Duminica Sfantului Ioan Scararul

In Biserica Ortodoxa, duminica a patra din postul Sfintelor Pasti este inchinata Sf. Ioan Scararul. Acest sfant este sarbatorit in fiecare an la data de 30 martie, dar ii este inchinata si duminica a patra din Postul Mare, deoarece in aceasta perioada, in biserica, se citeste din lucrarea 'Scara'. Aceasta duminica urmeaza in mod firesc, prin continutul ei si semnificatia duhovniceasca, duminicii inchinata Sfintei Cruci, si anticipeaza, prin postul si rugaciunea pe care le pune in lumina, cealalta duminica, si anume cea a Cuvioasei Maria Egipteanca'.

Predica la Duminica Sfantului Ioan Scararul

Frati crestini,

In calea noastra cea duhovniceasca a Sfantului si Marelui Post, avem popasuri de intremare sufleteasca si de noi indemnuri sfinte, de a duce la bun sfarsit ceea ce am inceput cu atatea ganduri sfinte. Iata, dupa prima saptamana de post, am sarbatorit in Duminica Ortodoxiei, triumful Bisericii ortodoxe asupra ereticilor care necinsteau sfintele icoane; cata incurajare si pentru noi, de a duce lupta contra acelora ce defaimeaza cele sfinte, si cat curaj ne-a turnat si in sufletul nostru de a infrunta pe dispretuitorii sfantului Post.

In a doua Duminica am sarbatorit pe Sf. Grigore Palama, care s-a inaltat pe culmi de sfintenie si de intelepciune crestineasca. El a infruntat cu deosebit curaj pe eretici, aratand ca Dumnezeu in esenta lui este invizibil, pentru faptura, dar prin luminile care izvorasc ca niste atribute din El, omul poate sa vada nu pe Dumnezeu in sine, ci in manifestarea si operatiile Lui. Asadar Sf. Apostoli au vazut, la Schimbarea la Fata, o lumina necreata, vesnica, pornita din esenta dumnezeiasca. Pentru a ajunge la aceasta fericita vedere a luminii dumnezeiesti, se cere insa viata curata si vesnic ravnitoare catre dragostea de Dumnezeu. Exemplul acestei izbandiri o avem in Sf. Grigore Palama, iar calea ne este usurata prin Sf. si Marele Post.

Si, in sfarsit, in Duminica a III-a, am sarbatorit Sf. Cruce, la picioarele careia am facut popas duhovnicesc, pentru a ne adanci in ganduri sfinte cu privire la jertfa Crucii lui Hristos, si la aceea a renuntarilor ei. Si cu astfel de ganduri, hranite fiind sufletele noastre, am pornit cu nadejdi sporite in drumul jertfelor pe care ni le impune calea Sf. Post, pentru a ajunge astfel sa ne bucuram si de lumina biruintei in care s-a aratat Iisus Hristos, prin suferintele Crucii.

In Duminica de astazi, cea de a patra a Sfantului Post, ni s-a pus spre sarbatorire pe un sfant, om asemenea noua, care insa, luand Crucea lui Hristos, s-a inaltat pe culmi de sfintenie. Sfantul Ioan Scararul, a carui pomenire o facem astazi, s-a inaltat dintr-o treapta pe o alta treapta a virtutilor pana pe inaltimile sfinteniei. Prin toate acestea a trecut, fiind un neintrecut postitor si om al rugaciunii, care il facea sa fie treaz si deci gata de a respinge orice momeala diavoleasca.

Dupa cum vedeti, fratilor, Sfantul Post ne pune inainte o intreaga gama de inaltari duhovnicesti, pana catre culmile celei mai sfinte chemari, de a fi sfinti! In acest timp el ne inalta de pe o treapta a trairilor crestinesti pe o alta si mai inalta si mai bogat manifestata si de o vecinatate cu sfintenia si mai mare, pana cand reuseste sa ne predea vietii celei sfinte, avand drept exemple chipurile minunatilor sfinti care desi oameni ca si noi s-au inaltat la atata sfintenie. Caci, la ce socotiti ca ne-au fost puse atatea figuri ilustre ale Sfintilor, ca Sf. Grigore Palama, Sf. Ioan Scararul, iar Duminica viitoare, Sf. Maria Egipteanca, in aceasta cale a induhovnicirii noastre prin Sfantul si Marele Post, decat de a ne imboldi si sufletele noastre la o viata sfanta, de inalta traire a invataturii lui Hristos. Prin aceste chemari catre sfintenie, pare ca se cere a fi implinite si spusele Sfantului Apostol Pavel, care zice: "Sunteti chemati sa fiti sfinti”.(I Corint. I,2)

Frati crestini

Noi toti crestinii, suntem chemati de a fi sfinti, dupa cum spune Sf. Apostol Pavel, iar Biserica printr-o indelunga scara pedagogica si prin harul pe care-l revarsa de Sus, ne pune inainte posibilitatea de a realiza si de a putea raspunde chemarii care ni se face de a fi sfinti.

Teoretic nimeni nu se indoieste, ca e posibil ca fiecare sa devina sfant, toti suntem de acord in a recunoaste in principiu ca "a fi sfant” nu e ceva strain noua oamenilor si chemarii noastre, insa, cand e vorba sa privim lucrul in chip practic, in realizarea faptica a acestei chemari, de ce n-am spune-o, mai toti cred ca e imposibil sa putem raspunde acestei chemari. Si aceasta mai ales in aceasta epoca a noastra, a fapturilor zgomotoase, cand zgomotul interior ne este acoperit de frac si de masinaria acestui secol.

Noua, acelora care traim viata obisnuita, cand ni se spune despre sfinti si ni se fac indemnuri de a-i urma, ni se pare tare curios. Si socotim ca nu este cu putinta ca sa realizam asa ceva, uitandu-ne la Sfinti si apoi la noi. Ne zicem ca noua, asa cum suntem, ne e imposibil sa ajungem la sfintenia lor. Au fost ei care s-au bucurat de a fi incununati cu sfintenia, dar noi suntem meniti de a fi numai oameni cu toate pacatele si slabiciunile care ne stapanesc.

Socoteala asa este, daca ne facem judecata privind la sfarsitul unui lucru, la culmile de sfintenie la care s-au inaltat si la care au ajuns acesti sfinti bineplacuti lui Dumnezeu. Desigur ca, aceasta privire totalitara a maiestatii unei opere, care este rodul unei indelungate vieti de sfintenie, ne umple de uimire si, in acelasi timp, de o descurajare, ca noi, asa cum ne stim ca suntem, nu putem dobandi aceasta sfintenie. Dar aceasta uimire si neputinta a noastra vine tocmai de acolo ca ne-am atintit privirile la sfarsitul incununarii unor sfortari de a dobandi sfintenia, iar nu la intregul fir pe care l-au depanat ei pentru a ajunge unde sunt. Caci daca ne vom uita la masinariile complicate, de exemplu la un pacific (n.n. – locomotiva), sau mai stiu eu ce masinarie perfectionata, desigur ca ne va umple mirarea de cat de complicate sunt. Insa, ia sa ne ducem cu mintea la fiecare, cum e alcatuit din diferite parti, iar acestea din felurite piese, care la randul lor sunt intocmite din unele piese si mai simple si aceste prea mici piese sunt facute din fier. Si asa vom observa, ca marile masinarii si ele la inceput n-au fost atat de complicate. Si deci sa nu ne prinda prea mult mirarea, privind la dezvoltarea lor de astazi. Asa e si cu viata unui sfant, daca o privesti acolo unde a ajuns, e greu sa o implinesti si tu. Dar gandeste-te ca si el a fost om ca si tine, framantat de patimi si dorinte. Si ceva mai mult, sa te gandesti ca multi sfinti au fost poate mai pacatosi decat tine, mai nevolnici in a face binele si mai iuti in a face raul, insa, acesti oameni asemenea noua, treptat-treptat, s-au curatit de spuza de pacate si s-au inaltat acolo unde sunt. Ei nu s-au ridicat pe aceste inaltimi de sfintenie, fiind rapiti pe aripi de vultur. Nu, ci pas cu pas, treapta cu treapta, au cautat prin sfortari omenesti sa se ridice in imediata apropiere a sfinteniei lui Dumnezeu. E drept ca sfintenia vine si de sus, insa, pentru a veni de la Dumnezeu, se cere si sfortarea omului. Dumnezeu ne cheama sa ne incoroneze ostenelile noastre, dar romane de partea noastra, ca sa-I ascultam chemarea Lui: "Veniti la mine cei osteniti…”

Sfintii au ascultat aceasta chemare, ei s-au avantat si au dobandit ceea ce au dorit, sfintenia. Ia sa incercam sa practicam si noi astazi o virtute, maine alta, vom ajunge ca, treptat-treptat, sa ne impodobim cu toate virtutile crestinesti. Astazi sa ne lasam de minciuna, maine de sudalma, poimaine de furt si asa mai departe, vom ajunge ca pe zi ce mergem sa ne curatim de ceea ce ne ingreuneaza sufletul. Si asa ne vom inalta din treapta in treapta, pana vom ajunge pe culmi de sfintenie. Asa au facut sfintii, ei erau din aceeasi plamada trupeasca si sufleteasca ca si noi. De vom face asa cum au facut si ei, vom vedea ca nu ni se va parea imposibil sa infaptuim si noi ceea ce au facut sfintii. Ba ceva mai mult, vom ajunge sa observam ca nu e prea greu pentru noi sa realizam ceea ce au ajuns sa realizeze altii asemenea noua, nu cu prea mult inaintea noastra.

Noi pe zi ce mergem sa cautam sa ne curatim de toate patimile care intuneca trupul si sufletul nostru, si astfel sa ne bucuram sufleteste, pasind din treapta in treapta, pana vom ajunge pe culmile sfinteniei. Asa au facut sfintii. Asa a facut Sf. Ioan Scararul, care a trait in veacul al VII-lea (? 649). Sf. Ioan Scararul a scris o carte , intitulata "Klimax", care, talmacita pe romaneste, inseamna scara, si de aici i s-a dat numele de Scararul. In aceasta carte, intitulata "Scara a paradisului”, Sf. Ioan trateaza problema vietii spirituale, care duce la sfintenie, la Dumnezeu. Aceasta viata spirituala este comparata cu o scara ce se ridica la cer si care numara treizeci de trepte. Fiecare treapta corespunde unei virtuti ce trebuie sa fie practicata, sau unui pacat de care trebuie sa fugim. Si asa inaltandu-ne treptat, din virtute in virtute, ne inaltam pe scara care ne duce la sfintenie, la rasplatile paradisului, la Dumnezeu. Prin urmare, noi sa nu ne atintim privirile la sfarsitul lucrului, caci atunci ne vom simti coplesiti, ci sa privim la inceputul lui, si sa urmarim exemplul sfintilor de atunci, si asa va asigur ca vom ajunge la sfarsitul incununat.

Frati crestini,

De vom avea aceasta metoda, usor vom ajunge la capat, si aproape pe nesimtite ne vom inalta pe culmile sfinteniei. Mai greu e sa ajungi acum ca sa incepi sa te folosesti de acest chip de vietuire duhovniceasca. E foarte greu in a te hotari sa pornesti pe aceste cai ale sfintilor. Caci a porni sa-ti croiesti o alta viata decat cea obisnuita, a trai pentru Hristos si, deci, prin Hristos, inseamna sa rupi cu mentalitatea lumii acesteia si sa-ti croiesti o noua cale. Grija ta va fi in a-ti zidi viata nu dupa invatatura lumii acesteia, ci dupa a lui Hristos. Prin urmare, trebuie sa rupi cu ceea ce face o lume ce sa zbate in impotmolirile patimilor si sa-ti croiesti o viata in Iisus, asemenea sfintilor si asemenea exemplarelor mai rare ale crestinilor care nazuiesc catre o viata in Hristos. Si ce greu e sa realizezi aceasta! Sa rupi cu moda, care nu e numai la haine, ci si la felul de a-ti trai viata. Caci lumea de astazi isi croieste viata asa cum o vede la vecin si in strada. Ea asculta mai mult de moda lansata de grupurile in promenada, decat de trainicele principii, care fericesc cu adevarat viata.

Dar nu fie, crestinilor, nu va lasati robiti ideilor, obiceiurilor lumii acesteia, ci sa avem curajul in a lua de stapan pe Hristos. Sa urmam exemplul sfintilor in a pasi si noi pe calea lui Hristos. Traiul sa ni-l conformam invataturii Lui. Desigur, ca ne va zice lumea: "te-ai habotnicit, ai devenit un maniac religios"... etc, tu nu te uita, urmeaza inainte pe Hristos, sarguieste-te in a-i servi Lui, sa-L ai pe El singurul Stapan, caci nu poti sluji lui Dumnezeu si lui Mamona.

Si, in sfarsit, fratilor, daca totusi unii nu vor sa dea ascultare invataturii lui Hristos, si continua a trai dupa obiceiul lumii acesteia, vin sa-i intreb: ce vor face cand se vor prezenta inaintea lui Hristos? Cu ce se vor justifica? Vor arata ca au dispretuit sfatul divin si au ascultat glasul lumii? In sfarsit, spune-mi frate, cum te va apara glasul fratelui tau caci si el va fi judecat, si el e pus sub acuzatie?

Iata, prin urmare, fratilor, temeinic motiv in a ne hotari sa urmam lui Hristos. Si atunci El, care ne va fi judecator, tot El ne va justifica, acolo unde El poate totul, iar lumea nimic.

Si daca totusi, sunt suflete care se indoiesc de o judecata viitoare, care nu inseamna ca nu exista daca ei se indoiesc, apoi pe unii ca acestia ii rog ca sa priveasca cu ochii bine deschisi, unde ajung cei ce urmeaza intru totul moda lumii acesteia, si unde se afla inaltati cei ce urmeaza calea sfintilor?

Oare nu care cumva de la lume invatam relele deprinderi: betia, vrajmasia, furtul, omorurile? Si nu de la ea odata cu toate acestea ne molipsim si de patimile care macina vigoarea noastra ca oameni si ca popor?

Pentru a va ilustra printr-un exemplu aceasta, nu am decat sa va amintesc, ce a patit o mama care-si indemna fiul sa mai paraseasca odaia de lucru si sa mai iasa in lume, sa se duca sa se joace si el cu tinerii, sa petreaca, ca "doar nu ai sa te faci calugar”. Biata mama, indemna feciorul sa se supuna si sa asculte de lume! A iesit feciorul, a ascultat sfatul mamei, dar cand se intorcea acasa, dupa mai fiecare petrecere in acele ale lumii, venea beat. Asa azi, asa maine, si fiul mamei, cea iubitoare de lume, a deprins patima betiei, la care s-a adaugat cea a desfraului si altele care au grabit moartea mamei, caci o adusese la atata durere ca-si blestema clipa in care isi indemnase fiul sa asculte de lume!

Fratilor, fiecare da ce are.... noi sa urmam pe sfinti, pe Hristos, pe Dumnezeu, care este izvorul a toata fericirea. Sa ne hotaram sa pornim in a-i urma, chiar din aceasta clipa, si mergand din virtute in virtute ne vom inalta pe scara spiritualitatii noastre, pentru a ajunge pe culmi de sfintenie.

Crestini, iata, alegeti si hotarati-va soarta voastra de aici si din viata viitoare, de la Stapanul pe care il veti alege sa-i urmati: lumea cu mediocritatea ei si ale ei patimi, sau lui Hristos cu fericiri si inaltari adevarate, atat in viata aceasta, cat si in viata care va sa vina. Amin.

Sinaxar 3 Aprilie

Sinaxar 3 Aprilie

În această lună, în ziua a treia, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Nichita Mărturisitorul, egumenul Mănăstirii Midichiei.

Sf. Nichita Mărturisitorul s-a născut în Cezareea Bitiniei (nord-vestul Asiei Mici) într-o familie evlavioasă. Mama lui s-a stins din viaţă la opt zile de la naşterea sa iar Filaret, tatăl lui, s-a călugărit. Copilul a rămas în grija bunicii care l-a crescut într-un adevărat spirit creştin. Încă din copilărie, Sf. Nichita frecventa biserica şi a devenit ucenic al pustnicului Ştefan. Cu binecuvântarea sa, Sf. Nichita s-a dus la Mănăstirea Mydicia unde egumen era Sf. Nichifor (13 martie).
După şapte ani de viaţă sfântă la mănăstire, cunoscut pentru regulile drastice impuse în viaţa monahală a mănăstirii, Sf. Nichita a fost hirotonit preot. Sf. Nichifor, cunoscînd viaţa curată a tânărului călugăr, i-a încredinţat conducerea mănăstirii atunci când el însuşi s-a îmbolnăvit.
Nedoritor de putere, Sf. Nichita s-a dăruit iluminării şi bunăstării mănăstirii sale, cârmuind pe fraţi prin propriul său exemplu de viaţă. Curând, viaţa sfântă a vieţuitorilor a atras la mănăstire mulţi oameni căutînd mântuire. După mai mulţi ani, numărul călugărilor a crescut la o sută.
La plecarea către cele sfinte a Sf. Nichifor, fraţii l-au vrut toţi ca egumen pe Sf. Nichita.
Domnul l-a dăruit pe Sf. Nichita cu harul facerii de minuni. Prin rugăciunile sale un copil surdo-mut şi-a recăpătat graiul; două femei posedate s-au vindecat; un om şi-a recăpătat minţile şi mulţi alţi bolnavi s-au vindecat de rănile lor.
În acei ani, sub împărat Leon Armeanul (813-820), erezia iconoclastă a renăscut şi s-au înteţit din nou opresiunile. Episcopi ortodocşi erau scoşi din funcţie şi exilaţi. În 815 la Constantinopol s-a întrunit un consiliu al ereticilor în cadrul căruia s-a hotărât alungarea Patriarhului Nichifor (806-815), alegînd în locul sfinţiei sale un mirean eretic pe nume Teodot. De asemenea, episcopii ortodocşi exilaţi au fost înlocuiţi cu eretici.
Împăratul i-a adunat pe toţi capii monahali încercînd să-i aducă la eretismul iconoclast. Printre ei se afla şi Sf. Nichita, care a stat drept în credinţa sa. Urmînd exemplul său, toţi ceilalţi au rămaşi credincioşi cinstirii sfintelor icoane. Astfel, toţi aceia au fost aruncaţi în temniţă. Sf. Nichita a răbdat toate chinurile cu curaj şi i-a încurajat în dreapta credinţă şi pe ceilalţi prizonieri.
Văzînd acestea, împăratul şi falsul patriarh Teodot au încercat să-i păcălească pe episcopii ortodocşi şi pe cei rămaşi credincioşi învăţăturii ortodoxe, spunîndu-le că vor fi eliberaţi cu o singură condiţie, şi anume să primească Sfânta Împărtăşanie din mâna pseudo-patriarhului Teodot.
Multă vreme sfântul nu a vrut să se împărtăşească cu un eretic dar a cedat rugăminţilor fierbinţi ai celorlaţi. Sf. Nichita a intrat în biserică unde erau puse sfintele icoane pentru înşelare şi a acceptat împărtăşania.
Dar când s-a întors la mănăstirea sa, a văzut că nu s-a renunţat la persecuţia împotriva icoanelor şi s-a căit pentru fapta sa. Întors la Constantinopol, a denunţat cu tărie erezia iconoclastă ignorînd ameninţările împăratului.
Sf. Nichita a fost aruncat în temniţă din nou, unde a stat şase ani, până la moartea împăratului Leon Armeanul. Îndurînd foame şi muncă silnică Sf. Nichita a făcut minuni cu puterea rugăciunii, şi anume conducătorul Frigiei a eliberat doi captivi fără a cere răscumpărare şi trei naufragiaţi pentru care s-a rugat sfântul, au fost aruncaţi pe mal de valuri.
Sf. Nichita s-a săvârşit întru Domnul în 824 fiind înmormântat la mănăstire cu mare cinste. Mai târziu, sfintele moaşte au devenit o adevărată sursă de tămăduiri pentru toţi care veneau să se închine cu credinţă la mormântul sfântului mărturisitor.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Elpidifor.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Diu.

Tot în această zi, pomenirea sfîntului mucenic Vitonie.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Galic.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Ilirie din Muntele Mirsiona.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Pavel Rusul, care a fost slobozit din robie şi a suferit mucenicia în Constantinopol, la anul 1683, de sabie săvârşindu-se.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

DUMINICA ORTODOXIEI

Duminica Ortodoxiei este prima duminica din Postul Sfintelor Pasti. Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane trimite in fiecare an, in aceasta duminica, o scrisoare pastorala care este citita in toate bisericile din parohii si manastiri. In pastorala se vorbeste despre importanta cinstirii sfintelor icoane ca expresie a credintei ortodoxe si face un apel catre toti credinciosii, sa contribuie fiecare la lucrarea misionara a Bisericii, mai ales in parohiile sarace din tara si strainatate.

Duminica in care s-a savarsit actul solemn de cinstire a Sfintelor icoane, prima din postul Pastilor, s-a numit .

Ieromonahul Makarios Simonopetritul sustine ca "Praznicul Ortodoxei s-a suprapus peste vechea comemorare a profetilor Moise, Aaron si Samuel, pe care Typikon-ul Marii Biserici o indica drept singura praznuire a primei duminici din Postul Mare, atestata cel putin in epoca patriarhului Gherman al Constantinopolului (+ 740), fiindca sub numele sau gasim in unele manuscrise un canon imnografic in cinstea profetilor. Potrivit Kontakarion-ului de la Patmos 213 (secolul XI), Postul Mare era plin odinioara de comemorari biblice: in Saptamana a II-a era comemorat Noe, in Saptamana a IV-a jertfa lui Isaac si Isaac insusi in vinerea Saptamanii a V-a, astfel ca aceste praznuiri corespundeau lecturilor din cartea Facerii. Typikon-ul Marii Biserici nu face insa decat aceasta singura aluzie la Vechiul Testament in timpul Postului Mare, a carei origine, dupa Karabinov, ar fi mai putin lectura cartii Facerii, ci o amplificare a pericopei evanghelice citite la Liturghia acestei duminici (In 1, 44-52), unde se face limpede aluzie la profeti. Aceasta ar apartine unui vechi sistem de lecturi biblice, potrivit caruia Evanghelia dupa Ioan se citea in timpul Postului Mare, iar nu in timpul perioadei Penticostalului. Oricare ar fi motivele instituirii ei, aceasta sarbatoare a prorocilor se potrivea perfect cu prima saptamana din Postul Mare si cu atmosfera vechi-testamentara a sistemului lecturilor. In chip fericit ea n-a fost cu totul suprimata de sarbatoarea Ortodoxiei, ramanand in imnologie legata de aceasta intr-un mod armonios si pertinent din punct de vedere teologic, intrucat profetii figurau anticipat intruparea pe care o manifestau icoanele:

"Stralucit-a harul adevarului si cele ce de demult s-au preinchipuit umbros, acum s-au savarsit aratat. Caci iata Biserica, pe care o insemna mai inainte chipul cortului marturiei si care tine credinta dreapta [ortodoxa], se imbraca ca si cu o podoaba mai presus de lume cu icoana dupa trup al lui Hristos; ca tinand icoana Celui pe care-L cinstim, sa nu ratacim ...".

Duminica Ortodoxiei - Diferenta intre idol si icoana

Noi nu stim cum a fost Fiul lui Dumnezeu inainte de intrupare, nici cum sunt Tatal si Duhul Sfant. Nu stim cu alte cuvinte cum este Dumnezeirea in sine, dar stim ca Dumnezeirea Fiului dupa intrupare nu mai e o realitate despartita de trupul si de fata omeneasca. Daca nu stim cum este Dumnezeirea in sine, stim ca Dumnezeirea Fiului s-a aratat oamenilor si li se va arata in vecii vecilor prin infatisarea reala de om si numai prin ea.

Poporul evreu a primit porunca de a nu-si face "chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant..." (Deut. V, 8-9), dintr-o pedagogie divina, intrucat traia in mijlocul popoarelor pagane si idolatre, care l-ar fi tentat la reprezentare materiala a lui Dumnezeu, fiinta pur spirituala si imperceptibila prin simturi. Simboalele legii vechi - mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfant, sicriul legii etc. - constituiau semnele sensibile ale prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului ales. Aceste simboale erau o anticipare a icoanelor, precum insusi Vechiul Testament era o anticipare, o calauza, un pedagog catre Hristos.

Un teolog ortodox remarca ca "...nu recunoasterea unei lucrari a lui Dumnezeu in obiectele naturale si cu deosebire in simbolurile sacre, indicate de Dumnezeu in mod supranatural, era interzisa in Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu insusi" pentru ca insasi distinctia pe care o face Vechiul Testament intre simbolurile naturale si cele sacre, indicate prin Revelatia supranaturala si introduse in cult, "era menita sa fereasca poporul Israil de a confunda pe Dumnezeu cu natura in mod panteist". Dupa porunca Legii vechi, cinstirea adusa lui Dumnezeu nu s-a materializat prin reprezentari iconografice pentru cauzele mentionate mai sus, dar aceasta cinstire cunoaste forme exterioare, ca de pilda aprinderea candelelor si a tamaiei inaintea chipurilor si obiectelor sfinte (Exod XXVII, 20-21 ; XXX, 1-8 ; Lev. XXIV, 2-4). Asadar, nici Legea veche nu opreste cinstirea chipurilor si a obiectelor sfinte, asa dupa cum pretindeau iconoclastii si dupa cum sustin, astazi, unii protestanti si cultele neoprotestante.

In crestinism, reprezentarea lui Dumnezeu in formele artei iconografice a devenit posibila datorita faptului istoric al intruparii. "Negresit, sa nu faci icoana lui Dumnezeu Cel nevazut - ne invata teologul icoanelor, Sfantul Ioan Damaschin. Dar cand vezi ca Cel fara de corp s-a facut pentru tine om, atunci vei face icoana chipului Sau omenesc. Cand Cel nevazut s-a aratat vazut in trup, atunci vei infatisa in icoana asemanarea Celui care s-a facut vazut. Cand Cel fara greutate, fara calitate si fara marime, din pricina superioritatii firii Lui, Cel care exista in chipul lui Dumnezeu, a luat chip de rob (Filip. II, 6-7), prin aceasta apropiere de calitate si cantitate a imbracat chipul corpului, atunci zugraveste-L in icoane si aseaza-L spre contemplare, pe Acel Care a primit sa fie vazut...".

Deosebirea radicala si esentiala intre idol si icoana sta in faptul ca idolul e reprezentarea confectionata a fortelor imanente ale naturii. Idolul nu e un mijloc prin care inchinatorul transcende natura.

Parintele profesor Dumitru Staniloae afirma: "Icoana il ajuta pe inchinator sa implineasca actul unei transcendente a naturii. La baza icoanei sta credinta intr-un plan mai presus de natura si vointa de a trece peste natura, de a intra in legatura cu transcendenta divina. Icoana nu identifica planul naturii cu planul divin, ci le deosebeste cu desavarsire. Inchinatorul icoanei se refera totdeauna la o realitate de dincolo de icoana. Inchinarea adusa icoanei "trece" la prototipul zugravit in ea. Aceasta nu e "trecere" de la idolul vazut la o forta vie a naturii tot vazuta, ci o trecere din planul vazut in cel nevazut, din planul naturii si al lumii create in cel mai presus de natura."

Icoana ne cheama spre ceea ce este nevazut: slava din Imparatia lui Dumnezeu in care intra sfintii. Pe icoana omul este vazut in Imparatia lui Dumnezeu. Sfintii sunt deosebiti intre ei, dar au ceva comun: nimbul de lumina. Astfel, icoana nu este un simplu element estetic in biserica si nici numai didactic, ci ea este mai intai de toate o vedere duhovniceasca a comuniunii sau legaturii dintre lumea vazuta si cea nevazuta.

Pentru crestinul ortodox, icoana ramane un mijloc de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi cei aflati in lumea materiala. "Respingerea icoanei - declara un teolog ortodox - este proprie celor ce resping in general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare, afara doar de oarecare comunicare de putere prin cuvant... Numai unde cuvantul a fost asociat cu Tainele si cu s-a pastrat unitatea credintei, acestea fiind prin identitatea lor in toate timpurile, franele care au tinut cuvantul in matca traditiei pornite de la Apostoli".

Cat priveste natura sau caracterul cultului icoanelor, trebuie retinut faptul ca Parintii Bisericii nu l-au confundat niciodata cu cinstirea pe care o dam lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu il cinstim prin latrie sau adorare iar pe Sfinti, icoanele si moastele lor, ii cinstim prin simpla venerare, sau - dupa cum o numeste Sfantul Ioan Damaschinul - cinstirea relativa, pentru ca sta in relatie cu prototipul la care se refera. Intre icoana si prototip exista asemanare, dar nu identitate de natura. Calitatea asemanarii cu prototipul justifica deci si legitimeaza cultul icoanelor, iar cea de diferenta prin natura determina gradul sau esenta acestui cult.

TROPAR

Preacuratului Tau chip ne inchinam, Bunule, cerând iertare de gresalele noastre, Hristoase Dumnezeule; ca de voie ai binevoit a Te sui cu trupul pe cruce, ca sa izbavesti din robia vrajmasului pe cei pe care i-ai zidit. Pentru aceasta cu multumire strigam Tie: toate le-ai umplut de bucurie, Mantuitorul nostru, Cel ce ai venit sa mantuiesti lumea.