Mesajul Preafericitului Părinte DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia sfinţirii bisericii noi a Mănăstirii Sfântul M. Mc. Gheorghe, Ţigăneşti, judeţul Teleorman, duminică 6 mai 2012:
„Fii credincios până la moarte
şi-ţi voi da cununa vieţii”
(Apocalipsa 2, 10)
Construirea şi sfinţirea unei noi biserici într-o mănăstire reprezintă o dovadă a credinţei vii şi jertfelnice mărturisită de o comunitate harnică şi darnică.
Construită cu multă jertfă şi râvnă duhovnicească, noua biserică a Mănăstirii Ţigăneşti – Teleorman are ca ocrotitor pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe purtătorul de biruinţă şi adăposteşte moaşte ale Sfinţilor 40 de mucenici din Sevastia. Aceasta ne arată deodată hărnicia, evlavia şi dărnicia monahilor acestei mănăstiri, a ctitorilor şi binefăcătorilor ei, care cinstesc jertfa şi pilda vieţii sfinţilor mucenici, icoane luminoase ale credinţei, sfinţeniei şi iubirii jertfelnice pentru Hristos.
1. Sfinţirea unei biserici este şi un act de cinstire a iubirii jertfelnice a martirilor
Când se sfinţeşte o biserică nouă, în tradiţia ortodoxă se înconjoară biserica purtând părticele din relicve sau moaşte de martiri, care apoi, la sfinţirea Altarului, se fixează în interiorul Sfintei Mese, pe care se săvârşeşte Sfânta Jertfă euharistică a lui Hristos, adică Sfânta Liturghie.
Această practică nu numai că aminteşte de faptul că multe din primele biserici creştine au fost construite pe mormintele martirilor, ci are şi o semnificaţie teologică. Semnificaţia teologică şi spirituală a prezenţei relicvelor de martiri în piciorul (interiorul) Sfintei Mese din Sfântul Altar provine din legătura care există între moartea martirilor şi taina iubirii lui Hristos mai tare decât moartea, iubire arătată în jertfa lui Hristos pe Cruce, Care S-a rugat lui Dumnezeu pentru cei care L-au răstignit zicând: „Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34).
Iubirea lui Hristos mai tare decât ura vrăjmaşilor credinţei şi decât teama de moarte este iubirea smerită, milostivă şi atotputernică a lui Dumnezeu.Această iubire este împărtăşită prin Sfântul Duh martirilor, pentru a se arăta în ei puterea Crucii şi a Învierii lui Hristos. Legătura spirituală dintre jertfa lui Hristos pe Cruce, jertfa Sa euharistică din Sfântul Altar şi jertfa sau dăruirea de sine a sfinţilor mărturisitori şi martiri, exprimată simbolic în ritualul sfinţirii bisericii ortodoxe, este scoasă în evidenţă de Sfântul Ioan Evanghelistul şi Teologul în cartea Apocalipsei: „Am văzut sub altar (jertfelnic) sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o (...) Aceştia sunt cei ce vin din strâmtorarea cea mare şi au spălat veşmintele lor şi le-au făcut albe în sângele Mielului. Pentru aceea sunt înaintea tronului lui Dumnezeu, şi Îi slujesc ziua şi noaptea în templul Lui, şi Cel ce şade pe tron îi va adăposti în cortul Său” (Apocalipsa 6, 9 şi 7, 14-15).
Mărturisitorii şi martirii credinţei sunt oamenii cei mai vii spiritual şi mai rugători în faţa tronului lui Hristos (cf. Apocalipsa 8, 3-4), pentru că în ei s-a arătat în modul cel mai deplin puterea iubirii mai tari decât moartea, în ei credinţa vie a biruit teama de moarte. De aceea, Biserica îi numeşte „buni, biruitori mucenici”, iar slujba sfinţirii bisericii este o cinstire deosebită a martirilor. Calendarul Bisericii noastre este plin de nume ale sfinţilor martiri, mărturisitori ai credinţei. Desigur, în calendar sunt trecuţi doar o parte din mulţimea martirilor în care s-a arătat iubirea lui Hristos mai tare decât moartea.
Martirii sau mucenicii sunt numiţi „biruitori” (învingători) ori „purtători de biruinţă” cu toate că trupul lor a fost ucis. De ce? Pentru că în sufletul lor ei au învins duhul lumesc al păcatului, al violenţei şi al răutăţii din lume.
În martiri existenţa biologică se transformă în existenţă teologică, existenţa posesivă a vieţii se transformă în dăruire de sine, instinctul conservării se transformă în elan al comuniunii, teama de moarte se transformă în arvună (pregustare) a Învierii. În martiri lucrează harul Sfântului Duh pe care Hristos-Domnul şi Dumnezeu-Tatăl îl dăruiesc celor care sunt mărturisitori ai credinţei, iubitori de dreptate şi adevăr, apărători ai demnităţii umane umilite sau desfigurate de păcatul individual şi colectiv. Pilda vieţii şi rugăciunile martirilor sunt izvor de inspiraţie şi înnoire pentru viaţa Bisericilor noastre azi. Ei ne cheamă azi să nu despărţim darul libertăţii de darul mărturisirii dreptei credinţe, al sfinţeniei vieţii şi al dărniciei.
2. Sfinţirea unei biserici este un eveniment mare, sfânt şi binecuvântat
Zidirea unei biserici şi sfinţirea ei au loc odată la 100-200 de ani şi înseamnă în istoria comunităţii respective un moment sfânt şi solemn, prin care se aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru tot ceea ce s-a realizat şi în acelaşi timp se cere harul Lui sfinţitor ca această lucrare - ofrandă a noastră - să fie sfinţită aşa cum sfinţim în biserică ofrandele (darurile) pe care le aducem la Sfântul Altar.
Biserica nouă pe care noi o oferim Mântuitorului Iisus Hristos ca ofrandă a credinţei, a hărniciei, a înţelepciunii, a priceperii şi a dărniciei noastre devine astăzi o „poartă a cerului” (Facere 28, 17), aşa cum auzim şi vedem în slujba de sfinţire a noii biserici, când arhiereul bate în poarta închisă a noii biserici ca fiind o nouă poartă a cerului, iar biserica o icoană a cerului coborât pe pământ.
Frumuseţea artistică a arhitecturii şi picturii noii biserici a Mănăstirii Sfântul Gheorghe – Ţigăneşti, inspirate din arhitectura şi pictura neobizantină românească, ca o corabie a mântuiri noastre, cu turla înaltă în formă de catarg, ne îndreaptă spiritual spre frumuseţea eternă a Împărăţiei cerurilor.
Numită „laborator al Învierii” (Sfântul Maxim Mărturisitorul) sau „anticameră a Împărăţiei cerurilor” (Sfântul Nicolae Cabasila), fiecare biserică ortodoxă preînchipuie „cerul pe pământ”, cum spunea Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, pentru ca pe om să-l înalţe la ceruri. Ca spaţiu sacru de întâlnire a omului cu Dumnezeu, o biserică sfinţită este „Casa Domnului şi poarta cerului” (Facere 28, 17).
Spaţiu sacru de rugăciune, biserica nouă devine un simbol profetic al adunării oamenilor în Împărăţia Preasfintei Treimi. Prin sfinţire, această biserică nouă şi întreaga mănăstire care străjuieşte de pe înălţime întreaga localitate, ca o lumină scoasă de sub obroc şi pusă în sfeşnic să lumineze tuturor (cf. Matei 5, 15), devine o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru oameni şi sfântă ofrandă de recunoştinţă (euharistie) a oamenilor adusă lui Dumnezeu.
Felicităm pe Preasfinţitul Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului, pentru toată lucrarea care s-a împlinit aici cu multă dăruire şi iubire jertfelnică de către obştea monahală şi cei care au ajutat această Sfântă Mănăstire.
Binecuvântăm întreaga obşte monahală din Mănăstirea Sfântul Mare Mucenic Gheorghe Ţigăneşti, pe toţi donatorii şi ajutătorii acestui sfânt locaş.
Felicităm pe toţi ierarhii, preoţii, diaconii şi credincioşii prezenţi la acest eveniment sfânt şi solemn de spiritualitate creştină şi demnitate românească.
Ne rugăm Mântuitorului Iisus Hristos Cel Înviat să ocrotească această nouă biserică şi să dăruiască pace şi bucurie, sănătate şi mântuire tuturor închinătorilor şi binefăcătorilor ei.
Cu multă preţuire şi părintească binecuvântare,
† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Român
e
