta vede, daca iubirea ta simte. Dar acolo era Iubirea intrupata, care patrundea pana la orb, si orbul raspundea la iubire cu credinta; la iubirea ta smerita de care uneori te indoiesti daca esti vrednic cu adevarat.

Doamne, de cate ori nu am inselat noi dragostea Ta! Te iubesc eu pe Tine cu adevarat, cand inima mea este atat de impartita, cand cea mai mare parte a timpului meu o risipesc in lumea aceasta, in lumea de patimi si stricaciuni? Te intrebi: Doamne, fiecare trebuie sa gandeasca: Cata putere aduna sufletul meu ca sa Te contemple, sa gandeasca la Tine! Orbul, sarmanul, era in suferinta si de aceea noi spunem ca el vedea la Cine sa strige; era intr-un moment de deznadejde al existentei lui, dar era atent si la lumina pe care o purta in adanc, caci toti suntem lumina, si trebuie sa nu uitam acest lucru. Si atunci, iubirea lui Iisus l-a chemat. Toti oamenii duhovnicesti spun: Daca intreaga ta fire e lumina, de buna seama e izvorata din Cel care este Lumina, adica din Hristos. Cand noi privim fetele sfintilor, aureolele din jur, trebuie sa stim ca toate sunt de la El. Ale luminii divine toate sunt, dar simtim aceasta daca noi suntem luminati. El este cel care ne lumineaza; si, Doamne, revin la acest gand care ma stapaneste neincetat: El este lumina si cine vrea sa se impartaseasca din El si numai din El; caci El este Izvorul; noi, toti ceilalti, suntem zidire, fapturi, nu izvor; Izvor este numai El.

Moise, si el lumina, observati, dar lumina ii venea de sus. Apostolii, si ei au stralucit in lumina, dar venea de la Hristos. Acum Hristos indreapta iubirea si lumina Lui catre acel sarman orb. Pomenea cineva aceasta observatie subtila, pare mai mult o figura de stil, dar cu un talc adanc: Dumnezeu numara pana la unu. Altfel spus, pentru Dumnezeu fiecare este ununu, un unic, care are insemnatate egala cu oricine din lumea aceasta. Deci pentru fiecare Dumnezeu are o oaza de lumina si iubire a Lui, si mai ales pentru cel care striga. Poate ca aici e una din tainele tainelor, daca vreti. Daca tu cazi intr-o nesimtire, o uitare de sine, adica de obarsia ta, atunci cazi, cum va spune psalmistul, si in uitarea de Dumnezeu. Tu refuzi iubirea lui Dumnezeu, refuzi pomenirea lui Dumnezeu si amintirea Lui. De ce zice psalmistul“Pana cand Doamne, ma vei uita?”. Cuvantul este infricosator: sa fii uitat de Dumnezeu...

De aceea profetii Vechiului Testament spun: A fi pedepsit de Dumnezeu nu e atat de grav, e mai grav a fi parasit de Dumnezeu. Iisus il cheama pe el care marturisea mai mult decat toti, orbul care-L vedea. Multimea ii spune sa taca, el striga mai tare; si Iisus porunceste: “Aduceti-l la Mine!”. Si il aduc la El; il intreaba: “Ce vrei sa-ti fac?”. Bineinteles, Iisus stia, dar voia sa-l puna sa vorbeasca, sa strige si sa se arate lumii ca nu vede (cu ochii fizici). “Doamne, sa vad!”; si Iisus ii spune: “Vezi!”. Cat de simple si puternice sunt cuvintele lui Iisus! Si lumina ziditoare, creatoare, reface lumina ochilor lui, caci “toate printr-Insul s-au facut”; si acum rezideste. La Apocalipsa este un cuvant ziditor, ca orice cuvant al Mantuitorului: “Iata, pe toate Eu le fac noi”. Ar trebui sa retinem acest fapt; sa retinem si sa simtim ca intalnirea cu Hristos e intotdeauna un act de o noutate absoluta.

... “Vezi!” – si ce a vazut orbul? Care a fost primul act al vederii lui? Fata lui Hristos. Acesta este un fapt capital. Ganditi-va ce a simtit el, care auzise cuvantul si din Vechiul Testament, prin care se marturisea ca Mesia va veni, caci el insusi marturiseste si deodata striga: “Fiule al lui David!”. Simte mila Lui si Il vede pe Mesia, il vede pe Fiul lui David. I se implineste ceea ce el dorea, simtea, vedea, si deschide ochii pe fata lui Hristos; si zice Evanghelia ca: “Mergea dupa El, slavind pe Dumnezeu”. Si Iisus ingaduie, El care de obicei nu ingaduia, ci le spunea tuturor celor vindecati: “Nu spuneti la nimeni, sa nu stie nimeni!”. Acum nu mai face aceasta, Iisus merge catre ceasul ultim. I-a venit ceasul. Acea multime Il va marturisi in ziua Floriilor. Cei care vor striga “Osana, Fiul lui David” vor fi poate si printre altii care for striga: “Rastigneste-L!”. Dar orbul niciodata nu se va mai dezlipi de El; el era de acum unul din crestinii luminati. Merge dupa Iisus, caci Iisus il vindecase de orbire.

Sa fii vindecat de orbire!... Primeasca dragostea voastra doar cateva cuvinte de incheiere, privind orbirea. Eu nu as zice de orbirea dumneavoastra, nu as indrazni; nici nu am calitatea sa judec pe nimeni, sa osandesc; as vorbi mai mult de orbirea mea, daca vrea fiecare sa ia parte la acest gand si cuvant. Ganditi-va, noi suntem ziditi din lumina. Hristos este Lumina lumii si El este Calea unica si unicul adevar; iar noi cand zicemad ev a r sa nu ne sfiim: notiunea de adevar e Cel care intrupeaza adevarul. Notiunea, ideea de adevar, ea nu ma mantuieste, ea ma ajuta sa gandesc multe, dar toate acestea invalmasesc sufletul si ma lasa in orbire, desi am putut sesiza impreuna ca Mantuitorul a trimis mesajul acesta lui Ioan: “Mergeti si spuneti lui Ioan: orbii vad, schiopii umbla”. Cuvantul merge, circula, este atat de puternic, atat de concentrat in el cum nu va inchipuiti.

Omul nu poate sta locului, omul simte nevoia sa umble, sa caute lumina, sa caute innoire mereu. Cand am luat parte la o intrunire mai zilele trecute, intrebam pe medicul psihiatru de alaturi cum explica motivatia acestei patimiri omenesti? Si raspunde: “Cauta noutate”. De aceea asemenea persoane isi schimba hainele, barbatii in cele femeiesti, cele femeiesti in cele barbatesti, vor ceva nou. Noi nu judecam ca omul vrea noutatea, asta nu o poti opri. (Cineva a spus: “Daca raiul ar fi ceea ce au zic unii: «vom privi, vom canta», o, ce plictisitor!”). E in firea noastra, pentru ca e de la Dumnezeu aceasta fire a noastra.

Pai cand privesti inapoia ta, la toata faptura, regnul cel mineral, apele, atatea corpuri, cand vezi bogatia florilor, holdelor, a vietatilor care umplu vazduhul, atunci nu intelegi deodata ca esti intr-o miscare continua? Dar incotro mergi? Si aici s-a produs poticnirea, aici, ca omul cazand in adorare de el s-a despartit de lumina cea adevarata, s-a despartit de Dumnezeu, Izvor al luminii, si a cautat lumina in el, in lumea aceasta, pe care a idolatrizat-o, a indumnezeit-o, adica, cum spune Apostolul, a inceput sa se inchine fapturii in locul Facatorului. Nu e de vina faptura, noi am indumnezeit-o. Raul nu e nici in materie, nici in faptura; in noi e raul; in Lucifer si in noi, care am primit samanta de la el, din cuvantul lui: “Veti fi ca niste dumnezei”.

Si atunci omule, eu te vad pe tine preocupat, peregrinezi si ramai in lumea zidirilor facandu-ti... eu zic ca nu sunt idoli, dar daca ma preocup de ceva mai mult decat imi este ziditor, tot un fel de idol este. Trebuie sa am limpede constiinta mea cum sa aleg intre bine si rau, atat cat ma zideste pe mine, deopotriva trupeste si duhovnicete, fizic si spiritual, si nu numai atat.

Hotarat, noi nu ne aflam in orbire, caci sa nu luam decat un simplu exemplu: Poate ca unii din cei de fata ati vazut bunaoara cum un regizor la teatru vrea ceva nou: Il pune in scena pe Shakespeare, Romeo si Julieta, si ca sa fie nu simplu, ci senzational, sa produca senzatie (iar senzatia in ce consta totdeauna, ce produce senzatia daca nu ceva nou) isi prezinta personajul fara costum, cum a aparut din sanul maicii sale. Nu ne socheaza, daca avem o minte limpede,
netulburata, faptul ca a aparut asa, ci de ce a facut asa, ce a dorit el? A dorit, vedeti, noutatea, senzatia, nu? Deci nu poti stinge in om dorul de desavasire, dorul de innoire, dorul de vedere, de a merge, a cauta. Omul trebuie sa mearga, dar unde mergi, unde duce drumul tau, unde duce acest drum? Si, sigur, poate zice cineva: “Parinte, Dumnezeu e in toata umanitatea”. Nu, depinde de fiecare din noi unde duce drumul meu si cum sa fac eu ca drumul meu sa mearga asa, la tinta, sa vad si, asemeni lui Bartimeu, sa deschid ochii.

Imi sta in minte un cuvant uluitor, care de-a lungul a zeci de ani s-a inradacinat in inima: Cand Sfantul Ignatie Purtatorul de Dumnezeu a fost condamnat la moarte. Era crestin si a fost condamnat sa fie mancat de fiare la Roma, iar crestinii vroiau sa intervina pe langa imparat ca sa se comute pedeapsa, sa fie gratiat; iar el le scrie: “Nu-mi faceti raul acesta!”. Pe langa cuvantul atat de uluitor: “Lasati-ma sa ajung grau in dintii fiarelor” (ca sa devin eu euharisite, impartasanie), spune acest cuvant, unic: “De-abia ajuns la Hristos, atunci voi fi om”. Cum sa iesi din lumea aceasta? Sunt trei cai duhovnicesti de care se poate lega omul din lume ca sa ajunga la Hristos.

Cea dintai cale este eliberarea de patimi: desfrau, betie, fumat, dor de putere, si inlocuirea lor cu lumina virtutilor: a credintei, a nadejdii, a dragostei, a dreptatii, a bunatattii, a smereniei; Dupa ce te purifici de patimi nu mai privesti lumea aceasta cu ochi patimasi. Privesti aceasta lume si pe semenii tai cu ochii lui Iisus. Toate le privesti in lumina divina; dar nu te opresti aici. Si aici vine momentul cheie, momentul tragic al lumii, caci ar spune cineva: Ma eliberez de patimi si apoi privesc lumea contempland fapturile in lumina divina. Un om invatat, un cercetator, in orice domeniu, oricine poate privi lumea cu ochii curati; deci, oriunde te-ai afla in lumea aceasta, poti trai asemeni sfintilor, calatorind in lumina; e lumina aceasta a ratiunii prin care intelegi rostul lucrurilor.

Mai departe insa, si aici, cum va spuneam, este momentul cheie, cine s-a oprit aici a ramas in aceasta lume si e prada tuturor durerilor, tuturor curentelor, fantomelor lumii si ramane in stricaciunea acestei lumi. Or, pasul mai departe, si al sfintilor si al nostru, trebuie sa fie dincolo de lumea aceasta, la Ziditorul ei. De aceea se spune, o spun toti sfintii, dupa ce a stralucit in tine lumina divina si contempli toate fapturile in diafania lor, deodata dincolo de ele, un pas mai departe, te inalti la Ziditorul, la fata lui Hristos, si de- abia atunci devii om, cu a spus Sfantul Ignatie, de-abia atunci simti cu adevarat ca te-ai implinit.

Eu simt doua mari dureri pe care vreau sa vi le pun la inima: dezradacinarea din Dumnezeu si incapacitatea de a privi intregul existenetei. Dezradacinatul, sarmanul, trece in superficial; si incapacitatea de a privi intregimea existenetei: faptura intreaga, cu Ziditorul ei.

Sa ajute bunul Dumnezeu sa simtim vindecarea in noi prin aceasta marturie a Evangheliei, a marturiei de astazi a lui Bartimeu, care a vazut si a mers dupa Hristos, si a gandului acelui sfant Ignatie, Purtatorul de Dumnezeu: Ajungand la Hristos, atunci devii cu adevarat om; omul deplin, ca Cel Care este Dumnezeu adevarat si Om adevarat, Hristos. Amin.

AGRESIUNEA VIRTUALĂ

IERMONAH SAVATIE BASTOVOI LA NASUL - LANSARE DIAVOLUL ESTE POLITIC CORECT

GHID DE INVATATURA SF.MUNTE ATHOS

INTAMPINAREA DOMNULUI

Intampinarea Domnului este praznuita la 40 de zile de la nasterea lui Hristos, pe 2 februarie. Mantuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria si dreptul Iosif pentru implinirea Legii, care prevedea ca orice intai nascut de parte barbateasca sa fie afierosit lui Dumnezeu in a 40 a zi de la nastere. In acest moment se facea si curatirea mamei. In Templu sunt intampinati de dreptul Simeon si prorocita Ana. Potrivit Traditiei, dreptul Simeon a facut parte din traducatorii Pentateuhului din limba ebraica in greaca. In momentul in care a ajuns la textul "Iata Fecioara va lua in pantece si va naste fiu“, a inlocuit termenul "fecioara” cu "femeie”. Pentru necredinta sa, Dumnezeu i-a fagaduit ca nu o sa moara pana nu va vedea pe Mesia nascut din Fecioara (Luca 2, 25-26).

Simeon, om al rugaciunii, reprezinta asteptarea implinirii profetiilor. In momentul in care acesta Il ia in brate pe Hristos, rosteste: "Acum slobozeste (elibereaza) pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca vazura ochi mei mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau, Israel“ (Luca 2, 29-32). Simeon cere a fi eliberat nu pentru ca era plictisit sau obosit, ci pentru ca era implinit. Din cantarile specifice acestei sarbatori aflam ca el pleaca spre a vesti si mortilor ca Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat.

Parintele Teofil Paraian spune ca "noi suntem mai avantajati decat dreptul Simeon, pentru ca putem sa-L primim pe Hristos in fiinta noastra si sa-L purtam in noi nu numai cateva clipe, ci o viata intreaga si chiar o vesnicie intreaga”.

Prorocita Ana simbolizeaza Legea si Proorocii, cele care se vor implini in persoana lui Hristos.

Intampinarea Domnului - date istorice

Sarbatoarea Intampinarii Domnului a fost introdusa la Roma de papa Gelasiu in anul 494. Astfel, a fost inlocuita stravechea sarbatoare pagana a Lupercaliilor, de la inceputul lui februarie, cand aveau loc si procesiuni in jurul orasului cu faclii aprinse, in onoarea zeului Pan, supranumit si Lupercus, adica ucigatorul lupilor sau ocrotitorul turmelor impotriva lupilor.

In Rasarit aceasta sarbatoare s-a introdus in penultimul an al domniei imparatului Justin I (526), iar generalizarea ei s-a facut in cursul secolului VI, incepand din anul 534, cand imparatul Justinian a schimbat data sarbatorii de la 14 februarie la 2 februarie (40 de zile socotite de la 25 decembrie, noua data a sarbatorii Nasterii Domnului).

Intampinarea Domnului - pilda de a aduce pruncii la biserica, la 40 de zile dupa nastere

Intampinarea Domnului sau aducerea Lui spre inchinare a ramas ca pilda si la noi, ca indatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserica, la patruzeci de zile dupa nastere, pentru molifta de curatirea lor si inchinarea pruncilor la sfintele icoane. Mama care a nascut vine in biserica si in numele familiei aduce pe noul-nascut ofranda lui Dumnezeu, inchinandu-l la altar.

Preotul insemneaza cu semnul sfintei cruci pe mama si pe prunc, apoi punand epitrahilul si mana dreapta pe capul mamei, dupa rostirea introducerii liturgice formata din binecuvantare, rugaciuni incepatoare si tropar (al zilei sau al intampinarii Domnului), citeste cele cinci molitfe din Aghiazmatar. Mama si pruncul inchipuie in acest moment pe Maica Domnului cu Iisus in brate in templul din Ierusalim. In rugaciunile rostite de preot se aminteste despre implinirea zilelor "curatirii" femeii lauze, fapt pentru care se cere dezlegare, dar se face si cuvenita referire la impartasirea mamei cu Sfintele Taine. In ce priveste pruncul, preotul se roaga ca Dumnezeu sa-l creasca, sa-l binecuvinteze si sa-l sfinteasca, randuindu-i dupa aceasta pregatire luminarea botezului. Despre Mantuitorul adus de Maica Domnului la templu ne spune Sfanta Evanghelie ca a fost purtat in brate de catre dreptul Simeon (cf. Luca II, 28). Prin analogie cu cele petrecute in Ierusalim in aceste clipe, se savarseste intreaga procesiune a intrarii in biserica, pana la asezarea pruncului in fata usilor imparatesti.

Rostind formula de imbisericire, preotul ia pruncul din fata usilor si intra cu el in biserica, zicand mai departe : "Intra-voi in casa Ta, inchina-ma-voi in biserica Ta cea sfanta !". Cu aceste cuvinte, pruncul este primit intre alesii lui Dumnezeu, in calitate de catehumen. In interiorul naosului, preotul iarasi rosteste: In mijlocul bisericii Te voi lauda!", amintind astfel de prezenta cetelor ingeresti. In cele din urma, apropiind pruncul de altar si inchinandu-l la icoanele imparatesti, preotul arata ca acesta a dobandit dreptul de a fi primit in el, in sensul de a deveni pe viitor "jertfa vie, sfanta, bine placuta lui Dumnezeu" (Rom. XII, 1). Pruncul de parte barbateasca se introduce spre inchinare si in interiorul sfantului altar. Ritul imbisericirii se incheie cu imnul eshatologic al dreptului Simeon: "Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane...". Preotul aseaza pruncul jos pe solee, in fata usilor imparatesti, de unde este luat de catre mama dupa ce aceasta a facut trei inchinaciuni.

Intampinarea Domnului - obiceiuri

In credinta populara ziua de 2 februarie este cunoascuta sub denumirea de Ziua Ursului. Copiii erau unsi cu grasime de urs. Prin aceasta practica se credea ca puterea acestui animal era transferata asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau tratati in aceasta zi prin afumare cu par de urs.

Se credea ca, daca in aceasta zi este soare, ursul iese din barlog si, vazandu-si umbra, se sperie si se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu inca 6 saptamani. Dimpotriva, daca in aceasta zi cerul este innorat, ursul nu-si poate vedea umbra si ramane afara, prevestind slabirea frigului si apropierea primaverii.

Intampinarea Domnului - in iconografie

Scenele care reprezinta ducerea Mantuitorului la templu, ni-L prezinta pe Hristos fie ca fiind purtat pe brate de Maica Sa, spre a fi oferit dreptului Simeon, fie tinut in brate de batranul Simeon. Pruncul nu este gol, ci imbracat. In spatele Maicii Domnului sta cucernic, dreptul Iosif, tinand intr-o colivie, doua turturele pe care le aduce la templu ca jertfa, dupa Legea mozaica. Prorocita Ana, cea care L-a slujit pe Dumnezeu in templu din tineretea ei "in post si in rugaciuni" (Lc. 2, 37), este redata in spatele dreptului Simeon, avand in brate pergamentul, pe care sta scris: "Pruncul a intarit cerul si pamantul".

Evanghelia Intampinarii Domnului:

"Si cand s-au implinit zilele curatirii lor, dupa legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca sa-L puna inaintea Domnului, precum este scris in Legea Domnului, ca orice intai-nascut de parte barbateasca sa fie inchinat Domnului, si sa dea jertfa, precum s-a zis in Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. Si iata era un om in Ierusalim, cu numele Simeon; si omul acesta era drept si temator de Dumnezeu, asteptand mangaierea lui Israel, si Duhul Sfant era asupra lui. Si lui i se vestise de catre Duhul Sfant ca nu va vedea moartea pana ce nu va vedea pe Hristosul Domnului. Si din indemnul Duhului a venit la templu; si cand parintii au adus inauntru pe Pruncul Iisus, ca sa faca pentru El dupa obiceiul Legii, el L-a primit in bratele sale si a binecuvantat pe Dumnezeu si a zis: "Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane, dupa cuvantul Tau, in pace, ca ochii mei vazura mantuirea Ta, pe care ai gatit-o inaintea fetei tuturor popoarelor, lumina spre descoperirea neamurilor si slava poporului Tau Israel". Iar Iosif si mama Lui se mirau de ceea ce se vorbea despre Prunc. Si i-a binecuvantat Simeon si a zis catre Maria, mama Lui: "Iata, Acesta este pus spre caderea si spre ridicarea multora din Israel si ca un semn care va starni impotriviri Si prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi". Si era si Ana prorocita, fiica lui Fanuel, din semintia lui Aser, ajunsa la adanci batranete si care traise cu barbatul ei sapte ani de la fecioria sa. Si ea era vaduva, in varsta de optzeci si patru de ani, si nu se departa de templu, slujind noaptea si ziua in post si in rugaciuni. Si venind ea in acel ceas, lauda pe Dumnezeu si vorbea despre Prunc tuturor celor ce asteptau mantuire in Ierusalim." (Sf. Luca, 2,22-38)

FILMUL DOCUMENTAR APA

PARTEA 1

                                                                  PARTEA 2

PARTEA 3

    PARTEA 4

                                                                                                                                 

                                                                      PARTEA 5

PARTEA 6

                                                                       PARTEA 7

  PARTEA 8

 

                                                                           

sf ioan botezatorul

Sfântul Ioan Botezătorul a fost ultimul dintre proroci, înainte-mergător şi botezător al Domnului nostru Iisus Hristos. Viaţa Sfântul Ioan, Înainte-mergătorul şi Botezătorul Domnului a primit de la însuşi Domnul Hristos mărturia că el era cel mai mare dintre toţi oamenii născuţi din femeie şi cel dintâi între Prooroci. Pe când încă se afla în pântecele maicii sale, sfânta Elisabeta, el a tresărit de bucurie în preajma lui Mesia pe care îl purta în ea Prea Sfântă Maica Domnului, venită în vizită la verişoara ei (Luca 1, 39-54). La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednică" (cf. Evrei 11, 38), s-a retras în pustiu, acoperit cu o haină din păr de cămilă şi încins cu o curea de piele (aceasta semnificând stăpânirea tuturor pornirilor trupeşti). Regăsind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hrănea cu lăcuste conservate în miere sălbatică, şi îşi ţinea în contemplare mintea netulburată de grijile acestei lumi.
În anul 15 al domniei cezarului Tiberiu (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu în pustie, s-a dus în regiunea Iordanului, pentru a predica pocăinţa către mulţimile care veneau la el, atrase de viaţa sa îngerească. El îi boteza în apele Iordanului în semn de curăţire de păcatele lor, şi pentru a-i pregăti să îl primească pe Mântuitorul, el îi îndruma să facă mai curând roade vrednice de pocăinţă, decât să se laude că sunt fiii lui Avraam. Reluând cuvintele proorocului Isaia, el le spunea :

Un glas strigă: "În pustiu gătiţi calea Domnului, drepte faceţi în loc neumblat cărările Dumnezeului nostru. Toată valea să se umple şi tot muntele şi dealul să se plece; şi să fie cele strâmbe, drepte şi cele colţuroase, căi netede. Şi se va arăta slava Domnului şi tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit". (Isaia 40, 3-5).

Pentru că poporul se întreba dacă nu cumva era el Mântuitorul aşteptat de atâtea generaţii, Ioan le spune: "Eu vă botez cu apă, dar vine altul mai mare decât mine, El vă va boteza cu foc şi cu Duh Sfânt".
Curăţenia sa şi dragostea sa pentru feciorie erau într-atât de mari încât fost socotit vrednic, nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al cărui Înainte-mergător a fost să fie, ci chiar să Îl boteze în Iordan ("ca să se plinească dreptatea") şi să fie martorul descoperirii Sfintei Treimi cu acest prilej (de acest moment se face pomenire la Teofanie, 6 ianuarie).
Sfântul Ioan medita fără încetare la Cuvântul lui Dumnezeu şi le considera pe toate ale acestei lumi ca fără valoare faţă de Legea dumnezeiască, a cărei desăvârşită întruchipare era viaţa sa. De aceea nu se temea să adreseze reproşuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de ruşine şi dezmăţat care, contrar Legii, se căsătorise cu Irodiada, soţia fratelui său, Filip, pe când acesta din urmă era încă în viaţă şi avusese cu ea o fată, Salomeea. Profetul îi vorbea în numele lui Dumnezeu : "Nu îţi este îngăduit să ai ca soţie pe femeia fratelui tău". De aceea Irodiada nutrea o ură puternică împotriva lui Ioan şi voia să îl omoare; era însa împiedicată de Irod, care îl proteja pe Ioan, ca bărbat drept şi sfânt, dar mai ales pentru că se temea de popor, care îl cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. În cele din urmă Irodiada cea perfidă îşi atinse scopul şi făcu astfel încât Profetul sa fie dus la închisoare în fortăreaţa din Macheronte. Când fu aniversarea zilei de naştere a regelui, în apropierea Paştilor, acesta invită pe notabilii regatului său la un mare ospăţ, în timpul căruia toţi se dedară îmbuibării şi beţiei. Salomeea dansa cu voluptate în faţa mesenilor acestui banchet al slavei deşarte, şi ea plăcu privirii desfrânate a tatălui său care îi jura sa îi dea ca recompensă orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumătate din regatul său. La sfatul mamei sale, tânăra ceru sa îi fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezătorul. Regele se simţi încurcat, dar din cauza jurământului său, şi pentru a nu-şi pierde onoarea în faţa invitaţilor, se decise să îl omoare pe Cel Drept. Sentinţa fu pe loc executată, un soldat îi tăie capul Sfântului Ioan în închisoare şi îl aduse imediat, încă sângerând, pe un platou, în sala de ospăţ care adresa în tăcere reproşul său faţă de slăbiciunea criminală a regelui. Salomeea prezentă mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Mănâncă, o, mamă, trupul celui care a trăit ca unul fără trup, şi bea sângele lui. Această limbă care nu înceta să ne facă reproşuri va tăcea de-acum pentru totdeauna".
Ucenicii Sfântului veniră să îi ia trupul şi merseră să îl îngroape în Sevastia apoi se duseră să îl înştiinţeze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moaştele Sfântului Înaintemergător fură regăsite în mod miraculos, pentru a răspândi harul asupra credincioşilor care li se închină.
Acest act sângeros pare să fi fost îngăduit de Dumnezeu pentru că, după ce a fost Înaintemergătorul lui Hristos pe pământ, Sfântul Ioan Botezătorul să fie de asemenea în împărăţia morţilor şi să meargă să înştiinţeze pe morţii cei drepţi de speranţa în Mântuire, venirea apropiată a lui Mesia care trebuia să spargă, prin Cruce, porţile şi închizătorile Iadului.
Prin viaţa precum şi prin moartea sa, Înaintemergătorul rămâne de asemenea pentru toţi Creştinii un Profet şi un stăpânitor al vieţii spirituale. Prin comportamentul său ireproşabil, el îi învaţă să lupte până la moarte împotriva păcatului, nu numai pentru respectul dreptăţii şi ascultarea Legii lui Dumnezeu dar şi pentru a înainta în virtute şi curăţia inimii. Orice conştiinţă cizelată prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamănă, deci, cu Înaintemergătorul şi croieşte "căile Domnului" în sufletul care se căieşte, pentru a-i da cunoaşterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).

Prăznuirile Sfântului Ioan Botezătorul

Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul

Biserica Ortodoxă are şase zile de prăznuire pentru Sfântul Ioan Botezătorul. În ordine calendaristică, cu începutul anului bisericesc (1 septembrie):

• 23 septembrie - Zămislirea sfântului Ioan Botezătorul
• 7 ianuarie - Soborul sfântului prooroc, înaintemergătorului şi botezătorului Ioan (a doua zi după Teofanie, 6 ianuarie)
• 24 februarie - Întâia şi a doua aflare a Capului Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan
• 25 mai - A treia aflare a capului Sf. Ioan Botezătorul
• 24 iunie - Naşterea sfântului Ioan Botezătorul
• 29 august - Tăierea capului Înaintemergătorului

Imnografie

La Zămislirea Sf. Ioan Botezătorul (23 septembrie):
Tropar, glasul al 4-lea:

Ceea ce mai înainte erai stearpă neroditoare, veseleşte-te; că iată ai zămislit pe sfeşnicul Soarelui, Cel ce va să lumineze toată lumea care pătimea cu nevederea. Dănţuieşte Zaharia cu îndrăzneală strigând: Prooroc Celui Preaînalt este cel ce va să se nască!

Condac, glasul 1:

Se veseleşte luminat marele Zaharia, cu Elisabeta, soţia sa cea întru tot mărită, după vrednicie zămislind pe Ioan Înaintemergătorul, pe care Arhanghelul l-a binevestit bucurându-se. Iar noi oamenii după datorie îl cinstim, ca pe un tăinuitor al darului.

La Soborul Înaintemergătorului Domnului (7 ianuarie):
Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea dreptului este cu laude; iar ţie destul îţi este mărturia Domnului, Înaintemergătorule; că te-ai arătat cu adevărat şi decât proorocii mai cinstit, că şi a boteza în repejuni pe Cel propovăduit te-ai învrednicit. Drept aceea, pentru adevăr nevoindu-te, bucurându-te, ai binevestit şi celor din iad pe Dumnezeu Cel ce S-a arătat în trup, pe Cel ce a ridicat păcatul lumii şi ne-a dăruit nouă mare milă.

Condac, glasul al 6-lea:

De venirea Ta cea trupească temându-se Iordanul, cu frică s-a întors; şi slujba cea duhovnicească plinind-o Ioan, cu frică s-a tras înapoi. Cetele îngereşti s-au spăimântat, văzându-Te şi toţi cei din întuneric s-au luminat, lăudându-Te pe Tine, Cel ce Te-ai arătat şi ai luminat toate.

La Naşterea sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie):
Tropar, glasul al 4-lea:

Proorocule şi Înaintemergătorule al venirii lui Hristos, după vrednicie a te lăuda pe tine nu ne pricepem noi, cei ce cu dragoste te cinstiml că nerodirea celei ce te-a născut şi amuţirea părintelui tău s-au dezlegat întru mărită şi cinstită naşterea ta, şi întruparea Fiului lui Dumnezeu lumii se propovăduieşte.

Condac, glasul al 3-lea:

Ceea ce mai înainte era stearpă, astăzi pe Înaintemergătorul lui Hristos naşte, şi El este plinirea a toată proorocial că pe Cel pe Care proorocii mai înainte L-au propovăduit, pe Acesta în Iordan mâna punându-şi, s-a arătat Cuvântului lui Dumnezeu prooroc, propovăduitor, împreună şi Înaintemergător.

La Tăierea capului Înaintemergătorului (29 august):
Tropar, glasul al 2-lea:

Pomenirea dreptului cu laude... (A se vedea mai sus )

Condac, glasul al 5-lea:

Mărita tăiere a Înaintemergătorului, rânduială dumnezeiască a fost, ca şi celor din iad să propovăduiască venirea Mântuitorului. Să se tânguiască Irodiada, care a cerut ucidere fără de lege; că nu legea lui Dumnezeu, nici viaţa cea vie a iubit, ci pe cea amăgitoare şi vremelnică.

Moaşte

Părţi din moaştele Sfântului Ioan Botezătorul se găsesc la:

• Biserica Sfântul Dimitrie, Neo Phaleron, Pireu, Grecia
• Biserica Sfântul Macarie din Alexandria, Egipt
• Catedrala Notre-Dame din Amiens, Franţa
• Muzeul Benaki, Atena
• Muzeul Topkapi, Istanbul
• Moscheea Umayyazilor, din Damasc, Siria
• Mănăstirea Cetinje, Muntenegru
• Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul - Lipniţa, jud. Constanţa

Botezul Domnului - Boboteaza

Mareste imaginea.

Pe 6 ianuarie praznuim Botezul Domnului, cunoscut in popor sub denumirea de Boboteaza. Botezul Mantuitorului in Iordan, poarta si denumirea de "Epifanie" sau "Teofanie", termeni care provin din limba greaca si inseamna "aratare", "descoperire". De ce aratare sau descoperire? Pentru ca in momentul in care Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborat in chip de porumbel si a stat peste El, iar Tatal a marturisit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit!" (Matei 3, 17).  In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cand S-a nascut, ci cand S-a botezat".

Boboteaza - scurt istoric

Sarbatoarea Bobotezei este amintita din secolul al II lea, la Sfantul Clement Alexandrinul. Mentionam ca in primele secole, Boboteaza era sarbatorita impreuna cu Nasterea Domnului, pe 6 ianuarie. Incepand cu secolul al IV lea, cele doua sarbatori au fost despartite: 25 decembrie fiind data stabilita pentru praznuirea Nasterii Domnului si 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.

Boboteaza, ziua in care Hristos S-a descoperit lumii

Afara de cele graite de Iisus la varsta de 12 ani in templu, Hristos nu a savarsit nici o minune si nu a rostit nici un cuvant retinut de evanghelisti. Incepand cu Botezul Sau, Hristos iese din umbra si incepe sa propovaduiasca. A primit botezul la 30 de ani, varsta maturitatii la evrei.

Iisus a venit la Ioan si i-a cerut sa-L boteze, nu pentru ca avea nevoie de curatire de pacate, caci era Dumnezeu-Omul, ci pentru a sfinti creatia. Ca Mantuitorul nu a venit sa primeasca iertare de pacate de la Ioan, reiese si din faptul ca botezul lui Ioan il ajuta pe om sa constientizeze starea pacatoasa, insa, nu oferea iertarea. De aceea se si spune ca era "spre iertarea pacatelor" (Luca 3, 3), pe care avea s-o aduca Hristos.

El primeste botezul de la Ioan pentru a readuce Duhul Sfant in creatie. Prin caderea in pacat, omul Il pierduse pe Sfantul Duh, asa cum ne marturiseste Sfantul Chiril al Alexandriei. Botezul Mantuitorului reprezinta momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fusesera zavorate pentru om si pentru intreaga creatie. Prin cuvintele din rugaciunea citita la Boboteaza: "Astazi firea apelor se sfinteste...", nu trebuie sa intelegem ca harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei peste toata apa care exista in diverse locuri, ci doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru.

In Botezul Domnului stau inceputul si temeiul Sfintei Taine a Botezului crestin

Acceptand sa Se cufunde in Iordan, Hristos l-a ingropat pe vechiul Adam si a inceput astfel zidirea unui om nou. Apele Iordanului primind pe Dumnezeu-Omul nu au avut ce sa curete, ci au fost ele insele purificate. Hristos a curatit prin cufundarea Sa in Iordan, creatia intinata de caderea omului in pacat si a inlaturat puterea satanei. Astfel, in clipa cand El S-a lasat botezat de Ioan, izvoarele harului s-au pogorat peste creatie.

In rugaciunea de sfintire a apei de la Botez, se cere venirea Duhului pentru curatirea apei de lucrarea puterilor demonice, pentru ca ea sa devina, prin pogorarea deplina a Duhului, loc al nasterii omului nou in Hristos.

Astfel, ritualul Botezului crestin repeta aceste momente, care semnifica trecerea dintr-o etapa existentiala in alta: el se deschide cu lepadarile, menite sa alunge puterea satanei si se incheie cu primirea darului Sfantului Duh.

Boboteaza - sfintirea apei

In ajunul si in ziua de Boboteaza, in toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfant, la rugaciunile arhiereilor si preotilor se sfinteste Aghiasma Mare.

Crestinii ortodocsi gusta pe nemancate din Agheasma Mare timp de opt zile, in perioada 5 ianuarie- 14 ianuarie si la recomandarea duhovnicului. Agheasma Mare este folosita, in Ajunul Bobotezei, la sfintirea casele credinciosilor si locuitorii acestora. Tot cu ea se stropesc si lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfintite, cum ar fi: binecuvantarea si sfintirea prapurilor, sfintirea crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir.

ingerul digital

ACEST FILM VORBESTE DESPRE CE O SA SE INTAMPLE IN LUME PESTE CATI VA ANI!

MUNTELE ATHOS

ISTORICUL SFANTULUI MUNTE ATHOS

Sfantul Munte este o peninsula cu lungimea de 60 km o latime ce variaza intre 8-12 km , ria totala fiind de 360 Km patrati. Muntele Athos, sau Athon, după niste vechi traditiuni întunecate ar veni de la Athos, un supranume ce da zeului Joe (Jupiter) care avea un templu pe unul din vârfurile Muntelui.

Printre celelalte temple de pe Athos, pe unul din vârfurile cele mai înalte, era zidit templul zeului Apolon, care întrecea pe toate ca mărime, înăltime si artă.

In zilele senine, Idolul se vedea dela Constantinopol si era adorat cu însufletire. In timpurile vechi Athosul era tot atât de renumit ca si Olimpul, faimosul munte, pe înăltimea căruia sălăsluiau zeii mitologiei antice.

De la poalele Athosului si până la cele ale Olimpului se întinde ca o pânză albastră, frumoasa mare Egee, semănată ca o multime de insule, a căror legende sunt cunoscute de toate popoarele. Athonul însusi, nu de putine ori a slujit de sălas zeilor din Olimp.

O legendă spune, că vreme îndelungată a petrecut aici si Junona.

Muntele Athos, pe atunci era locuit de păgâni. Deasupra lui se aflau 5 cetăti: Dion, Olofiscus, Acroaton, Zissus si Cleone. Locuitorii acestor cetăti ca si cei de prin insulele din apropiere, au adus multe jertfe sângeroase zeitătilor de pe munte, si în special lui Apolon cel de pe vârful Athonului.

Lumea dornică să cunoască viitorul venea de prin toate părtile, spre a-l consulta si toti primeau de la dânsul răspunsuri potrivite, dar fireste mincinoase, ca toate răspunsurile oracolelor păgâne.

După poemele lui Homer, pe lângă Atbon, ar fi trecut flota viteazului între viteji, Achile, fiul lui Pele, regele Tesaliei, când împreună cu Agamenon, si înteleptul Ulise, au pornit război împotriva Troiei,� faimoasa cetate ale cărei ruine se văd si astăzi, pe coastele Asiei Mici. Crestinarea Athosului. Păgânii care locuiau Sf. Munte, după o veche traditiune bisericească au primit crestinismul din vremile cele dintâi ale erei crestine, în niste conditiuni cu totul exceptionale,

Se stie că, după înăltarea Mântuitorului la cer si pogorârea Sf. Duh asupra celor 12 Apostoli, printre care erau si sfintele femei mironosite, în frunte cu Sf. Fecioară Maria, urmând poruncii Mântuitorului: �Mergând învătati toate neamurile... si propovăduiti evanghelia la toată zidirea", Sf. apostoli au tras la sorti, care încotro să meargă la propovăduire.

In chipul acesta, s-au orânduit toti, fiecare în câte o parte a lumii. Cât despre Maica Domnului, singur Dumnezeu, după a Sa pronie, i-a rânduit mai înainte soarta, trimitând pe arhanghelul Gavriil, care i-a vestit, ca să meargă la muntele Athos, unde sunt cele mai multe Temple păgâne.

Aceasta s-a îndeplinit întocmai, în următoarele împrejurări: In insula Cipru, fusese rânduit episcop, Lazăr, cel înviat a 4-a zi din morti; hirotonit de către apostolul Varnava, ucenicul Sf. Ap. Pavel.

După un timp, oarecare, Lazăr a fost cuprins de un dor nespus, de a mai vedea, odată înainte de a-si da obstescul sfârsit pe prea Sf. Fecioară; dar stiind bine, că el nu se mai putea duce la Ierusalim, din cauza jidovilor, carel urmăreau, ca să-l ucidă, a scris o epistolă Maicii Domnului, prin care o ruga, cu multă stăruintă si cu adâncă smerenie, ca să vină ea la Cipru, spre a-I împărtăsi blagoslovirea Fiului si Dumnezeului.

Maica Domnului, primind scrisoarea aceasta duioasă, a răspuns Sf. Lazăr, că-i va îndeplini dorinta, numai să-i trimită o corabie în portul Iaffa, ca să o ia. Primind acest răspuns, Sf. Lazăr s-a umplut de o bucurie nespusă si a trimis îndată corabia la port. Maica Domnului o astepta. S-a suit în corabie, însotită fiind de apostolul Ioan feciorelnicul -în grija căruia o lăsase Mântuitorul - si de alti doi apostoli si s-au îndreptat cu corabia, spre insula Cipru.

Vântul însă fiind împotrivă, - după dnmnezeiasca rânduială de sus - se pomeneste după câtăva vreme de călătorie, la limanul lui Climent, din muntele Athos, în dreptul Mânăstirii Ivirilor de azi.

Când s-a apropiat corabia de tărm, s-a întâmplat o minune! Toti idolii din munte au căzut cu fetele la pământ, sfărâmându-se în mii de bucăti; iar idolul Apolon, cel din vârful Athonului răcnind groaznic, fără orânduială, ca niciodată, a strigat; Iesiti noroadelor bărbati si femei, tineri si bătrâni si alergati în grabă, la limanul lui Climent, ca să întâmpinati pe Maica Marelui Impărat si adevăratului Dumnezeu, Iisus Hristos! Si zicând aceste cuvinte, îndată idolul a căzut de pe vârful muntelui, împreună cu diavolul care locuia într-nsul, sfărâmând coama întreagă a muntelui si prăbusindu-se în adâncurile mării.

Norodul, auzind aceasta, s-a înspăimântat foarte si adunându-se la un loc cu mic cu mare s-au pogorât în grabă la limanul lui Climent, unde au întâmpinat pe prea Sf. Născătoare de Dumnezeu si Sf. apostoli care era cu dânsa. Fiind ea pe bordul corabiei, i-au adus cuviincioasa cinstire si căzând i s-au închinat, zicând; �O prea sfântă stăpână, Maică pururea fecioară! Spune-ne luminat cum ai născut pe cel neîncăput?

Cum ai hrănit cu lapte din sânul Tău pe cel ca hrăneste toată făptuirea si cum ai tinut în Sf. Tale brate pe cel ce tine în brate toată zidirea? " Atunci Maica Domnului, cea cu dar dăruită, deschizând gura a dezvăluit norodului aceluia înselat de idoli toate tainele Fiului Său, învătându-i să creadă si să se boteze în numele Lui.

Si asa a crezut tot norodul si s-a botezat de la mic la mare, aducând multumire Maicii Prea Curate.

Maica Domnului le-a mai spus următoarele cuvinte: �O fii luminati, ascultati. Acest loc a fost sortit mie de către Fiul si Dumnezeul meu. Voi însă, nu veti mai rămâne mult aici, pentru că pe muntele acesta voi trimite bărbati din toată lumea, ca să vietuiască în curătie, după chipul îngerilor.

După aceasta, maica cea prea curată s-a suit în corabie, împreună cu cei doi ucenici care o însoteau, si dând ultimele povete norodului, binecuvântându-l, a plecat spre insula Cipru.

Sf. Lazăr, după multă asteptare, zărind corabia apropiindu-se, mult s-a înveselit, vărsând lacrimi de bucurie. Si sosind corabia, Maica Domnului a povestit Sf. Lazăr cum a fost rânduită să meargă la muntele Athos, unde a adus pe tot norodul la credinta cea adevărată.

Sf. Lazăr s-a bucurat mult, si luând blagostovenia cea mult dorită, corabia cu Maica Domnului s-a îndepărtat de la tărm, pornind spre Iaffa si apoi spre Ierusalim. Nu se stie sigur când au venit primii monahi pe muntele Athos. Se bănuieste însă că ar fi venit chiar din timpul Sf. Apostol si Evanghelist Ioan (101 după Hr.), care însotise pe Sf. Fecioară în călătoria Sa spre Athos.

Această versiune voieste să ne spună că, chiar din timpurile vechi ale erei crestine, au debarcat aici sihastri din Asia mică, poate si din Efes, patria Sf. Evanghelist Ioan, unde viata singuratică, contemplativă, începuse a se manifesta de timpuriu.

Desigur însă, că viata călugărească de aici a luat fiintă mai întâi sub forma de sihăstrii si de schituri. Pe vremea împăratului Teodosie I (+395) si a sotiei sale Pulheria, existau câteva Mânăstiri, care însă au fost pustiite de barbarii năvălitori. Către sfârsitul secolului al VIII-lea, venind de la Roma, Petru Athonitul, din porunca Maicii Domnului, care i s-a aratat în vis, a găsit muntele pustiu. De aceea a trebuit să-si caute adăpost într-o pesteră întunecoasă, plină de târâtoare otrăvitoare, pe care numai cu rugăciunea le-a alungat. Hrana sa, la început, a fost din ierburi care cresteau în preajma pesterii, iar mai în urmă s-a învrednicit de hrană cerească pe care i-o aducea îngerul Slavei, o dată la patruzeci de zile.

In a doua jumătate a sec. IX (867) vine si se asează la Athos, pustnicul Ioan Colibasul vestit prin sfintenia vietii sale. Pilda lui fu urmată de altii, asa că în scurt timp înăltimile muntelui au fost populate cu sihastrii si monahii, râvnitori după viata îngerească, post si rugăciune de zi si de noapte, în linistea profundă a muntelui.

Vasile Macedon, împăratul bizantului (867-886) ascultând rugămintea sihastrului Ioan Colibasul, îi dărui lui si urmasilor săi acest munte, care de acum înainte începe a se numi Sf. MUNTE. Privilegiul acesta al lui Vasile Macedon, îl întări si împăratul Leon Inteleptul. Pe lângă sihastrii, mai veniră apoi si chinovitii, care începură să zidească mânăstiri.

Ca organizator al Sf. munte este considerat Atanasie din Trapezunda, care împreună cu alti râvnitori de viată monahicească, întemeie marea mânăstire Lavra, pe la anul 963.

Pentru viata sa, plină de evlavie si cuviosie, Atanasie, ca si Petru Athonitul, este trecut în rândul Sfintilor.

Prin secolul. al X-lea, viata monahală ajunge la mare cinste. Patriarhi, arhierei, preoti, diaconi se retrag la mânăstirile Aghiorite si intră în rândurile monahilor. Lor le urmează împărati, printi si boieri, care, convinsi de nimicnicia vietii acesteia, se retrag din lumea desfătărilor, trăind în singurătatea muntelui sfânt, si ducând cu dânsii averi si odoare scumpe.

Faima despre sfintenia vietii în Sf. Munte, s-a răspândit în toată lumea. Principii tutoror popoarelor ortodoxe: Iberi, Rusi, Sârbi, Bulgari si mai ales Românii, dăruiesc averi considerabile pentru zidirea si împodobirea mânăstirilor din Sf. Munte.

0 chestie care merită să fie cercetată este si interzicerea intrării femeilor, sau femelelor în genere, în Sf. Munte. După o veche traditie, păstrată prin viu grai, se povesteste că, Plagudia, sotia împâratului Teodosie cel mare trecând cu corabia de la Roma spre Constantinopol, s-a abătut si pe la muntele Athos spre a vedea mânăstirea Vatoped zidită de către sotul său.

Primită în port de către monahii a mers până în tinda Bisericii, unde este până astăzi Icoana Maicii Domnului numită vie. Aici auzi o voce tunătoare: �Opreste-te si întoarce-te înapoi căci eu sunt împărăteasa muntelui acestuia. Pentru ce ai venit să tulburi linistea supusilor mei ? Să stiti că de azi înainte, nici o femeie nu va mai călca pământul sfânt al acestui munte".

Auzind aceste cuvinte, împărăteasa Plagudia căzută cu fata la pământ, pocăindu-se de îndrăzneala ce a avut, dărui mânăstirii odoare scumpe după care a plecat la Constantinopol.

De atunci si până azi, nici o femeie n-a mai intrat în republica monahilor a Sf. munte Athos.

Prin sec, XI-lea, Athosul îsi pierde caracterul de asezământ împărătesc, curat Bizantin. Atunci Rusii întemeiază aici mânănstirea lor Sf. Pantelimon, numită Rusicu, cu slujbă rusească de pe cărti Slavonesti, pomenite încă pe la 1143.

In curând se înfiintează si mânăstirea Sârbească Chilandarul, o frumoasă mânăstire bulgărească si un frumos schit românesc: Prodromul.

In timpul imperiului Latin, întemeiat de cruciati în anul 1204, monahii Sf. munte Athos au înscris cea mai glorioasă pagină a istoriei lor, luptând si mărturisind, în ciuda tuturor prigoanelor catolice, credinta drept măritoare de răsărit. Martiriul, mucenicia si moartea, nu i-au putut clinti de pe temeliile credintei ortodoxe.

De atunci si până azi, Sf. munte Athos a fost cheagul ortodoxiei de pretutindeni si centrul prin excelentă al monahismului ortodox.
PENTRU MAI MULTE MANASTIRI CLICK AICI!
http://www.sfaturiortodoxe.ro/muntele-athos/

Botezul Domnului

Botezul Domnului - Boboteaza

Mareste imaginea.

Pe 6 ianuarie praznuim Botezul Domnului, cunoscut in popor sub denumirea de Boboteaza. Botezul Mantuitorului in Iordan, poarta si denumirea de "Epifanie" sau "Teofanie", termeni care provin din limba greaca si inseamna "aratare", "descoperire". De ce aratare sau descoperire? Pentru ca in momentul in care Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborat in chip de porumbel si a stat peste El, iar Tatal a marturisit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit!" (Matei 3, 17).  In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor cand S-a nascut, ci cand S-a botezat".

Boboteaza - scurt istoric

Sarbatoarea Bobotezei este amintita din secolul al II lea, la Sfantul Clement Alexandrinul. Mentionam ca in primele secole, Boboteaza era sarbatorita impreuna cu Nasterea Domnului, pe 6 ianuarie. Incepand cu secolul al IV lea, cele doua sarbatori au fost despartite: 25 decembrie fiind data stabilita pentru praznuirea Nasterii Domnului si 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.

Boboteaza, ziua in care Hristos S-a descoperit lumii

Afara de cele graite de Iisus la varsta de 12 ani in templu, Hristos nu a savarsit nici o minune si nu a rostit nici un cuvant retinut de evanghelisti. Incepand cu Botezul Sau, Hristos iese din umbra si incepe sa propovaduiasca. A primit botezul la 30 de ani, varsta maturitatii la evrei.

Iisus a venit la Ioan si i-a cerut sa-L boteze, nu pentru ca avea nevoie de curatire de pacate, caci era Dumnezeu-Omul, ci pentru a sfinti creatia. Ca Mantuitorul nu a venit sa primeasca iertare de pacate de la Ioan, reiese si din faptul ca botezul lui Ioan il ajuta pe om sa constientizeze starea pacatoasa, insa, nu oferea iertarea. De aceea se si spune ca era "spre iertarea pacatelor" (Luca 3, 3), pe care avea s-o aduca Hristos.

El primeste botezul de la Ioan pentru a readuce Duhul Sfant in creatie. Prin caderea in pacat, omul Il pierduse pe Sfantul Duh, asa cum ne marturiseste Sfantul Chiril al Alexandriei. Botezul Mantuitorului reprezinta momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fusesera zavorate pentru om si pentru intreaga creatie. Prin cuvintele din rugaciunea citita la Boboteaza: "Astazi firea apelor se sfinteste...", nu trebuie sa intelegem ca harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei peste toata apa care exista in diverse locuri, ci doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru.

In Botezul Domnului stau inceputul si temeiul Sfintei Taine a Botezului crestin

Acceptand sa Se cufunde in Iordan, Hristos l-a ingropat pe vechiul Adam si a inceput astfel zidirea unui om nou. Apele Iordanului primind pe Dumnezeu-Omul nu au avut ce sa curete, ci au fost ele insele purificate. Hristos a curatit prin cufundarea Sa in Iordan, creatia intinata de caderea omului in pacat si a inlaturat puterea satanei. Astfel, in clipa cand El S-a lasat botezat de Ioan, izvoarele harului s-au pogorat peste creatie.

In rugaciunea de sfintire a apei de la Botez, se cere venirea Duhului pentru curatirea apei de lucrarea puterilor demonice, pentru ca ea sa devina, prin pogorarea deplina a Duhului, loc al nasterii omului nou in Hristos.

Astfel, ritualul Botezului crestin repeta aceste momente, care semnifica trecerea dintr-o etapa existentiala in alta: el se deschide cu lepadarile, menite sa alunge puterea satanei si se incheie cu primirea darului Sfantului Duh.

Boboteaza - sfintirea apei

In ajunul si in ziua de Boboteaza, in toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfant, la rugaciunile arhiereilor si preotilor se sfinteste Aghiasma Mare.

Crestinii ortodocsi gusta pe nemancate din Agheasma Mare timp de opt zile, in perioada 5 ianuarie- 14 ianuarie si la recomandarea duhovnicului. Agheasma Mare este folosita, in Ajunul Bobotezei, la sfintirea casele credinciosilor si locuitorii acestora. Tot cu ea se stropesc si lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfintite, cum ar fi: binecuvantarea si sfintirea prapurilor, sfintirea crucii si a troitelor, a clopotului, a vaselor si vesmintelor liturgice, sfintirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor si a Sfantului si Marelui Mir.

SF SERAFIM DE SAROV

Sf. Serafim din Sarov - pururea sub ocrotirea Maicii Domnului

Sfantul Serafim de Sarov s-a nascut la 19 iulie 1759 in orasul Kursk din Rusia, primind la botez numele de Prohor. Parintii sai, Isidor si Agatia Mosnin, erau oameni instariti, insa evlaviosi si foarte milostivi. Ramas orfan de tata la 3 ani, micutul Prohor a fost crescut de mama sa. Inca din copilarie s-a bucurat de vadita ocrotire a Maicii Domnului.

La sapte ani, din neatentie, a cazut din turnul clopotnita al catedralei (inchinate icoanei Maicii Domnului din Kazan) din oras. Oricine s-ar fi zdrobit cazand de la o asemenea inaltime, insa el nu a patit absolut nimic.

Alta data, pe la zece ani, s-a imbolnavit greu, incat nimeni nu mai spera in insanatosirea lui. Maica Domnului i s-a aratat in vis, fagaduindu-i ca il va tamadui. Asa s-a si intamplat. Scotandu-se in procesiune pentru seceta icoana Maicii Domnului si incepand indata ploaie mare, alaiul a trebuit sa scurteze drumul si sa treceaca prin curtea familiei Mosnin. Atunci mama a scos copilul si s-a trecut cu icoana peste el. Dupa aceasta s-a facut perfect sanatos.Cu cat trecea timpul, cu atat se dovedea mai mult ca tanarul Prohor nu era pentru lumea aceasta. La 17 ani, primind binecuvantarea mamei, care i-a daruit si o cruce de care sfantul nu s-a despartit niciodata, el a plecat sa imbratiseze viata monahala la Lavra Pecerska de la Kiev. Dupa o vreme, indrumat de Parintele Dositei din pustia Kitaev, a mers sa isi petreaca restul vietii in Manastirea Sarovului. In ajunul Intrarii in Biserica a Maicii Domnului, pe 20 noiembrie 1778, tanarul Prohor a intrat in Manastirea Sarovului. Aici a petrecut in ascultare si felurite nevointe, ceea ce i-a atras mai mare dragoste si respect din partea celorlalti parinti.

In 1780, cuviosul s-a imbolnavit rau, zacand la pat cu tot trupul umflat. Fara sa carteasca a rabdat aceasta suferinta vreme de trei ani. El nu a acceptat sa fie chemat vreun doctor, insa a cerut sa fie impartasit cu Sfintele Taine. Intreaga obste a facut priveghere de toata noaptea, urmata de Sfanta Liturghie. Dupa ce s-a impartasit, cuviosului i s-a aratat insasi Maica Domnului insotita de Sfintii Apostoli Petru si Ioan. Aratand catre el, Maica Domnului a zis: ?Acesta este din neamul nostru?, apoi, punand prea sfanta mana sa pe capul lui, indata in partea dreapta a trupului lui s-a facut o deschizatura, pe unde s-a scurs toata materia care-i umplea trupul. La scurt timp s-a vindecat intru totul, insa cicatricea a ramas spre marturie si era atat de adanca incat ucenicul Sfanului Serafim isi aminteste ca in ea ii incapea pumnul mainii. Pe locul minunatei aratari a Maicii Domnului parintii au ridicat o biserica unde Sfantul Serafim s-a impartasit mai intotdeauna cu Sfintele Taine, pana la sfarsitul vietii.

Dupa opt ani petrecuti ca frate, Prohor s-a invrednicit a primi chipul ingeresc, primind numele de Serafim, iar un an mai tarziu a fost facut ierodiacon. In 1793, la 35 de ani, a fost ierotonit ieromonah. Curand dupa aceasta, implinind 16 ani de manastire, cu binecuvantarea batranului sau, egumenul Pahomie, Sfantul Serafim s-a retras la pustie, intr-o chiliuta din desisul padurii, aflata pe malul raului Sarovka, la cativa kilometri de manastire. Aici si-a facut o gradina de zarzavat si a adus doi stupi, iar ziua si-o petrecea muncind,  in rugaciune neincetata si citind Noul Testament cu precadere Sfintele Evanghelii. Nu neglija nici cele 7 laude, metaniile si alte nevointe. Dupa cum chiar el a marturisit unui ucenic al sau, obisnuia sa plece din chilia sa seara si, pe o piatra anume, priveghea toata noaptea in rugaciune, iar dimineata se intorcea la chilie si priveghea pe o alta piatra, toata ziua. Aceasta nevointa a tinut-o sfantul vreme de o mie de zile si o mie de nopti.

 

In anul 1804, intr-o noapte, trei talhari, crezand ca Sfantul primeste bani de la oameni, au gandit sa-l prade. Desi era in putere (46 de ani) si ar fi putut opune rezistenta, Sfantul Serafim si-a incrucisat mainile pe piept si le-a zis: "Faceti ce vreti", iar talharii l-au batut, lasandu-l abia viu. Nu au gasit decat o iconita si niste cartofi. Sfantul a fost aflat a doua zi, plin de sange, de niste parinti, care l-au dus la manastire. Acolo a refuzat ajutorul doctorilor si Maica Domnului i s-a aratat si l-a vindecat intocmai cum o mai facuse odinioara.

In sfarsit, cand Sfantul Serafim a luat in grija manastirea de maici Diveevo, el marturisea: ?Nici o piatra nu s-a pus in Diveevo fara voia Maicii Domnului si nu s-a primit vreo sora in manastire, nici nu s-a pus vreo randuiala, fara consimtamantul ei?. Pe calea pe care a pasit Maica Domnului, Sfantul Serafim a pus sa se sape sant, ce sta marturie pana astazi, inchipuind urmele pasilor Maicii Domnului.

 

In data de 2 ianuarie 1833, Sfantul Serafim de Sarov a fost aflat adormit intru Domnul in chilia sa, la rugaciune, in genunchi, cu mainile incrucisate pe piept in fata icoanei Maicii Domnului...