Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururi văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.
Matei 18, 10-11
Grea este povara de a fi dispreţuit. Dispreţul ca patimă este cumplit deoarece omul este o comoară de nepreţuit. Pentru aceasta Domnul nostru Iisus Hristos S-a întrupat, ca să arate vrednicia noastră de fii, de fii ai lui Dumnezeu. De aceea şi vrăjmaşul mântuirii noastre, zi şi noapte, se străduieşte să defaime chipul nostru lăuntric ducând în sufletul nostru gânduri, gânduri, zgândărind nemernicia şi nimicnicia noastră. Când cugetăm la iconomia Întrupării, la veşnicia noastră, la cuvântul Evangheliei constatăm că suntem cu adevărat măreţi, dar să ne păstrăm măreţia prin poruncile Domnului. Pentru aceasta suntem încercaţi şi ispitiţi. Domnul trimite încercări şi diavolul ispite ca să adăugăm mai multă măreţie măreţiei noastre, slavă peste slavă şi har peste har. Dar din cauza neputinţei noastre şi a obişnuinţelor rele cădem în păcate şi greu ne ridicăm, astfel încât durează ani întregi, câteodată şi toată viaţa, lupta noastră cu patimile şi mai ales cu păcatul făcut în gând. Dacă vom birui păcatul în gând, vom birui păcatul în cuvânt şi în faptă. În general, păcatul făcut în faptă şi în cuvânt este dispreţ în sufletul nostru şi începe în gând. Avem senzaţia, când păcătuim în gând, că Dumnezeu ne dispreţuieşte, dar nu este aşa, ci noi ne-am scăzut valoarea în ochii noştri. Atunci Dumnezeu ne trimite încercări ca semn al cercetării şi al faptului că ne vrea îndreptaţi. Este de ajuns să ne pocăim din toată inima ca să ne simţim din nou vrednicia. În ochii Domnului nicidecum nu suntem mai mici dacă suntem păcătoşi, ci caută prin orice mijloc să ne ducă la îndreptările Sale şi dacă nu ascultăm acest lucru, ne pedepseşte până ne înţelepţim. Aşa se întâmplă cu oamenii credincioşi; acest lucru nu este valabil pentru oamenii necredincioşi, care sunt lăsaţi să rătăcească pentru că le este respectată libertatea lor de a crede. Diavolul ştie că Dumnezeu nu dispreţuieşte pe nimeni. Diavolul ne îndeamnă să ne dispreţuim între noi şi facem aceasta involuntar, dacă nu suntem atenţi, şi alungăm harul care ne dă putere să nu ne învoim cu vrăjmașul. Dacă reuşeşti să alungi gândul de dispreţ sau să îl prefaci într-un gând după porunca Domnului, ai câştigat războiul din gând şi reuşeşti să scoţi şi paiul din ochiul aproapelui tău pe care eşti pornit să îl dispreţuieşti. Paiul poate fi o viaţă decadentă, o patimă, o neputinţă, o scădere. Pentru a înţelege cât de uşor dispreţuim voi da un exemplu.
Eram în gară şi aşteptam trenul spre Iaşi. În sala de aşteptare, mirosul greu al sărmanilor vagabonzi care dormeau mi-a adus aminte cât de pribegi suntem pe acest pământ şi mi-a venit să plâng. Ca să nu mă vadă cineva, am ieşit afară. Mă simţeam neputincios în a-i ajuta cu ceva şi în suflet s-a stârnit durere. Mi-am şters lacrimile şi am luat biletul. Ceasul bătu ora unu noaptea. Frigul m-a îndemnat să îmi port paşii într-un ritm alert pe peron, cât ţinea lungimea lui. Mi se făcuse sete. Buzele crăpate mă usturau. Ajunasem în ziua precedentă și nu băusem apă. Lacrimile îmi sporiseră senzaţia de sete şi inima parcă mi se uscase. M-am uitat la ceas, timpul mi se părea că se scurge greu şi mă gândeam că nu am să pot dormi dacă nu beau apă. Am răbdat aşa 10 minute şi am hotărât să cumpăr o sticlă cu apă. Mai este un sfert de oră până soseşte trenul. Intru în supermarketul de lângă gară şi la acea oră târzie încă mai sunt clienţi. În faţa mea, la casă, un bărbat scund, slab, cu faţa scofâlcită, duhnind a băutură, avea în mână câteva ouă, o bucată de salam şi pâine. Pielea de pe mâini îi este bătătorită, pe alocuri crăpată, semn că munceşte mult pentru a-şi procura aceste alimente. „Băutura îl termină”, mi-am zis. În clipa aceea dispreţul s-a conturat în sufletul meu, dar m-am împotrivit şi din inimă am strigat: „Doamne, Dumnezeule, ai milă de acest suflet, nu îl lăsa să se piardă! Însăşi chipul lui arată cât de amărât este; varsă mila Ta şi vorbeşte sufletului lui”. Bărbatul şi-a întors capul, a văzut sticla cu apă, a observat că sunt călugăr, m-a măsurat cu privirea şi a plecat. La cât de tare mirosea a băutură, totuşi nu era ameţit, mergea drept.
M-am întors pe peron, m-am uitat în stânga şi în dreapta, nu era nimeni. Numai ce pun sticla la gură şi sorb câteva înghiţituri că cineva mă împinge cu degetele pe la spate. Tresar şi mă întorc. Puţin jenat, îl văd cu mâna întinsă spre mine pe bărbatul din magazin. „Ia, părinte”, îmi zice. În lumina slabă a neonului disting ce are în mână. „Ce?”, întreb eu. „Banii pe care îi mai am”. „Cum?”. „Da, ia părinte banii aceştia”. „Nu îmi trebuie bani, am de ajuns pentru această călătorie.” „Ia-i, părinte, pentru construcţie la biserică.” „Eu nu construiesc biserică, iar la schitul la care sunt este biserică.” Îmi împinge din nou banii în faţă şi spune „Ia-i, părinte, pentru că dacă nu îi iei eu îi beau.” „Dar de ce bei?” „Sunt necăjit părinte. Muncesc de dimineaţă până seara, nu ştiu pentru cine muncesc.” „Nu ai familie? Nu ai copii?” „Nu.” „Părinţii trăiesc?” „Da, stau cu mama. Tata a murit iar mama nu mă suportă.” „I-ai făcut rău?” „Nu.” „Bine, dar de ce bei?” „Dacă nu beau, viaţa nu are nici un sens, aşa că beau pentru că tot nu are sens.” „Dar aşa te distrugi, nu realizezi?” „Ba da.” „Crezi în Dumnezeu? Mergi la biserică? Te spovedeşti?” „Da.” „Şi atunci care sunt roadele credinţei?” „... dar vă rog primiţi banii mei!” „Uite, îţi iau banii, numai să nu mai bei.” „Încerc, părinte.” „Cum te cheamă?” „Dumitru.” „Am să mă rog pentru tine, numai lasă băutura, altfel rugăciunile pe care le fac pentru tine nu sunt primite.”
Compartimentul gol mă face să îmi exprim liber bucuria lacrimilor gândind la cât de minunată este lucrarea Domnului, cum se milostiveşte şi primeşte rugăciunea sufletelor în care nu este dispreţ. Ca rezumat la ceea ce am scris, vă îndemn să vă puneţi în pielea unor astfel de oameni dispreţuiţi, să cugetaţi câte vorbe şi gânduri lăuntrice de lehamite înghit aceştia de la semenii lor şi cât de mare ajunge influenţa diavolilor asupra lor.
Să ne rugăm pentru aceşti oameni căci nu au nici un sprijin în lumea aceasta.
Ierom. Filotei T.
