Hristos Cel Înviat - Vindecătorul nostru: Pastorală de Sfintele Paşti 2012 a Patriarhului României



† DANIEL

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR, MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI, LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL, PREACUCERNICULUI CLER ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS-DOMNUL NOSTRU, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

„prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat”
(Isaia 53, 5)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,


Hristos Cel răstignit şi înviat S-a arătat ucenicilor Săi în seara zilei Învierii Sale, pentru a-i încredinţa că El a trecut prin moarte şi a biruit-o. Trupul lui Hristos n-a cunoscut stricăciunea în mormânt, pentru că era unit cu Dumnezeirea Fiului Cel veşnic. Iar sufletul lui Hristos n-a fost ţinut în iad, tot pentru că era unit cu Dumnezeirea Sa. Moartea, ca despărţire a sufletului de trup, fiind pentru om urmarea păcatului (cf. Romani 6, 23), prima lucrare a lui Hristos după biruinţa Sa asupra morţii a fost aceea de a împărtăşi ucenicilor Săi puterea de a ierta păcatele (cf. Ioan 20, 19-23). Însă, ucenicul Toma, nefiind prezent acolo cu ceilalţi, dar voind apoi să se încredinţeze de adevărul Învierii lui Hristos în chip material, prin simţuri, a zis: „dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). De aceea, peste opt zile, Hristos-Domnul S-a arătat şi lui Toma, zicându-i: „Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea; şi nu fi necredincios, ci credincios. A răspuns Toma şi I-a zis: Domnul meu şi Dumnezeul meu! Iisus i-a zis: Pentru că M-ai văzut, ai crezut. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20, 27-29). Cu alte cuvinte, fericiţi sunt cei care văd duhovniceşte, cu ochii credinţei, pe Dumnezeu Cel nevăzut, pentru că simt prezenţa Lui dumnezeiască iubitoare şi vindecătoare. Înţelegem că Hristos-Domnul Cel înviat din morţi, cu iubire şi înţelepciune, dojenind şi luminând pe ucenicul Său Toma, îl vindecă de îndoială sau de puţinătatea credinţei lui.

Când s-a atins de trupul omenesc al lui Iisus Cel înviat, Toma a mărturisit dumnezeirea Lui, zicând: Domnul meu şi Dumnezeul meu!

Toma s-a atins de trupul material, văzut şi limitat al lui Hristos, dar a mărturisit pe Dumnezeu Cel nematerial, nevăzut şi nemărginit. El s-a atins de semnele Crucii şi a mărturisit slava Învierii. S-a atins de semnele suferinţei şi ale morţii trecătoare, dar a mărturisit puterea Învierii şi a vieţii veşnice. S-a atins de semnele lăsate în trupul lui Hristos de păcatele oamenilor (trădare, invidie, ură şi violenţă), dar a mărturisit puterea iubirii lui Dumnezeu mai tare decât păcatul şi moartea. S-a atins de semnele istoriei păcătoase care ucide, dar a mărturisit veşnicia iubirii milostive a lui Dumnezeu care dăruieşte viaţă.

S-a atins de semnele bolii păcatului omenesc, dar a mărturisit lumina vindecării dumnezeieşti, ca să se împlinească profeţia lui Isaia care, cu sute de ani înainte, fiind inspirat de Duhul Sfânt, a rezu¬mat taina legăturii dintre Cruce şi Înviere, în cuvintele: „(...) prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).

Rănile pătimirilor lui Hristos Cel răstignit s-au vindecat prin Înviere. Deşi nu mai sângerează, ele totuşi însemnează ceva: sunt stigmate sau semne care confirmă şi comunică iubirea Lui smerită mai tare decât păcatul şi moartea. Urmele Crucii, deşi vindecate prin Înviere, rămân totuşi imprimate în trupul lui Hristos Cel preaslăvit, pentru a ne arăta că suferinţele şi nevoinţele omului în lupta sa cu păcatul în istorie nu sunt uitate de Dumnezeu în veşnicie, ci vindecate şi luminate sau transfigurate în semne de biruinţă ale iubirii răstignite asupra păcatului (egoismului), morţii şi iadului.

Cântările Canonului Învierii arată puterea vindecătoare a Sfintei Cruci, adică a Sfintelor Pătimiri ale Domnului Iisus Hristos, astfel: „Suitu-Te-ai pe Cruce, patimile mele vindecându-le cu patima preacuratului Tău trup pe care de voie l-ai purtat” (Canonul Învierii, gl. IV, cântarea a 4-a, Duminică, la Utrenie).

Mântuirea, ca vindecare a naturii umane de păcat, de moarte şi de coruptibilitate sau stricăciune, este cântată în slujba Sfintelor Paşti, astfel: „Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire” (Lumi¬nânda, Utrenia Sfintelor Paşti).

De asemenea, este semnificativ faptul că prima sărbătoare după Sfintele Paşti, Vinerea din Săptămâna luminată, este numită Izvorul Tămăduirii sau Izvorul cel de Viaţă purtător. Sărbătoarea aceasta ne aminteşte că harul tămăduitor sau vindecător al lui Dumnezeu s-a arătat lângă Constantinopol, într-un loc pe care a fost zidită o biserică închinată Maicii Domnului. În această biserică s-au vindecat mai mulţi împăraţi, patriarhi, monahi şi simpli credincioşi, prin milostivirea Mântuitorului Iisus Hristos şi a Maicii Domnului (Vezi Sinaxarul zilei de Vineri, în Săptămâna luminată).

Legătura dintre Vinerea Sfintelor Patimi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi Vinerea Izvorului Tămăduirii ne arată taina Bisericii lui Hristos ca spaţiu de vindecare de boală şi eliberare de păcate. De fapt, Maica Domnului care a stat lângă Crucea lui Hristos Cel răstignit şi a văzut rănile din mâinile şi picioarele Lui, precum şi rana din coasta Lui împunsă, din care a ieşit sânge şi apă (cf. Ioan 19, 34), simboluri ale Botezului şi Euharistiei, a devenit icoana vie a Bisericii lui Hristos plină de harul tămăduitor dăruit ei de Hristos Cel răstignit şi înviat.

Sărbătoarea Izvorul Tămăduirii ne arată că harul vindecător al lui Hristos Cel răstignit şi înviat se revarsă în Biserică, prin Sfintele ei Taine şi rugăciuni, în mod deosebit, prin milostivirea şi rugăciunile Maicii Domnului, după cum se spune în slujba Vecerniei din Vinerea Izvorului Tămăduirii: „Lucruri minunate şi uimitoare a săvârşit Stăpânul cerurilor, dintru început prin tine, cea cu totul fără prihană. Că şi de sus a picurat (har) lămurit ca o ploaie, în pântecele tău, dumnezeiască Mireasă, arătându-te pe tine izvor din care curge toată bunătatea şi mulţimea de tămăduiri, izvorând din belşug faceri de bine tuturor celor ce au nevoie de întărirea sufletelor şi de sănătatea trupului prin apa harului” (Vineri, în Săptămâna luminată, Stihiră din slujba Vecerniei, vezi Penticostar, Bucureşti, 1973, p. 52).

În toate Duminicile care urmează după Sărbătoarea Învierii Domnului până la Sărbătoarea Înălţării Domnului, se arată, într-un fel sau altul, puterea vindecătoare a lui Hristos, atât pentru suflet, cât şi pentru trup. Astfel, Duminica femeilor mironosiţe ne arată că aceste femei au fost vindecate de teamă primind bucurie de la Hristos, Care le spune: „Bucuraţi-vă! (...) Nu vă temeţi!” (Matei 28, 9-10).

Duminica Slăbănogului de la Vitezda ne arată că vindecarea acestuia de paralizie a fost în acelaşi timp o tămăduire sufletească şi trupească, o izbăvire de păcat şi de boală. Duminica Samarinencei ne arată că această femeie, diferită de evrei ca neam şi credinţă, a fost vindecată de afecţiunea ei dezordonată şi de necunoaşterea adevăratei credinţe. Iar Duminica Orbului ne arată că vindecarea unui orb din naştere are ca scop preamărirea iubirii şi milostivirii lui Dumnezeu pentru oameni, ca ei să înţeleagă că atât sănătatea (vederea normală), cât şi vindecarea de boală sunt daruri de la Dumnezeu.

În timpul vieţii Sale pământeşti, de la Naşterea Sa în Betleem până la Înălţarea Sa la cer pe muntele măslinilor, Hristos-Domnul, prin tot ceea ce este El ca Dumnezeu-Om, prin tot ceea ce învaţă şi face, de fapt vindecă şi înnoieşte, sfinţeşte şi înalţă firea noastră omenească, pentru că uneşte voinţa umană cu voinţa divină, împlinind voia lui Dumnezeu-Tatăl prin smerită ascultare şi dăruire de sine întru iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

„Cel care l-a făcut pe om (...) Se face El însuşi pătimitor, pentru a vindeca patimile noastre prin Patima Sa; şi astfel desfiinţând în tru¬pul Său patimile noastre care întrecuseră orice măsură, în marea Sa iubire de oameni reînnoieşte în Duhul puterile sufletului nostru” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa de Dumnezeu şi iconomia întrupării, III, 14, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 244) – după cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, de la a cărui moarte se împlinesc anul acesta 1350 de ani.


Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,


În Persoana divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos Cel răstignit şi înviat, se află, aşadar, izvorul vindecării noastre de păcat şi de urmările lui: boala, suferinţa, moartea şi stricăciunea.

Taina Pocăinţei sau a Mărturisirii şi iertării păcatelor, pre-cum şi Taina Sfântului Maslu sunt izvoare permanente de vindecare de păcate, de patimi, de boli şi de suferinţe. În toate Sfintele Taine ale Bisericii lucrează harul Preasfintei Treimi, care ne arată iubirea milostivă a lui Hristos, Doctorul sufletelor şi al trupurilor noastre (Slujba Sfântului Maslu) şi Izvorul tămăduirilor (Slujba sfinţirii apei).

De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur a numit Biserica lui Hristos „farmacie duhovnicească, unde se pregătesc leacuri noi, ca să ne vindecăm de rănile pe care ni le face lumea” (Omilii la Ioan, II, 5, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 254).

Acelaşi Sfânt Părinte cheamă la vindecare sufletească şi mântuire zicând: „Intraţi în biserică şi mărturisiţi-vă păcatele voastre, căindu-vă pentru ele; căci acolo veţi afla doctorul care vă vindecă, iar nu un judecător care să vă osândească; acolo nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se dă iertarea păcatelor” (Omilii despre pocăinţă, III, 4, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 263).

Însă iertarea păcatelor se arată duhovniceşte mai ales în vindecarea de ele. De aceea, cartea numită Constituţiile Apostolice (sec. IV) îndeamnă pe episcop, ca păstor de suflete, să fie un medic duhovnicesc: „Ca un doctor iubitor şi plin de milă, îngrijeşte-i pe cei păcătoşi, folosind doctoriile potrivite pentru a-i vindeca; şi nu numai tăind, arzând şi prin leacuri usturătoare, ci şi legând şi oblojind, dând leacuri plăcute şi care închid repede rănile, răcorind şi îmbărbătând prin cuvinte blânde. Dar dacă rana este adâncă, spal-o şi leag-o bine, ca să nu se întindă şi la partea sănătoasă; dacă este infectată, curăţ-o cu leacuri usturătoare, adică dojeni; dacă s-a cangrenat, arde şi scoate afară partea rea, poruncind posturi şi ajunări” (Constituţiile Apostolice, II, 40, 5-8, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 263).

Prin urmare, în Biserica Ortodoxă, canonul sau epitimia nu este o pedeapsă, ci o doctorie, o pavăză contra păcatului. Pocăinţa este reînnoirea harului primit la Botez; ea ne aduce vindecarea şi înnoirea vieţii spirituale. Ea ne pregăteşte pentru primirea Sfintei Împărtăşanii sau Euharistii, spre „tămăduirea sufletului şi a trupu-lui”, spre „iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, cum se spune în rugăciunile de la Împărtăşire.

Iar prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului din Sfânta Euharistie ne pregătim pentru Înviere (cf. Ioan 6, 51-58). De aceea, Sfânta Euharistie a fost numită „leacul nemuririi” (Clement Alexandrinul, Cuvânt împotriva elinilor, X, 106, 2, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 273) sau „leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos” (Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, XX, 2, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 273).

Prin Taina Sfântului Maslu se dăruieşte bolnavilor vindecarea sufletească şi trupească, adică iertarea de păcate şi tămăduirea de boală sau alinarea suferinţei (cf. Marcu 6, 13 şi Iacob 5, 14-15).

Însă pentru vindecarea şi mântuirea noastră sufletească şi trupească este nevoie de multă credinţă şi de multă stăruinţă în rugăciune, precum şi de iubire milostivă faţă de semeni.

De aceea, Sfântul Macarie spune în această privinţă: „Dacă cineva nu se apropie de Domnul, împins de propria-i voinţă şi cu tot sufletul şi nu se roagă cu credinţă puternică, nu dobândeşte vindecarea (...). Noi n-am dobândit încă vindecarea duhovnicească şi mântuirea pentru că nu-L iubim din toată inima şi nici nu credem în El cu adevărat. Să credem deci în El, să ne apropiem cu adevărat de El, pentru ca să lucreze îndată adevărata tămăduire în noi” (Sf. Macarie, Omilii duhovniceşti (col. II), XX, 8, cf. Jean Claude Larchet, Terapeutica..., p. 289).


Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,


Astăzi vedem în jurul nostru multă suferinţă, multe boli sufleteşti şi trupeşti care au nevoie de alinare şi de vindecare. Din cauza crizei economice, spitalele s-au rărit, medicii s-au împuţinat, medicamentele s-au scumpit, iar bolile s-au înmulţit. În acest context nefericit, prin proclamarea anului 2012 ca An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor, Biserica noastră încearcă totuşi să contribuie mai mult la alinarea suferinţei atât prin lucrarea ei liturgică, duhovnicească şi pastorală (mai ales Sfântul Maslu), cât şi prin lucrarea ei social-filantropică şi social-medicală (cabinete şi centre medicale), inclusiv printr-o cultură medicală a populaţiei, prin care oamenii sunt sfătuiţi să preţuiască mai mult darul sănătăţii, evitând bolile, şi să fie recunoscători faţă de persoanele care îi ajută să se vindece, mai ales când ei singuri, din cauza sărăciei, nu-şi pot plăti consultaţiile sau medicamentele.

În acest sens, pentru alinarea suferinţei şi pentru cultivarea sănătăţii este nevoie nu numai de o mai intensă cooperare între Stat şi Biserică, ci şi de conlucrare între diferite instituţii şi organizaţii sociale şi de caritate, printr-o serie de programe pe care le-am putea numi solidaritate pentru sănătate.

În orice caz, trebuie să unim mai mult ştiinţa cu spiritualitatea, arta medicală cu rugăciunea, cuvântul bun cu fapta de ajutorare, grija pentru sănătatea noastră cu grija şi pentru sănătatea celor din jurul nostru şi a celor mai departe de noi.

Astăzi, preoţii de la oraşe şi sate, precum şi vieţuitorii din mănăstiri cunosc multele probleme cu care se confruntă oamenii bătrâni, bolnavi, săraci şi singuri, familiile cu mulţi copii, adesea afectate de şomaj şi de lipsuri multe. De aceea, îi îndemnăm să sporească, acolo unde păstoresc, activităţile de ajutorare frăţească a bolnavilor şi săracilor, astfel ca iubirea vindecătoare a lui Hristos Cel răstignit şi înviat să fie cât mai lucrătoare prin oameni cu suflet bun şi cu dare de mână, ştiind că fapta cea bună, izvorâtă din iubire milostivă, va fi răsplătită cu binecuvântare în lumea aceasta şi cu mântuire în viaţa veşnică, potrivit iubirii pe care a arătat-o fiecare faţă de oamenii aflaţi în suferinţă şi în nevoi (cf. Matei 25, 31-46).

În aceste zile de sărbătoare, de lumină şi bucurie pentru viaţa noastră creştină, vă îndemnăm pe toţi, cu părintească şi frăţească dragoste în Hristos, să arătaţi lumina dreptei credinţe şi a faptelor bune pretutindeni unde vă aflaţi, să împărtăşiţi şi altora bucuria Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, Vindecătorul şi Mântuitorul nostru.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători de Paşti, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, dimpreună cu salutul pascal: „Hristos a înviat!”


Al vostru către Hristos Domnul rugător,



† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Sfânta Lumină a ajuns la Patriarhie



Lumina Sfântă de la Biserica Sfântului Mormânt a ajuns în Bucureşti, adusă de o delegaţie a Patriarhiei Române condusă de Preasfințitul Părinte Varsanufie Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureștilor, pe Aeroportul Internațional Henri Coandă, în jurul orelor 20:30. Apoi, Sfânta Lumină a fost adusă la Catedrala Patriarhală unde a fost întâmpinată de Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, alături de care s-au aflat Preasfințitul Părinte Varlaam Ploieșteanul, Episcop-vicar patriarhal și preoții slujitori ai Catedralei Patriarhale.

Cu acest prilej, Preafericirea Sa a rostit un cuvânt prin care a arătat că Sfânta Lumină este un dar de la Dumnezeu, al iubirii Sale milostive, și în același timp este dovada că Hristos Cel care a Înviat din morți este Lumina lumii, Lumina cea neînserată, Lumina din Împărăția Cerurilor care este dăruită în lumea aceasta în arvună, în timpul vieții pământești, celor care iubesc pe Dumnezeu și se nevoiesc să fie bineplăcuți Lui împlinind poruncile Lui în viața lor.

”Această Lumină Sfântă simbolizează și prezența Duhului Sfânt în Biserică care luminează conțiințele, încălzește inimile și întărește voința oamenilor credincioși să slujească lui Dumnezeu [...] Darul acesta al Luminii Sfinte este legat în primul rând de sărbătoarea Învierii Domnului și de aceea este adus de la Ierusalim ca să fie o bucurie pentru toți credincioșii care primesc Lumina Învierii ca simbol al lui Hristos Cel Înviat din morți”, a mai spus Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Lumina de la Ierusalim

In Sambata Mare, la ora 7:00 dimineata, se pecetluieste Sfantul Mormant. Se controleaza sa nu fie inauntru nimic care sa se aprinda, se pregatesc doua panglici mari, se asaza pe usa capelei Sfantului Mormant si se pecetluiesc cu ceara. Dimineata se deschid portile pentru intrare, iar lumea vine insetata. Ulitele sunt stramte, dar se aduna mii de oameni din toate colturile globului pamantesc - calugari, credinciosi simpli, ambasadori. Cea mai mica portiune e intesata de oameni. Fiecare credincios poarta in mana un manunchi de 33 de lumanari, dupa numarul anilor Mantuitorului, altii au doar una sau trei. Desigur, toate sunt stinse. Patriarhul vine in procesiune la biserica, unde este imbracat.

Cand soseste vremea randuita de Dumnezeu a primirii sfintei lumini, patriarhul, insotit de ierarhi si de seful politiei statului Israel, strabate drumul dintre altarul bisericii mari si capela. Ajuns acolo, el este dezbracat de podoabele arhieresti si lasat in stihar, e controlat de seful politiei si unii cetateni musulmani, care iau si ei parte, toti foarte cuviinciosi. Trebuie spus ca in ziua de azi e mai multa libertate, o alta maniera de a trata oamenii, dar in vremea veche, conducerea musulmana era mult mai aspra la adresa crestinilor, asa incat controlul a fost intotdeauna deosebit de sever, mai ales ca e vorba de o taina unica in lume, de o minune permanenta. Deci nu poate fi sub nici o forma vorba de vreo incercare de inselare, fereasca Dumnezeu! Nu e cu putinta, pentru ca se controleaza atat capela, cat si patriarhul.

Apoi patriarhul intra in Sfantul Mormant, iar doi insotitori, arhierei sau arhimandriti, raman in Capela ingerului. Acolo se roaga si asteapta acest mare dar, aceasta mare descoperire, primirea sfintei lumini dumnezeiesti. Ca sa se descopere, iubitilor, ca mormantul nu e locul de veci, nu e doar loc al mortii, ca nici un loc din lumea aceasta nu e menit pentru moarte, ci pentru viata. Este o cantare a Bisericii de o adancime si o maretie unica: "Doamne, in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe tron, pe scaun ai fost, Hristoase, toate umplandu-le, Cel ce esti necuprins, cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfant". Si de cand mormantul Domnului a ramas gol, de atunci acesta nu mai este locasul de veci, cum spunem de obicei, pentru ca mormintele noastre poarta trupuri ale celor botezati, trupuri care poarta pecetea mortii si invierii lui Hristos, cum spune Apostolul: "Cati in Hristos ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat; ne-am ingropat cu Hristos intru moarte, ca sa si inviem cu El. Deci si voi asa, morti sa fiti pacatului si vii intru Hristos Iisus, Domnul nostru". Daca ajungi ca inca de aici sa mori fata de pacat, atunci deja pregusti arvuna invierii.

Urmeaza momentul suprem; toata lumea e intr-o incordare si intr-o asteptare unica, divina. Am inaintat de la altarulbisericii pana in pragul ei, la cativa metri de usa capelei Sfantului Mormant in acea stare de har, de rugaciune: "Doamne, m-ai invrednicit sa ajung aici". Deodata, din intuneric au tasnit sageti de lumina, ca niste fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Si deodata, un glob de lumina a tasnit dinauntrul capelei si a fugit catre Biserica Golgotei. Cand am privit atunci spre Biserica Golgotei, am vazut o femeie cu cele 33 de lumanari aprinse.

Acolo a mers acea lumina. Iata ce marturiseste acea femeie: e romanca, se numeste Ioana Elena Corneanu si e din Bucuresti. Era sosita din septembrie '92 la Ierusalim, a lucrat pe acolo. A venit la Sfantul Mormant sambata dimineata, pe 17 aprilie '93. La ora 7:00, era o multime de oameni. Portile s-au deschis pe la ora 9:00. Ea marturiseste: "inghesuita si miscata de valul lumii, imi plangea inima. Parca ma vedeam parasita de Dumnezeu - Doamne, m-ai lepadat de la fata ta! Luata de multime, trec pe langa Piatra Ungerii, prin spatele Bisericii Sfantului Mormant. Apoi, o putere m-a miscat inainte si deodata am ajuns la piciorul scarii care urca spre Golgota. Acolo, m-am strecurat prin multime si am ajuns sus, pe aripa din dreapta a Bisericii Golgotei. Ma tineam cum puteam.

Patriarhul a intrat in Sfantul Mormant. Ma rugam cu lacrimi. Deodata, apar fulgere de lumina si scantei, ca margelele, ca globuletele. Intr-o mana aveam manunchiul de 33 de lumanari, in cealalta cinci lumanari, intinse ca in rugaciune spre lumina. Inchid o clipa ochii, ca fulgerata, iar cand ii deschid, vad manunchiul de 33 de lumanari aprins. Se aprind si celelalte cinci, si lumea aprinde de la mine. Fata imi e scaldata in lacrimi". Iata marturia unui suflet prezent acolo, o romanca de-a noastra. Am aflat mai deunazi ca mai e inca o persoana, Ecaterina Ardeleanu, o pictorita, care a primit de asemenea taina sfintei lumini. Si mai traieste in Bucuresti inca o persoana sarmana, necajita mult. Am trimis dupa ea sa vina astazi, sa va aduca marturie directa, dar cel care a mers n-a mai gasit-o; a plecat. Ce vreau eu sa va spun, pomenind aceste trei femei? Or fi primit si barbati lumina, nu stiu, dar deocamdata stiu doar de femei ca au primit lumina sfanta. Lumina divina, iubitilor, e lumina invierii. Cine a fost vestitorul cel dintai al invierii? O femeie, Maria Magdalena; sau, inainte de ea, Maica Domnului, asa cum marturiseste Sfanta Traditie. Maica Domnului, Maria Magdalena, femeile mironosite, ele au fost deci primele primitoare si vestitoare ale luminii invierii.

Patriarhul aprinde lumanarile lui mari din aceasta lumina. De asemenea, pune din ea in doua candele si una este dusa la altarul bisericii mari iar cealalta este pentru celelalte biserici crestine, ca sa se impartaseasca toti din ea - la armeni, la catolici... Atunci, patriarhul iese din capela, sau deschide uneori cele doua firide, si aprinde lumanarile multimii care se inghesuie sa primeasca lumina din lumina. Aceasta lumina cel putin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea si nu se mistuia. Vom incerca sa talcuim de ce pe urma isi schimba chipul: nu ea se schimba, ci contactul cu lumea o face sa se schimbe. La inceput ea nu arde, asa incat unii isi dadeau cu ea pe fata, altii treceau cu mana prin ea. Chiar la sfesnicul pe care il aveam eu multi veneau si puneau mana in flacara. Insa dupa cateva minute, cand ea se uneste cu firea noastra - noi toti avem harul lui Dumnezeu in noi, dar de multe ori ne departam de el prin pacatele noastre, si firea noastra parca nu mai arata intotdeauna ca purtam har - datorita contactului cu lumea de aici, incepe sa capete si chipul lumii acesteia. E o unire intre cer si pamant, intre lumina divina si lumina noastra.

Asadar, pana in ziua de astazi se petrece taina aceasta pe care am vazut-o cu ochii mei, ca peste doua zile, cand mergeam prin bazar, sa aud in spatele meu o femeie. Am intors ochii inapoi si am salutat-o, am tresarit, cu mare durere in inima mea ca n-am comunicat mai mult. Dar m-am interesat la camin si am aflat ca o cunosteau maicile. Am staruit: "Va rog, va rog s-o chemati sa stau de vorba cu ea". Si de Izvorul Tamaduirii a venit la biserica, am stat de vorba cu ea si mi-a facut martur­isirea pe care eu v-am impartasit-o. O, Doamne, ce mare dar, mai ales pentru sfanta noastra credinta ortodoxa, pentru ca, asacum vedeti, aici se aprinde sfanta lumina - la ortodocsi. Si din ea se impartasesc toti.

Atunci cand, pe la anul 1300 si ceva, niste armeni au vrut sa primeasca ei lumina, patriarhul ortodox s-a indepartat si asezat langa un stalp, care este pana in ziua de azi, ca marturie. Au asteptati toti, cu focul inimii, sa vina focul divin. in cele din urma, a venit focul divin ca un fulger, ca un traznet, acolo unde era patriarhul ortodox. Nu pentru omul acela, ci pentru sfanta Ortodoxie, fratilor, ca e dreapta martur­isire. Ortodoxia crede cu atata putere si in crucea Mantuitorului, dar si in inviere. Niciodata Ortodoxia n-a despartit crucea de inviere. In Apus s-a pus prea mult accent pe crucea si pe pati­mile Mantuitorului, de aceea in operele unor pictori mari Mantuitorul este infatisat in suferinta lui atat de contorsionat, atat de chinuit - suferinta infatisata pana la ultima ei limita. Dar pentru noi aceasta suferinta a Mantuitorului reprezinta iubirea Lui pentru noi, iar in iubire e viata. Prin urmare, nu poate fi despartita crucea de inviere, Vinerea Mare de Duminica Pastelui. De aceea, cred eu, pentru dreapta noastra credinta, pentru marturisirea sfintei invieri cu atata foc, lumina divina e un dar facut Ortodoxiei.

Aceasta sa ne dea o data mai mult bucuria si nadejdea si incredintarea ca sfanta noastra marturisire ortodoxa e dreapta credinta, pe care s-o cunoastem, s-o iubim si sa fie marturie de dragoste a credintei pentru toti fratii nostri, de orice credinta ar fi ei! Am auzit ca fratii nostri neoprotestanti au de gand ca in Saptamana Patimilor sa contracareze marturisirea noastra. Noi n-avem dreptul sa judecam pe nimeni, Dumnezeu e judecatorul nostru, dar ne rugam sa creasca toti in dreapta credinta, in Ortodoxie, unde se afla, caci noi stim si credem si marturisim ca Ortodoxia e dreapta credinta, deplinatate a cre­dintei si nestirbire a credintei. Ea nu a adaugat si nu a stirbit nimic, ci a marturisit tot asa cum i-a incredintat Mantuitorul, prin Sfintii Apostoli si prin Sfintii Parinti. De aceea, nimic nu-i lipseste Ortodoxiei, decat sa fie cunoscuta, iubita si traita in aceasta taina a unitatii Crucii si invierii Mantuitorului. De aceea la ortodocsi crucea are niste raze care pleaca de la imbinarea celor doua linii - una care uneste cerul cu pamantul si alta care imbratiseaza lumea. Acele raze reprezinta taina luminii divine care tasneste din crucea, din mormantul Mantuitorului. in aceasta unitate sfanta a Crucii si a invierii, asa cum spunea Sfantul Serafim, "de-acuma Hristos a inviat si viata noua ne-a daruit si marturia sfintei Sale lumini", a luminii neinserate pentru care Biserica Ortodoxa spune: "O, Pastele cele mari si preasfintite, Hristoase! O, intelepciunea si cuvantul si puterea lui Dumnezeu, da-ne noua sa ne impartasim pururea de lumina Ta, si mai adevarat in ziua cea neinserata a imparatiei Tale! Amin."

De cand este cunoscuta minunea sfintei lumini pascale ?

Avem marturii inca din timpul patriarhului Narcis al Ierusalimului. Patriarhul Narcis vorbeste pe la anul 135 despre o minune, cum s-a aprins untdelemnul din candele din aceasta lumina sfanta. De asemenea, istorici ca Nichifor Theotochie si altii marturisesc despre ea. Nu s-a facut zgomot - aceasta a fost intotdeauna taina sfintei Ortodoxii - dar ea e marturia biruirii mortii. De aceea, din mormant rasare lumina. Aceasta e semnificatia cea mai adanca, si anume ca moartea e biruita. Observati, din cele sapte cuvinte ale Mantuitorului pe cruce, sase sunt din spontaneitatea Lui iar unul nu-i de la El. Vi le reproduc:

1 - Se roaga pentru rastignitori: "Iarta-i, ca nu stiu ce fac";
2 - Incredinteaza pe ucenic Maicii Domnului si pe Maica Domnului ucenicului: "Femeie, iata fiul tau!" si "Iata mama ta!";
3 - Fagaduieste talharului pocait: "Astazi vei fi cu mine in rai";
4 - "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?"
5 - "Mi-e sete";
6 - "Savarsitu-s-a", adica a implinit chemarea, misiunea;
7 - "Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu".

Care din aceste cuvinte nu este spontan, de la El? Acesta: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?" De unde e luat cuvantul? Din Psalmul 21, versetul 1. De ce l-a luat Mantuitorul de-acolo? Intai, ce inseamna moartea: despartirea de bunastare, parasirea lui Dumnezeu, despartirea de Dumnezeu Cel viu. Dar pe de-o parte, S-a despartit vreodata Fiul lui Dumnezeu de Tatal? Se putea desparti? Nu se putea! Pe de alta parte, putea fi moartea in Hristos, in Fiul lui Dumnezeu? Nu putea fi! Atat ca Fiu al lui Dumnezeu Cel viu - Dumnezeu e numai "da", nu e si "nu", pentru ca moartea inseamna negatie -dar si ca om. Moartea e plata pacatului; era in Hristos pacat? Nu era! Si atunci, daca e vorba de moarte, ea nu putea pleca de la Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu si ca unul fara de pacat. Ea e rodul omului. Dar daca nu lua Mantuitorul moartea s-ar fi mantuit omul? Nu s-ar fi mantuit. Atunci, El Se uneste cu strigatul omului: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?", asuma moartea omului si o invinge. Acest cuvant e luat din strigatul omenirii suferinde; se uneste umanitatea suferinda, osandita mortii din pricina "celui strain", cum ii spune Mantuitorul: "Oile Mele asculta glasul Meu; dupa cel strain nu merg". Care e strainul de care vorbeste Mantuitorul aici? Cu certitudine, Lucifer, care a aruncat samanta mortii in Iunie. De aceea din mormant rasare lumina, pentru ca morman­tul n-are ce cauta in lume. Prin Hristos, in cele din urma toate mormintele vor ramane goale. Ele nu sunt locase de veci; nu exista locas de veci al mortii. Din mormant a rasarit Hristos Cel inviat si lumina invierii. Acesta este intelesul teologic de negrait.

Parintele Constantin Galeriu

Pilda Zilei

Demult, un om l-a intrebat pe un batran calugar:

- Parinte, cine-i drept inaintea lui Dumnezeu ? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care putea sa zboare, sa se inalte singur in vazduh. Este acesta semn ca-i drept inaintea lui Dumnezeu, asemenea sfintilor ?

- Nu, fiule, nici vorba!

- Dar am auzit povestindu-se si despre un om ce putea sa mearga pe apa. Este acesta drept inaintea lui Dumnezeu ?

- Nici acesta ?

- Dar atunci, cine este drept ?

- Este cel ce-si duce viata linistit, in credinta si in frica de Dumnezeu. Daca Dumnezeu ar fi vrut ca noi sa zburam, atunci ne-ar fi dat aripi. Rostul nostru este de a fi buni crestini. Pentru a fi sfant nu trebuie sa te inalti in vazduh cu trupul; doar sufletul sa ti se inalte spre cer prin rugaciuni si fapte bune. Nici nu trebuie sa mergi pe ape; dar sufletul tau sa ramana mereu deasupra pacatelor si sa nu se afunde in ele. Doar asa, cu un suflet curat poti avea o viata curata. Doar asa, te poti chema bun crestin si poti spera in mantuire. Cel cu inima curata se va cunoaste, astfel, dupa viata sa linistita si dupa traiul cumpatat. Acela este om drept si inaintea oamenilor, si inaintea lui Dumnezeu.

Sfânta şi Marea Sâmbătă



Biserica Ortodoxă se află astăzi,14 aprilie 2012, în Sfânta şi Marea Sâmbătă când prăznuim îngroparea dumnezeiască şi trupească a Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pogorârea la iad, prin care neamul nostru fiind chemat din stricăciune, a fost mutat spre viaţă veşnică. Prezentând semnificaţiile acestei zile din Săptămâna Patimilor, sinaxarul rezumă conţinutul Prohodului Domnului şi al cântărilor rânduite pentru Vecernia aceleiaşi zile, săvârşită sâmbătă dimineaţa împreună cu Liturghia Sfântului Vasile cel Mare:

„Cele patruzeci de zile ale Postului Mare întrec pe celelalte zile; iar mai mare decât acestea este săptămâna cea mare; şi iarăşi mai mare decât săptămâna mare este această Sfântă şi Mare Sâmbătă. Se numeşte săptămâna mare nu pentru că zilele ei ar fi mai mari sau ar avea mai multe ceasuri, ci pentru că în ea s-au săvârşit şi mai cu seamă azi, minunile mari şi mai presus de fire şi faptele neobişnuite ale Mântuitorului nostru. Căci după cum la întâia facere a lumii, Dumnezeu, săvârşind toate lucrurile, şi în urmă în ziua a şasea a creat pe om, făptura cea mai de seamă, iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Lui şi a sfinţit ziua, numind-o Sâmbătă, care se tâlcuieşte odihnă, tot aşa şi la facerea lumii celei spirituale, săvârşind toate în chipul cel mai bun, în ziua a şasea a creat din nou pe omul stricat şi înnoindu-l iarăşi prin Crucea cea de viaţă purtătoare S-a odihnit încă o dată cu o odihnă desăvârşită, de toate lucrurile Lui, dormind un somn dătător de viaţă şi mântuitor. Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt, iar cu sufletul Lui curat şi dumnezeiesc Se pogoară şi în iad. Sufletul a fost despărţit prin moarte de trup şi l-a dat în mâinile Tatălui. Tot Tatălui i-a dat şi propriul Său sânge, fără să-I fie cerut; iar sângele Lui a fost preţ de răscumpărare pentru noi. Sufletul Domnului n-a fost ţinut în iad ca sufletele celorlalţi sfinţi. Cum putea, oare, să fie ţinut odată ce n-avea asupra Lui, ca ceilalţi drepţi, nimic din blestemul strămoşesc? Dar nici duşmanul nostru, diavolul, n-a luat sângele prin care am fost răscumpăraţi, cu toate că noi eram în stăpânirea lui. Cum putea, oare, să ia sângele lui din altă parte decât de la Dumnezeu? Dar, oare, tâlharul de diavol putea să-l ia chiar pe Dumnezeu? Domnul nostru Iisus Hristos a locuit trupeşte în mormânt şi cu Dumnezeirea, care era strâns unită cu trupul. A fost împreună cu tâlharul în rai; a fost şi în iad, după cum s-a spus, împreună cu sufletul Lui îndumnezeit. Într-un chip mai presus de fire ca Dumnezeu necuprins era cu Tatăl, împărăţind împreună cu Duhul. Era pretutindeni; Dumnezeirea n-a suferit nimic în mormânt, după cum n-a suferit nimic pe Cruce. Trupul Domnului a suferit şi stricăciune, adică despărţirea sufletului de trup, dar nicidecum stricăciune în înţelesul unei putreziri a trupului şi o nimicire desăvârşită a mădularelor. Iar Iosif, coborând de pe Cruce sfântul trup al Domnului, l-a înmormântat într-un mormânt nou, punând o piatră foarte mare la intrarea mor¬mântului. Într-adevăr, iudeii s-au dus Vineri la Pilat şi i-au spus: „Ne-am adus aminte că înşelătorul Acela a spus pe când trăia, că după trei zile Se va scula. Ni se pare că este bine ca prin puterea ta să porunceşti să se întărească mormântul cu ostaşi”. Dacă este un înşelător, pentru ce, iudeilor, I-aţi ascultat cu râvnă cuvintele Lui pe când trăia? Dar când a spus Hristos: „Mă voi scula?”. Poate că iudeii au scos asta din pilda cu Iona. Negreşit ei sunt fără de judecată când cer să fie întărit mormântul ca să nu se fure cumva trupul. O, cât sunt de lipsiţi de judecată! Nu ştiau că ceea ce făceau în sprijinul lor o făceau împotriva lor! Pilat le-a îngăduit, iar ei, împreună cu o ceată de ostaşi, au întărit mormântul şi l-au şi pecetluit. Şi s-a făcut asta pentru a nu se pune la îndoială Învierea Domnului, o dată ce era străină şi paza şi pecetea. Dar deodată iadul se cutremură, când simte puterea Domnului, dând după puţină vreme afară, din pricina înghiţirii nedrepte a lui Hristos, piatra cea tare şi din capul unghiului, şi pe cei ce-i mâncase şi-i ţinea din veac în pântece. Cu pogorârea Ta nespusă, Hristoase Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi, Amin!” („Deniile din Postul Mare”, Editura TRINITAS 1999
)