Omeneşte vorbind, Africa este cel mai nedreptăţit continent când vine vorba de răspândirea cuvântului Lui Dumnezeu. Obstacole naturale sau alţi parametri negativi nu au facilitat ca învăţătura să ajungă în cele mai adânci părţi ale continentului, cu excepţia regiunilor din nordul şi nord-estul lui. Se poate să fi fost planul Proniei divine, pentru răspândirea credinţei acolo, chiar recent, in timpul secolului al xx-lea.
Este un fapt cunoscut că alte ‘’biserici’’ creştine s-au stabilit in aproape toată Africa, începând cu jumătatea secolului al XVIII - lea, prin colonizarea de către popoare europene. În afară de scopul exploatării acelor pământuri purtătoare de aur, aceste popoare au plănuit de asemenea să îşi răspândească religia. Astfel, sunt acolo creştini catolici din secolul al XVIII - lea, protestanţi de la jumătatea secolului al XX – lea, urmaţi de ‘’biserici’’ eretice ale zilelor din urmă, cu un conţinut creştin sau chiar demonic, formate de către pastori africani.
Aceste ‘’biserici’’, care sunt tăiate din plinătatea adevărului şi a Vieţii, nu s-au preocupat niciodată – nici în trecut, nici în prezent si nici în viitor – să scoată misticismul african de sub diferitele influenţe demonice şi convingeri. Explicaţia este simplă: diavolul se teme de Adevăr; Adevărul este Hristos şi Ortodoxia şi este o mare prăpastie între El şi legiunile demonice.
Biserica Ortodoxă a întârziat mult aducerea mesajului său în Africa. Numai cei mai înflăcăraţi din cler, din Grecia şi de pretutindeni, care, cu binecuvântarea episcopilor locali, s-au stabilit în diferite regiuni ale Africii şi au aprins mici scântei de lumină duhovniceasca. Şi, doar această lumină – lumina credinţei şi a vieţii ortodoxe – este capabilă să-l anime pe băştinaşul african şi să să-l descătuşeze din chinurile pe care le generează vrăjitoria şi idolatria.
Călătoriile mele consecutive în Africa Centrală cu scopuri misionare m-au ajutat să-mi fac o imagine autentică a elementului păgân şi să ajung la anumite concluzii.
În Africa – cel puţin în sfera de care eu sunt preocupat cel mai frecvent- nu se pomeneşte de un ateism african. Este un element foarte încurajator, când aspiri să îi conduci la adevaratul, Mantuitorul nostru, Iisus Hristos şi la Biserica Sa.
Vrăjitoria implică o credinţă că, înăuntrul animalului şi plantei se află puteri supranaturale, invizibile, care acţionează ca spirite cu diferite caracteristici şi, care influenţează viaţa unei persoane. Una dintre cele mai vechi forme este vrăjitoria ’’homeopată’’. Ca un exemplu, am vrea să menţionăm practica vraciului care, pentru a răni duşmanul, va confecţiona o asemănare a lui (o ’’păpuşă’’) din lemn, ceară sau argilă. O formează astfel încât să semene cu duşmanul, cât mai mult posibil. Dacă nu seamănă cu duşmanul, el ’’botează’’ asemănarea cu numele duşmanului şi apoi începe să-l tortureze în funcţie de rezultatele pe care vrea să le obţină. De exemplu, dacă vrea să provoace moartea unui animal, n-are decât să pună în aplicare moartea acelui animal. Ca să-l omoare pe duşmanul ’’clientului’’ său, el înfige un ac în ’’inima’’ unei păpuşi sau a unei imagini din lemn care se presupune că îl reprezintă pe duşman.
Ei consideră de neconceput ca cineva să poată trăi fără ca viaţa lui să depindă de puteri mai înalte. Aceasta este evident în diferite circumstanţe ale vieţii lor. Dacă, de exemplu, o rudă s-a îmbolnăvit sau a murit, ei cred că cineva îi urăşte şi acum se răzbună. Aşa că fug la doctorul vrăjitor. Îi spun care e problema şi caută să descopere cine a provocat acea soartă groaznică în casa lor.
Religia idolatră principală în Africa este venerarea strămoşilor. Acest fenomen demonic de invocare a morţilor este numit spiritism în ţara mea. Ei cred în spiritele strămoşilor lor şi le invocă. În acest fel, diavolul îşi asumă vocea rudei lor decedate şi răspunde la invocările lor pe timpul nopţii. Oamenii cred că vorbesc cu ruda decedată când, de fapt, diavolul este cel care intervine şi le spune ce vrea el.
Odată eram în Kolwezi în Congo. O dată pe săptămână, predam într-un cerc de femei botezate. Într-o zi le-am vorbit despre sfinţenie şi despre slava sfinţilor noştri în rai. Când le-am spus că oameni cu adevărat sfinţi există doar în Biserica Ortodoxă, multe dintre femei au sărit de pe locurile lor. Au obiectat cu foarte mare încordare, spunând că şi ele au sfinţi în religia lor anterioară de adorare a strămoşilor. În ciuda încercărilor mele de a le convinge de opusul credinţei lor, au rămas neconvinse. Aşa că acea lecţie s-a terminat cu neacceptarea de către unele dintre ele a învăţăturii noastre unice privitoare la Sfinţi.
Pentru aceia care nu au devenit familiari – empiric şi dogmatic- cu Biserica Ortodoxă, în Africa este văzută ca una dintre numeroasele comunităţi religioase protestante. Oricum, ei sunt uimiţi de lucrarea minunată car se face înăuntrul ei, prin graţia Duhului Sfânt. Astfel se grăbesc să tragă concluzia că (în concordanţă cu mentalitatea lor religioasă statornică) preoţii ortodocşi sunt vraci minunaţi- de departe superiori tuturor vracilor din Africa!
Când, în Iulie, 1999, am mers în satul Lwankoko din Kolwezi, fiind invitaţi de înşişi localnicii, cu privire la un episod ingrozitor de vrajitorie, am fost martori la următoarele: diavolul a adus locuitorii din toate satele dimprejur într-un impas şi erau în pragul unui război civil, pe seama unui sătean ucis de vrăjile a trei vraci, care fuseseră botezaţi ortodocşi cu doi ani în urmă. Ei se botezaseră în mod prefăcut, urmărind scopuri personale, fără a renunţa la conduitele magice şi la activităţile demonice.
Când am ajuns în satul lor, sicriul cu trupul în el era ’’înţepenit’’ la pământ şi era imposibil să fie transportat la locul de înmormântare. Cei trei doctori vrăjitori care l-au ucis au fost dezvăluiţi de diavolul însuşi într-un mod ciudat, aşa încât zăceau la pământ, incapabili să se mişte.
La venirea noastră acolo am putut auzi comentarii ale celor din preajmă:’’ acum să vedem ce vor face ortodocşii….’’ După citirea rugăciunii de exorcizare, am dezlegat cureaua de cauciuc cu care coşciugul era legat simbolic prin puteri magice, apoi am stropit cu apă sfinţită trupul decedatului, precum şi oamenii care stateau în jurul nostru. Mulţi dintre ei s-au dat repede la o parte pentru că au crezut că suntem doctori vrăjitori şi îi stropim cu o poţiune magică care le-ar face rău.
Apoi am dat instrucţiunile ca sicriul să fie ridicat de 3-4 oameni şi să ne urmeze. Dar nimeni nu a îndrăznit să răspundă solicitării. Ştiau că sicriul era înţepenit jos şi nu putea fi mişcat, aşa că de ce ar fi vrut acum să se mişte de la locul lui? La un ton mau aspru al vocii, patru dintre creştinii noştri s-au supus şi am pornit spre pădure la ora 10 noaptea, pentru înmormântare. Îndoiala şi curiozitatea i-au făcut pe mulţi să plece din sat; au venit cu noi vorbind între ei: ’’Acum să vedem – va fi sicriul de acord să fie pun în mormânt, sau se va întoarce în sat, înţepenit pe spatele celor care îl poartă, cum a făcut ieri?’’ Este un fapt, este exact ce se întâmplase în ziua precedentă. Coşciugul nu s-a coborât de pe spatele celor ce-l cărau, în schimb, cu o putere demonică, s-a întors în satul din care veniseră, şi a demolat colibele doctorilor vrăjitori care îl omorâseră pe decedat….
Nu doar ortodocşii, ci de asemenea oameni din alte religii şi convingeri idolatre au apelat la preoţii noştri ortodocşi, pentru a fi scăpaţi de chinurile vrăjitoriei.
Preotul nostru băştinaş, parintele Jacob Banza, a slujit timp de 20 de ani în detaşamentul Kolwezi. Are harisma de a deschide inimile oamenilor. Cu aprobarea responsabilului pentru Detaşament, el e cel trimis să rezolve toate cazurile demonice complicate. Odată, fusese invitat de două familii ortoodoxe dintr-o suburbie din Kolwezi, pentru că un tânăr medic vrăjitor, de doar 12 ani, le-a făcut vrăji la 2 dintre copiii lor. Fr. Jacob a vorbit cu tânărul. L-a întrebat:
’’Cum faci vraja?’’
’’Am asemenea puteri, încât doar dacă pun degetul pe îmbrăcămintea celui căruia vreau să-i fac rău, orice doresc se îndeplineşte imediat.’’
’’Vrei să spui că dacă îmi atingi sutana, vei putea să-mi faci şi mie ce vrei?’’
’’Voi, preoţii ortodocşi, sunteţi toţi foc. Dacă te ating, voi lua foc. Imi voi pierde puterea!’’
Altă dată, părintele Iacob mi-a spus că a stat în compania unui compatriot de-al lui – un medic vrăjitor. După numeroase discuţii au căzut de acord ca atunci când vraciul îşi va săvârşi ritualul, să fie prezent şi pr. Iacob, şi când părintele Iacob îşi va spune rugăciunile, vraciul de asemenea să fie prezent. Rezultatul a fost că doctorul vrăjitor n-a putut sta locului în timp ce pr. Jacob spunea rugăciunile. El a recunoscut: ’’Nu pot sta, ceva mă îndepărtează.’’
În Africa, nu doar vracii sunt preocupaţi de vrăjitorie; mulţi oameni sunt. Chiar copiii pot face semne şi monstruozităţi cu puterea diavolului.
Vrăjitoria în Africa are puteri înfricoşătoare şi metode de a obţine aspectele ei satanice. În cazul morţii unei persoane, familia celui decedat demarează o căutare insistentă a cauzei acelei morţi. Atunci se dezvaluie o scena care aminteste de tragedie. Odată, când am mers într-un sat să cumpăr legume pentru copiii din pensiunea noastră, am observat că acea casă de unde procuram legumele, avea o gaură imensă într- unul dintre peretii ei de lut. Am întrebat în jur, să aflu unde era femeia casei, si de ce casa era demolată.
Mi s-a spus că femeia fusese închisă pentru că au descoperit că ea participase la provocarea morţii unei persoane, care se întorsese în sicriu şi-i demolase casa. Oamenii care au văzut sicriul- cu decedatul în el- zburând peste ei cu o viteză incredibilă, au alergat după el cu respiraţia tăiată şi l-au văzut izbindu-se de împrejmuiri şi de case şi chiar dezrădăcinând copacii din calea lui, până când a ajuns la casa unde în final s-a oprit. Sătenii atunci i-au arestat pe locuitorii casei, pentru că aveau dovada că ei erau ucigaşii decedatului. Aşa au început torturile, conflictele şi ciocnirile. E destul să spunem că într-o singură lună, 62 de persoane au fost ucise într-un singur sat. Diavolul a reuşit să-i împartă în două părţi opuse şi apoi i-a îndemnat să se lupte între ei până la moarte.
În iunie 2002, am primit un telefon de la unul dintre creştinii noştri pe nume Pandeleimon, care era grav rănit. A fost dus la secţia de Urgenţe a spitalului din Likasi. Ne-a spus că fusese victima vrăjitoriei şi că, capul îi era spart în două. I-am trimis pe preotul nostru, părintele Augustin şi pe diaconul Fotios. Prin ei, am aflat despre tot incindentul tragic. Colegi de muncă de-ai lui de la acelaşi departament au devenit invidioşi pe pricepereile şi pe promovările lui. El lucra ca şofer de camion, transportând cobalt şi cupru care era extras de compania GECAMINES din Likasi. Colegii lui invidioşi l-au dus la un vraci; l-au plătit şi vraciul a promis că va extremina muncitorul nedorit. Aşa că, într-o după amiază, în timp ce Pandeleimon transporta cupru către Likasi, un câine negru a sărit în comionul său prin fereastră. Câinele a început să-l muşte în părţile intime. Şoferul s-a luptat să conducă camionul cu o mână iar cu alta a încercat- fără succes- să împingă câinele. Îi era cu neputinţă să scape de câine, care era un demon trimis de vraci; camionul s-a rostogolit şi a căzut pe partea dreaptă a drumului într-un şanţ. Şoferul a căzut pieziş şi a fost rănit aproape mortal la cap. Atingându-şi scopul, câinele a sărit afară pe fereastră şi a dispărut în pădure.
Greşeala pe care a făcut-o creştinul nostru a fost că nu s-a gândit că agresorul nocturn ar fi putut fi un demon în chip de câine. Dacă şi-ar fi făcut cruce imediat,ar fi fost salvat. Încercările sale să înlăture câinele cu propria putere au dat greş, şi l-au condus la spitalizare. Cu voia lui Dumnezeu, el a scăpat de moarte şi s-a întors la familia lui, unde soţia şi cei 4 copii îl aşteptau temători.
Doctorii vrăjitori sunt asa de bine învăţaţi de profesorii lor demonii, încât ei rareori sau niciodată nu dezvăluie secretele ce stau la baza planurilor şi ritualurilor lor satanice. Aceasta s-a observat în special cu femeile vraci; ele preferă să moară luându-şi secretele cu ele în mormânt, decât să le mărturisească sau să le divulge altora.
Când diavolul i-a descoperit pe cei 3 doctori vrăjitori care l-au ucis pe Katoka, gardianul de la ferma detasamentului Kolwezi în iulie, 1999, doar unul dintre ei a divulgat părintelui Meletios următoarele, ca un fel de mărturisire:
’’Înainte să te botezi, părinte, spiritele au venit la noi şi ne-au spus: Nu ne supărăm dacă hotărâţi să fiţi botezaţi; noi cerem un singur lucru de la voi: nu spuneţi nimic despre noi preoţilor ortodocşi. Aţi văzut cum v-am ajutat până acum în fiecare dintre problemele voastre. Să nu trădaţi prietenia noastră. Sigur nu aveţi plângeri îmmpotriva noastră?’’
În Bazzaville sunt în prezent trei parohii ortodoxe. De dimineaţa până noaptea părintele Iacob Banza primeşte zeci de oameni care nu au legături cu Biserica noastră. Ei nu vin să ceară sprijin material, ca în cazul din Kolwezi, ci doar ajutor spiritual. Ei vin căutând o ’’barcă de salvare’’ , pentru că diavolul – în ale cărui plase ei s-au încurcat – i-a dus în impas. Părintele Jacob cu adevărat suferă în eforturile lui de a-i ajuta să-şi mărturisească păcatele şi piedicile lor care sunt atribuite vrăjitoriei. El consideră necesar să le spună că şi el, înainte de a fi botezat, era un vraci foarte puternic; că avea relaţii nu doar cu o femeie, ci cu două sau chiar trei femei în fiecare zi. În acest fel, ei sunt încurajaţi să-şi divulge secretele. Ei încep să-şi povestească propriile păcate. Aşa începe terapia lor- cu catehizare şi eventual cu integrarea prin Sfântul Botez în Corpul Bisericii noastre.
La săvârşirea Botezurilor, au fost cazuri în care s-au întâmplat lucruri şocante. Persoane care au avut implicaţii în vrăjitorie şi nu s-au spovedit sincer şi amănunţit, cădeau ţipând şi tremurând la sunetul binecuvântărilor Bisericii noastre, care se citeau. Când Sfânta Cruce este întinsă către ei, sunt speriaţi, îngroziţi şi vor să scape de ea fugind. Ei recunosc că Semnul îi ’’arde’’.
Altă dată în Kolwezi am avut un seminar pentru profesorii noştri de catehism. Unul dintre ei – după cum auzisem – nu renunţase pe deplin la puterile vrăjitoriei din viaţa sa. În timpul dumnezeieştii Liturghii într-o duminică, când avea loc Intrarea cea Mare( A Sfintelor Daruri), catehumenul N….. s-a prăbuşit pe podea ca şi când ar fi murit. După spovedanie, duhul necurat s-a depărtat de el şi şi-a revenit.
Alt catehumen al nostru avea impresia că putea beneficia de ambele situaţii. Oricând apare nevoia, îşi va vizita medicul vrăjitor local. Rezultatul final a fost că a ajuns posedat. A suferit imens. Oamenii din satul lui l-au evitat. Cei posedaţi de demon nu au loc într-o comunitate de oameni. Din acest motiv autorităţile din ţinutul lor i-au obligat să locuiască în păduri, departe de alţi oameni.
Cu voia lui Dumnezeu, catehizatulla fost vindecat. Din nou a fost nedorit în satul său, pentru că oamenii spuneau acum că nu era N., ci un spirit străin cu înfăţişarea lui. Se temeau de el şi l-au silit să plece în pădure.
În 2001 un ministru al guvernului a venit în Kolwezi. Era perioada când războiul izbucnise la graniţa dintre Congo şi Rwanda. Trenurile veneau să ia soldaţi total neexperimentaţi pentru război, să-i ducă în zonele de război. Ministrul şi-a făcut apariţia la timp pentru a susţine moralul băştinaşilor în confruntarea duşmanului. Am fost impresionaţi cum, în mod public, i-a încurajat pe toţi bărbaţii înrolaţi să meargă la vraci; să fie murdăriţi cu loţiunile date de aceia, pentru ca gloanţele duşmanilor să nu-i ’’găsească’’. Şi am fost asiguraţi de creştini ai locului de-ai noştri că toţi aceia care au luat acele loţiuni şi s-au supus celor prescrise de medicii vrăjitori, s-au dus la război purtând pantaloni scurţi, fără alte haine de protecţie, pentru că gloanţele duşmanului nu i-au găsit!
În timpul confruntălilor politice este normal ca si candidaţii reprezentativi ai partidului să meargă în împrejurimi. Un grup de tineri bărbaţi care erau susţinători ai unui anume partid politic, şi-au instalat baraca pe iarbă în afara unui sat vecin, Chamboula. Sperând să creeze o teamă artificială trecătorilor, au făcut un mormânt fals, aşezând o Cruce creştină la cap.
Dar comportamentul lor a devenit tiranic. Nu numai că au încercat să convingă oamenii ce treceau pe alături să le susţină partidul, de asemenea le cereau bani şi din orice marfă pe care o transportau din oraş în satul lor, aranjau cu forţa o porţie din ea atât pentru supravieţuirea lor cât şi a familiei lor. Prezenţa lor a devenit o năpastă şi pentru noi, pentru că treceam pe acolo zilnic pentru a ajunge la ferma din apropiere pentru legume. Într-o după amiază, unul dintre preoţii noştri a trecut pe acolo şi după ce s-a asigurat că nu era nimeni prin preajmă, a aprins focul şi le-a ars baraca. Ziua următoare, a plecat în vacanţă în Grecia.
2-3 zile mai târziu am trecut pe acolo cu un alt frate şi cu şoferul maşinii noastre, îndreptându-ne spre fermă. Am fost surprins dar şi cutremurat când 3 dintre acei tineri brusc a sărit din iarba înltă. Purtau doar pantaloni scurţi ; aveau pene în păr, îşi pictaseră trupurile pe jumătate goale cu dungi verticale multicolore şi fiecare dintre ele purta de asemenea o sabie lungă. Şi-au ridicat mâinile în aer şi ne-au forţat maşina să stea pe loc.
’’Avem ceva de aranjat cu voi ortodocşii’’.
’’Ce s-a întâmplat băieţi? De ce ne-aţi oprit?’’
’’De ce ne-aţi incendiat baraca?’’
’’N-am fi putut face aşa ceva. Ne ştiţi de atâţia ani.Vă iubim şi am avut grijă de voi şi de ţara voastră.’’
’’Am fost la şeful nostru şi ne-a spus că preotul vostru ortodox…… ne-a dat foc la baracă. Aşa că nu veţi trece; în schimb, veţi veni cu noi în sat şi şeful nostru vă va judeca.’’
’’Ascultaţi, copiii mei. Urcaţi în maşină. Să mergem la ferma noastră împreună şi să discutăm paşnic. Orice doriţi şi putem face, vom face.’’
Au fost de acord şi aşa am plecat cu toţii la fermă.
I-am cerut d-lui Gerasimos – unul dintre creştinii noştri ortodocşi – să vorbească cu ei şi să-mi spună care le sunt cererile. M-am retras de lângă ei şi m-am prefăcut că examinez legumele de la fermă. Într-adevăr, au cerut muncitori şi materiale din ale noastre ca să-şi recostruiască baraca. Apoi, pentru a-i mulţumi vraciului care i-a informat despre incendierea barăcii lor, au cerut de asemenea un cocoş alb, o jumătate de sac de cereale, orez, cartofi şi fasole, ca să poată toţi cina împreună. Ce puteam face? Am mers la magazin, am luat un cocoş alb şi le-am dat restul de provizii. De asemenea le-am trimis muncitorii noştri să le reconstruiască baraca şi aşa s-a sfârşit mica mea aventură. De atunci înainte am devenit dureros de conştienţi că nu ar trebui să ai prea mult de-a face cu vracii, pentru că ei nu iau lucrurile uşor…..
În satul Mapendo, la 30 km de Kolwezi, se află un masiv ’’cuib de viespii’’ demonic. Frecvent trecem pe lângă el, pe calea către satul alăturat, Lwankoko, unde se află marea fermă a Misiunii noastre. Într-o după amiază, pe când părintele Meletios ( actualmente episcop) se întorcea de la fermă, s-a oprit în satul mai sus menţionat pentru că se auzeau ţipete şi o agitaţie generală. Şeful satului şi doctorul vrăjitor au adunat toată lumea la o întrunire. Părintele Meletios a ieşit din maşină şi a început să se apropie de acea congregaţie demonică, ţinând un crucifix în mână. Vraciul a ţipat la el:
’’Nu te apropia. Îmi vei strica munca. Pleacă repede…’’
’’Dar nu voi întrerupe. Vin spre tine doar ca să te felicit.’’
’’Nu, nu…Voi preoţii ortodocşi sunteţi vraci foarte puternici. Eşti stânjenitor numai prin prezenţă!!’’
Lipsindu-le plinătatea Adevărului, celorlalte ’’biserici’’ le lipseşte de asemenea acel har sfinţitor. De aceea mulţi oameni se reped plini de speranţă la preoţii noştri ortodocşi.
Când un anume preot catolic a încercat să citească Exorcismul pentru o persoană posedată de demon, demonul a râs de el sarcastic şi desigur nu s-a îndepărtat. Un alt preot catolic – după cum mi-a spus părintele Kosmas – a început exorcizarea unui posedat de demon de unul singur şi rezultatul a fost îngrozitor- preotul însuşi a ajuns posedat.
Astfel, după cum putem vedea, singura arcă de salvare oriunde şi oricând, pentru fiecare persoană de oriunde din lume este Biserica noastră Ortodoxă cu episcopii şi preoţii noştri, care sunt în succesiune apostolică canonică, purtând adevăratul har deplin al preoţiei. Mulţumirile ortodocşilor din Congo către toţi cei carelucrează împreună pentru răspândirea Ortodoxiei în teritoriul lor, sunt nenumărate şi pentru toată viaţa.
Acum au cunoaşterea empirică a faptului că Biserica Ortodoxă este zidul de apărare care poate rezista tuturor curentelor demonice de vrăjitorie şi idolatrie.
Tuturor ni se fa cere socoteală înfricoşătoare, nu doar pentru că în general am scos credinţa Sfintilor noştri din vieţile noastre, dar cu egoismul şi cu atitudinea noastră inadmisibile, am împiedicat-o să fie transmisă celor ce’’ locuiesc în latura şi în umbra morţii’’ din Africa şi Asia.
Este vremea să ne revenim din aceatsă atitudine. E vremea să ne întoarcem mintea plină de recunoştinţă spre Iisus Hristos, pentru că avem acest privilegiu ancestral de a fi ortodocşi şi neafectaţi de legăturile vrăjitorilei şi ale morţii eterne.
Milioane de fraţi africani aşteaptă prezenţa noastră ortodoxă, rugăciunile noastre, stabilirea edificiilor care vor fi benefice lor, sfinte altare şi alte clădiri misionare unde credincioşii se pot sfinţi şi puterile întunericului pot fi alungate de la ei.
«Η ΔΡΑΣΙΣ ΤΗΣ ΜΑΓΕΙΑΣ ΣΤΗΝ ΑΦΡΙΚΗ»ΜΟΝΑΧΟΥ ΔΑΜΑΣΚΗΝΟΥ ΓΡΗΓΟΡΙΑΤΟΥ
ΕΚΔΟΣΕΙΣ «ΟΡΘΟΔΟΞΟΣ ΚΥΨΕΛΗ»
Împaratul Arcadie, feciorul lui Teodosie cel Mare, scotând cinstitul brâu al Preasfintei de Dumnezeu Nascatoarei din Ierusalim, caci acolo era pastrat cu cinstita ei haina pâna în acea vreme de o femeie fecioara, l-a adus în Constantinopol, si l-a pus într-un sicriu luminat, pe care l-a numit si sfânta racla. Deci trecând 410 ani, a deschis acea sfânta racla împaratul Leon cel întelept, pentru femeia sa Zoe, care era chinuita de duh necurat, si care vazuse si dumnezeiasca vedenie; ca de s-ar pune peste dânsa cinstitul brâu, s-ar lecui. Si s-a aflat cinstitul brâu stralucind ca si cum ar fi fost tesut atunci nou, având o pecete tiparita în aur; si hârtie Codicel lipita, care arata cu numarul, vremea, indictionul si ziua în care fusese adus sfântul brâu în Constantinopol si cum a fost pus de mâinile împaratului Arcadie în racla, pecetluita fiind de dânsul. Acest brâu sarutându-l împaratul, si întinzându-l peste împarateasa cu mâna patriarhului ce era atunci, o, minune, îndata s-a mântuit de boala împarateasa, si toti slavind pe Mântuitorul Hristos si dând laude de multumire Preacuratei Maicii Lui, l-au pus iarasi în acea racla unde era mai înainte.
Tropar (Glas 5)
