Întâlnind, pe malul Iordanului, un leu care era înţepat în laba unui picior, rană ce se infectase cumplit, avva Gherasim a fost rugat de fiară – care îi arăta, cu lacrimi, piciorul cu pricina – să-i dea ajutor. Gherasim i-a scos spinul, a curăţat rana şi a legat laba leului cu o pânză, după care l-a îndemnat să plece. Animalul a rămas însă lângă sfânt, ,,ca un adevărat ucenic”, însoţindu-l pretutindeni.
În scurt timp, leul s-a integrat în comunitate, fraţii îndatorându-l, în schimbul mâncării, cu slujbe, printre care şi aceea de a duce un măgar la apă. Odată, nefiind leul atent, nişte negustori arabi au luat măgarul. Animalul s-a întors la avva cu capul plecat. Crezând că leul a mâncat măgarul, în locul supărării, sfântul a rânduit fiarei slujba măgarului, aceea de a căra apă de la Iordan la mânăstire, serviciu pe care l-a împlinit până când un ostaş, aflând de acest canon, a dăruit bani pentru cumpărarea altui măgar. La o vreme, trecând iar prin zonă arabul care furase măgarul, leul şi-a eliberat prietenul şi a mers să i-l arate părintelui.
Văzând că leul nu greşise, sfântul i-a pus numele Iordan. Şi aşa au vieţuit împreună cinci ani, până la moartea lui Gherasim. Istoria spune că leul nu era de faţă, aşa încât, revenind şi negăsindu-şi ocrotitorul, l-a căutat cu înfrigurare până când, condus de ucenicul avvei, a găsit mormântul şi a murit, la rândul său, acolo.
