Bucuria de a privi o icoană

Este cât se poate de firesc să avem icoanele, lui Hristos, ale Preacuratei Sale Maici, îngerilor, sfinţilor, în primul rând fiindcă ne-o cere însăşi firea noastră, dorim să avem mereu înaintea ochilor chipul Celui iubit, al Binefăcătorului, pentru ca privindu-L să ne aducem aminte de El mai des, de binefacerile Lui, să-L omagiem, întocmai ca pe oamenii vii, stimaţi şi respectaţi în chip deosebit.

În al doilea rând, noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este firesc deci să avem mereu sub priviri chipul nostru cel dintru început, începutul primordial, pe Domnul Dumnezeu în acele înfăţişări în care a binevoit El însuşi să Se arate oamenilor, pentru a ne aduce aminte mai des de El, de veşnica Sa prezenţă printre noi, de lucrarea Sa proniatoare, pentru a ne exprima prin semne vizibile sau prin ritualuri evlavia faţă de El, recunoştinţa, dragostea.

Deoarece suntem fiinţe corporale, din pricina acestei corporalităţi avem nevoie de reprezentări materiale, de ritualuri materiale. Se înţelege că tocmai de aceea Domnul Însuşi S-a arătat drepţilor Săi în deferite forme: de pildă, lui Avraam la stejarul Mamvri, sub înfăţişarea celor trei călători; lui Isaia, ca un slăvit Împărat, stând pe un tron preaînalt; proorocului Daniel în chipul Celui vechi de zile şi al Fiului Omului adus înaintea Lui. Dacă n-ar fi fost necesară o imagine văzută a Dumnezeului nevăzut, de buna seamă că El nu S-ar fi arătat la modul vizibil, n-ar fi venit pe pământ luând chip de om, n-ar fi primit chip de rob; zice David: ,,Căutaţi faţa Lui pururea“ (Psalmul 104, 4).

De aceea pictăm, păstrăm şi respectăm icoane ale Preacuratei Maici a.Domnului, îngerilor, sfinţilor, fiindcă ei sunt reprezentări vii ale chipului şi asemănării cu Dunmezeu. Privindu-le ne apar din nou în amintire, mai limpede, nevoinţele, virtuţile, binefacerile de care ne-am învrednicit de la ei, dragostea lor înflăcărată faţă de Dumnezeu, simţindu-ne îndemnaţi noi înşine să le urmăm exemplul, să veghem asupra noastră pentru a ne ţine teferi cu trupul şi cu sufletul, a ne curăţi de toată întinăciunea trupească şi sufletească, pentru a le preaslăvi nevoinţele şi prin toate acestea ni-i facem apărători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

Fiindcă Dumnezeu binevoieşte a primi mijlocirea prietenilor Săi, a credincioşilor Săi slujitori, pentru oamenii faţă de care se fac intercesori înaintea Sa. Întrucât nu suntem duhuri fără trup, ci fiinţe îmbrăcate în carne, având calităţi materiale, înfăţişare materială, este firesc să căutăm chipurile unor fiinţe nevăzute şi de aceea, venind în ajutorul neputinţei noastre, Domnul le-a dat putere îngerilor să ia chip de om şi să ni se arate (atunci când binevoieşte El) întocmai cum suntem noi, ca, de pildă: Arhanghelul care i s-a arătat lui Isus Navi, lui David, Anei, lui Zaharia, Preacuratei Fecioare Maria şi altora, în Vechiul şi în Noul Testament.

Oare nu ne demonstrăm chiar noi în viaţa de fiecare zi această cerinţă a firii noastre, necesitatea de a avea portretele lor şi când ni le facem şi pe ale noastre de a ni le atâma pe pereţi, sau de a le păstra în albume, pentru a le privi de câte ori vrem, desfătândune cu chipul unor persoane respectate şi iubite? Tot ceva firesc, necesar, plăcut lui Dumnezeu este şi cinstirea sfintelor icoane, deşi mulţi luterani şi

anglicani consideră că n-ar fi firesc, că este contrar voinţei lui Dumnezeu şi că este o erezie şi o idolatrie. Ei nu ţin icoane în case şi nici în bisericile lor, considerând drept păcat a le avea şi ali te închina; prin aceasta, ei pierd foarte mult din credinţă şi din evlavie, fiindcă, întrerupând relaţia vizibilă cu sfinţii, au întrerupt-o prin aceasta şi pe cea invizibilă, cu toate că Biserica cerească şi Biserica pământească alcătuiesc un singur trup. Au rupt legătura şi cu adonniţii, nu se roagă pentru ei, nu aduc jertfe pentru sufletele lor, - jertfe plăcute milostivului Dumnezeu - şi prin aceasta îşi vădesc necredinţa în puterea rugăciunilor Bisericii pentru cei morţi.

Ce Biserică poate fi aceea care, în mod iraţional şi prezumţios, a rupt legătura cu Biserica cerească, triumfătoare, comuniunea rugătoare cu cei morţi, relaţia cu acea Biserică ce a mărturisit credinţa în Hristos, în puritatea ei cea dintru început? Este oare acesta trupul sfânt şi viu al Bisericii? Poate fi considerat trup viu, firesc alcătuit, un trunchi fără cap, fără mâini şi picioare, fără ochi şi fără urechi. Şi o asemenea comunitate susţine sus şi tare că credinţa sa este purificată, ea care a respins preoţia, a renunţat şi la alte Taine, în afară de Botez şi de Împărtăşanie, aceasta din urmă nefiind nici măcar reală, a respins cinstirea sfinţilor, a moaştelor, icoanelor, monahismul, rugăciunile pentru morţi, ţinerea postului? Este oare aceasta o credinţă după Evanghelie? Biserica lui Hristos apostolească? Nu, aceasta este o biserică autoconfecţionată, creată după liberul arbitru al oamenilor, sub influenţa patimilor omeneşti, făcându-le acestora concesii. Este una care ţine ,,nedreptatea drept adevăr“ (Romani l, I8). O pervertire a ,,veştii celei bune“ şi chiar a lui Hristos, o îndepărtare a oamenilor de Hristos, o răzvrătire împotriva Lui, ,,o altă Evanghelie“, despre care spunea Apostolul: ,,Chiar dacă noi, sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemal“ (Galateni 6, 8). Aceasta nu este Biserică, ci o dezmembrare pierzătoare de suflete a trupului lui Hristos.

Cinstirea icoanelor este firească, dreaptă, plăcută lui Dumnezeu, folositoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

Sursa: Ortodoxia Tinerilor

Scrieri pentru Suflet.

Zis-a oarecine catre avva Arsenie: ma supara gandurile, zicandu-mi: nu poti sa postesti,
nici sa lucrezi, deci macar cerceteaza pe cei bolnavi, caci si acest lucru este dragoste. Iar
batranul, stiind samanaturile dracilor, i-a zis lui: mergi, mananca, bea, dormi si nu lucra,
numai de la chilie nu te departa. Caci cuviosul stia ca rabdarea in chilie aduce pe calugar la
randuiala lui.

Tabara Neamt (MOREOM) 2012.Revista Apostolia

Două zile în Kronstadt - din jurnalul unui student

În ziua sosirii noastre în Kronstadt, părintele Ioan nu era acasă,  căci fusese luat la Petersburg şi urma să se întoarcă abia pe la unu noaptea. A doua zi dimineaţa trebuia să-i împărtăşească pe toţi cei care venisera la el. Ne-a părut rău cu părintele Ioan nu era în oraş, dar ce era să facem! În timpul care mai rămăsese din ziua respectivă am vizitat oraşul, iar seara am petrecut-o în rugăciunile de pregătire pentru primirea Tainelor.

Nu voi uita niciodată acea seară. Aşa ceva nu poate fi uitat. Era deja ora 10, iar în cameră era semiîntuneric. Colţul din faţă, de la duşumea până la tavan, era plin de icoane. Era ca un adevărat iconostas în casă. În faţa acestor icoane ardeau cam 10 candele, luminând chipurile celor care au bineplăcut lui Dumnezeu. În cameră se aflau vreo 50 de oameni care veniseră să-l vadă pe părintele Ioan şi care poposiseră la aceeaşi casă cu noi. Pravila de seară o citea un student și ieromonahul M. Din când în când se auzeau oftaturi.

Mulţi dintre cei prezenţi stăteau în genunchi. Unii plângeau încetişor. Rugăciunea noastră s-a încheiat pe la unu noaptea. Dupa aceea am mers la culcare cu toţii având în suflet o pace inexplicabilă, pentru ca a doua zi să venim în biserică, la slujba făcută de părintele Ioan. Ne-am culcat pe podea, în aşternuturile curate, pregătite de stăpâna casei pentru pelerini. Chiar şi aşa, abia am putut încăpea în acea casă atunci. Deşi eram înghesuiţi, am dormit foarte bine pentru că aveam o linişte lăuntrică deosebită. Ni s-a propus şi o încăpere confortabilă, în altă parte, dar am preferat să stăm vizavi de părintele Ioan. Şi această casă era singura atât de aproape de casa sa.

La patru dimineaţa eram deja treji. În altă parte şi altă dată ne-am fi trezit cu mare greutate la o astfel de oră matinală, dar atunci am sărit imediat în picioare, foarte vioi, ca şi cum am fi dormit toată noaptea, cât e ea de lungă. După ce ne-am făcut rugăciunea de dimineaţă, am mers la Utrenie. Pe stradă întâlneam grupuri de oameni care se grăbeau să ajungă la biserică, ca şi cum acolo ar fi fost punctul de întânire al tuturor. Deşi până la începutul Utreniei mai era o oră, în biserică era deja multă lume. Fiecare vroia să ajungă mai repede la biserică şi să ocupe un loc mai bun, de unde să vadă şi să audă mai bine. Am fost conduşi cu greu până în altar. La începutul Utreniei, biserica imensă, în care încăpeau mai mult de şapte mii de oameni, era deja plină. Cântăreţii erau în loja lor şi veniseră şi preoţii. Toţi aşteptau nerăbdători sosirea părintelui Ioan.

- A venit, a venit, au început să spună oamenii la un moment dat.

Părintele Ioan a intrat în biserică pe uşile laterale, care dădeau drept în altar. Până la biserică era adus de obicei cu cel mai rapid cal, pentru ca lumea să nu-l poată opri pe drum. La uşile bisericii erau câţiva oameni care îl ajutau pe părintele Ioan să poată intra în biserică mai repede, trecând prin mulţimea de oameni. Dacă ar intra pe uşile dinspre apus, părintele nu ar mai ajunge la altar, din cauza celor care l-ar asalta. Pentru trecerea părintelui prin biserică se construise un culoar ingrădit, pe lângă perete, dar şi acesta nu era de mare folos, căci lumea tot striga la el şi îl oprea. Se spune că odată părintele a vrut să binecuvânteze pe cineva peste gardul culoarului şi oameni i-au luat imediat mâna ca să i-o sărute şi o ţineau aşa, dânu-o unul altuia. Dacă nu l-ar fi luat oamenii care-l conduceau cu forţa, nu se ştie când şi în ce fel ar fi ajuns părintele în altar. Se ştie că de două ori părintele a fost muşcat de deget până la sange, oamenii intenţionând să-i rupă degetul ca amintire sau ca pe un odor sfânt şi să-l ia cu ei, acasă... Se mai spune că uneori oamenii îi sfâşiau bucăţi din haine.

Părintele Ioan m-a impresionat de prima dată. Fiind de înălţime medie, foarte vioi, îndrăzneţ şi cu chipul aspru, îngândurat, el nu era totuşi un om obişniut, pe care îl întâlnim zilnic. Auzind comenzile pe care le dădea în biserică, puteai crede că este un om repezit, brutal chiar. Intrând în altar, el a început să salute cu bucurie mai întâi pe coslujitorii săi, iar după aceea pe norocoşii care îl puteau vedea atât de aproape. Printre aceştia din urmă mă număram şi eu.

- Vă salut, fraţilor, vă salut! spunea el, adresându-ni-se.

Apropiindu-ne de el pentru binecuvântare, nici nu ne puteam gândi că ne-ar săruta.

- Haideţi, să facem ca fraţii, zicea el, binecuvântându-ne şi sărutându-ne pe fiecare în parte.

Toate le făcea repede, astfel că, după ce ne-a salutat, s-a îmbrăcat în veşminte roşii şi a început imediat slujba Utreniei. Se spune că roşu era culoarea lui preferată. Toţi îi urmăreau cu mare atenţie mişcările şi îl găseau neobişnuit. Eram impresionaţi de ecfonisele pe care le rostea părintele. Pe acestea le pronuţa răspicat, tare, accentuând cuvintele cunoscute şi dând fiecăruia un sens deosebit. Glăsuirea lui nu era ca pronunţia noastră obişnuită, pe un singur ton cântat, ci una vie, adâncă, plină de sens şi de însufleţire. Se vdea că aceste cuvinte ieşeau din adâncul sufletului său curat şi credincios, dintr-o încredere nezdruncinată şi o putere interioară deosebită. Aceste cuvinte deveneau trup, viaţă şi acţiune.

Părintele se ruga la fel de neobişnuit. Într-o ardoare a dedicaţiei religioase şi aproape în extaz, părintele omitea să facă semnul crucii. În astfel de cazuri, el făcea metanii şi, încrucişându-şi mâinele pe piept, îşi ridica ochii spre cer, stând mult timp astfel sau în genunchi, fără a spune ceva. Am fost impresionat odată de un moment din timpul rugăciunii sale. S-a apropiat în timpul Utreniei de Proscomidiar, s-a aşezat în genunchi, încrucişându-şi mâinele pe Proscomidiar şi lăsând capul pe mâini. Sub mâinele sale erau tot felul de pomelnice şi foi cu rugăminte de a-i pomeni pe cei bolnavi sau pe cei adormiţi. Îl priveam de după coloane. Părul lung îi cădea pe umeri, el însuşi fiind puţin luminat de razele soarelui de dimineaţă, care se străduia să pătrundă prin ceaţa de afară. A stat în această poziţie cam zece minute. Din afară se părea că ar fi murit şi sufletul lui şi-a lăsat trupul acolo, ca pe o haină. În acele momente îmi apăreau foarte viu imaginile cu sufletul care se uită la trup de undeva, de sus, după moarte. În desene trupul era reprezentat într-adevăr ca un fel de haină, pe care a lăsat-o în urmă sufletul. O, ce moment de rugăciune era acela!

Atunci omul părăseşte pământul şi urcă, prin suflet, la cer; pământeanul ajunge în lumea de sus, cel mărginit înţelege tainele cerului, neputinciosul se întăreşte, cel mâhnit este mângăiat, iar cel puternic devine şi mai puternic. Privindu-l pe părintele Ioan cum se ruga, m-am gândit la grădina Ghetsimani şi mi l-am închipuit acolo pe Mântuitorul care se ruga pentru noi.

Dar nici în altar, acest loc sfânt al creştinismului, părintele Ioan nu putea avea linişte, căci tot timpul veneau oameni cu diferite rugăminţi şi cereri. Ştiind bine că toţi cei care se aflau în altar veniseră pentru că aveau vreo nevoie, părintele Ioan se apropia uneori singur de oameni, cercetându-i. Îi întreba de ce au nevoie şi le dădea sfaturi folositoare. Unora le dădea şi bani. Pe unii îi mângâia, iar pe alţii îi bătea pe umăr.

Părintele citea tot timpul Canonul Utreniei şi nu puteai să nu observi cât de deosebită era această citire a sa. Umilinţa, exaltarea, tăria, speranţa, bucuria, tristeţea, reverenţa deosebită -toate acestea se puteau simţi în tonul părintelui. Atunci când citea, părintele Ioan parcă vorbea cu Mântuitorul, cu Maica Domnului sau cu sfinţii. Era de parcă se afla în faţa lor, undeva sus, unde noi nu puteam vedea. Vocea sa era sonoră, cristalină şi repezită. Pronunţia părintelui era silabică şi foarte clară. El citea un cuvânt rapid, altul mai rar, pe silabe aproape, iar al treilea îl accentua foarte mult. Niciun cuvânt nu era citit fără să i se accentueze sensul. Cuvintele care exprimau gânduri mai importante le pronuţa pentru ca poporul din biserică să înţeleagă foarte bine despre ce este vorba.

În acest timp, el era, desigur, foarte concentrat la ceea ce citea. Nimic nu-l putea distrage de la aceasta. Părintele retrăia birunţele repurtate de sfinţii lui Dumnezeu asupra păcatelor, precum şi momentele de milă pe care le-a arătat Dumnezeu poporului său căzut şi rătăcit. Multe din cele citite, după cum se putea întelege, părintele le trăia ca şi cum s-ar fi referit la el însuşi. Chiar şi după înfăţişarea părintelui din timpul citirii se putea înţelege ce se întâmpla în sufletul său. Părintele Ioan era atât de pătruns, încât nu se putea abţine de la a gesticula în diverse moduri, fiind parcă tot timpul neliniştit. Ba avea un zâmbet împăcat pe faţă, atunci când citea despre slava cerească a lui Dumnezeu, a Maicii Domnului şi a sfinţilor care au bineplăcut Domnului, ba avea înfăţişarea de parcă rugăciunea tainică exploda pe buzele sale, când citea despre neputinţele umane, păcat şi cădere. Alteori simţeai că părintele era aprins de o mânie dreaptă atunci cănd rostea cuvintele „satana” sau  „diavolul” sau cuprins de umilinţă şi extaz în timpul citirii faptelor marilor nevoinţe şi de biruinţă asupra păcatului, săvârşite de sfinţii mucenici ai lui Hristos, înaintaşii noştri.

Câteodată îşi pleca fruntea sau scutura cartea într-un fel victorios, minunat. Părintele schimba adesea tonurile. În sfârşit, atunci când se cântau irmosul sau ecteniile, dacă nu îl ajuta pe cântăreţ, cădea în genunchi în strană şi, cu mâinile acoperindu-şi faţa, se ruga umil... Aşadar, gesturile părintelui nu erau cauzate de vreo boală de nervi, după cum s-a scris undeva, ci de sentimentele sale profund religioase, pe care le avea în acele momente. Altfel, nici că putea fi. Omul nu este numai duh şi atâta timp cât vom trăi în trup, orice sentiment de-al nostru, orice rugăciune sinceră se vor manifesta în afară. Nu vom putea să ascundem vreodată sentimentele sincere, neprefăcute.

După cântarea a şasea a Canonului şi după ectenie, părintele zicea tare: „Condac!” şi îl citea cu voce puternică , ca pe o cântare de biruinţă a creştinilor împotriva duşmanului nostru cel mai aprig. După ce a terminat de citit Canonul, părintele a intart repede în altar şi a cazut într-o adâncă rugăciune în faţa Sfintei Mese. Întărit cu rugăciunea, el a mers din nou la strana şi a cântat „Stihoavna” de la „Laude”.  Nu voi putea uita nici momentul începerii cântării „Stihirilor”, când părintele era deja aproape complet înveşmântat pentru slujirea Liturghiei. El nu era încă îmbrăcat cu felonul când a ieşit, sau mai degrabă a alergat, din altar la strană, alăturându-se corului. Părintele cânta atunci cu însufleţire, cu credinţă adâncă în fiecare cuvânt, dirijând chiar şi accentuând, în acelaşi timp, unele cuvinte, dacă sensul logic al acestora o cerea. Cântăreţii ghiceau aceste cuvinte, tempoul, tactul, simţindu-le altfel şi executau vocea a doua cu o mare măiestrie şi însufleţire. Cântarea, care iniţial nu era foarte bine interpretată, a început apoi să se audă foarte armonios, puternic, sonor în toată biserica, însufleţind pe credincioşi. Cât de frumos era să te uiţi în acele momente la cântăreţi, care erau ca o familie creştină din primele veacuri, cu tatăl în faţa lor, cântând imnurile sale sfinte de victorie!

După ce s-a încheiat Utrenia, au început să bată clopotele pentru Liturghie. La Proscomidie erau atât de multe prescuri, încât se aduceau în coşuri. Părintele Ioan nu avea timp să citească toate pomelnicele din coşuri, venite din toate părţile Rusiei, fiind nevoit să ia din fiecare doar o parte din prescuri şi din bileţele. Cum altfel putea să procedeze, având în vedere situaţia? Mulţi oameni se apropiau de părintele Ioan, în timpul Proscomidiei, cerându-i să-i pomenească pe apropiaţii lor, să scoată măcar o părticică pentru ei, astfel că părintele nu avea nici o clipă liberă.

Alături de părintele slujeau şi monahi şi preoţi celibatari, unii cu camilafca, alţii fără, unii cu cruce, alţii fără, tineri şi de vârstă înaintată. Toţi aceştia erau „oaspeţii”. Părintele Ioan îi unea pe toţi, căci lângă el toţi erau rude şi apropiaţi unul de celălalt, deşi se întâlneau atunci pentru prima dată. Părintele Ioan stătea în fruntea acestui sobor adunat de pretutindeni, în mitră, cu o cruce strălucitoare pe piept, având obraji rumeni datorită rugăciunii interioare.

- Rugaţi-vă, fraţi coliturghisitori, să ne dea Domnul în pace a săvârşi slujba cea dumnezeiască.

Ce cuvinte cu înţeles adânc! Cât de importat este pentru orice preot să se roage Domnului ca să nu fie tulburat de nimic în timpul slujirii, ca el să „ardă” tot timprl în rugăciune, ca un Serafim, să pătrundă cu mintea tot mai adânc în lumea cea cerească!

S-au deschis Uşile Împărăteşti, s-a rostit primul ecfonis... şi astfel începe Liturgia. Deodată, părintele ia de pe Sfânta Masă crucea şi o sărută cu dragoste, îmbrăţişând-o şi privind-o atât de umil şi triumfător totodată, în timp ce buzele îi rostesc cuvinte de rugăciune! Sărută crucea de trei-patru ori, după care o lipeşte de frunte... Buzele şoptesc din nou ceva.

Ecfonisele sunt rostite de părintele la fel ca şi Canonul de la Utrenie. În vocea sa se simt credinţa tare, nădejdea şi umilinţa. În acest timp priveşte Scaunul de Sus. Câteodată rosteşte ecfonisele cu ochi închişi, adâncit în sinea sa. Este foarte greu să redai cât de concentrat e părintele în timpul slujbei. El este tot timpul adâncit în profunzimiile sufletului, încât nu vede şi nu aude nimic din ce se întâmplă în jurul său. Atunci părintele se află în lumea sa deosebită. În acest timp este singur şi nu seamănă cu altul. Nu deschide aproape niciodată Liturghierul, întrucât ştie toate rugăciunile pe de ros. De multe ori rosteşte rugăciunile tainice destul de tare încât se aud. Se spune că Liturghierul nu trebuie să fie ca o „remorcă” pentru preot. Starea de rugăciune a preotului trebuie să meargă şi dincolo de carte. Liturghieul este pentru începători şi pentru cei care nu au experienţă în rugăciune.

Întâlnim în cadrul slujbelor săvârşite de părintele Ioan câteva particularităţi, cele mai multe dintre ele, cred eu, nu pot fi înţelese. Şi ce interesant ar fi fost să înţelegem gesturile părintelui!Toate acestea sunt roadele atitudinii sale profund religioase, ale unui suflet înflăcărat de credinţă. Ele sunt cele mai frumos mirositoare flori dintr-un câmp înflorit, sunt reverberaţiile din „Sfânta Sfintelor” sufletul său. Voi reda câteva dintre acestea:

Primind Evanghelia de la diacon în faţa Uşilor Împărăteşti, părintele Ioan a spus:

- Pace ţie, celui ce binevesteşti.

Gândiţi-vă ce înseamnă acestea? Ce sens se ascunde în aceste cuvinte, câtă simţire este aici, ce fel de atitudine trebuie să aibă atunci părintele faţă de coliturghisitorul său mai tânăr... Cât de puţin se aseamănă unii în acest sens cu părintele Ioan!

Mergând cu cinstitele Daruri, în timpul Vohodului Mare, părintele Ioan spunea încetişor:

- Pe El scoţându-L din cetate şi răstignindu-L...

Iarăşi - cât de adâncă  şi mişcătoare este această expresie şi cum mărturisesc aceste cuvinte rostite mai tare despre trăirile interioare ale părintelui, despre felul în care este el pătruns de slujbele pe care le săvârşeşte! Sufletul lui este copleşit de atmosfera bisericească-liturghică. Cât de mult suflet, înţelegere şi credinţă regăsim aici!...

După aşezarea Darurilor pe Sfânta Masă, părintele Ioan citeşte rugăciunea obişnuită, adăugând la cuvintele bisericeşti despre trimitirea harului asupra oamenilor următoarele cuvinte cu înţeles adânc:

„Peste toate răsadurile tinere şi peste copii, peste clerici şi mireni, bărbaţi şi femei, orăşeni şi săteni si peste toţi cei fără şcoală;

- peste toate răsadurile dintre clerici, monahi - bărbaţi şi femei,

- peste săracii Tăi, văduve, orfani şi nenorociţi,

- peste cei ce au suferit de foc, inundații şi furtună,

- de nerodirea pâinii şi foame,

-peste toţi cei ce mi-au poruncit mie, nevrednicului, să mă rog pentru ei și pentru toţi robii Tăi ”.

Sărutând pe toţi fraţii coliturghisitori pe umeri, după ecfonisul „Să ne iubim unii pe alţii”, părintele spunea:

- Hristos în mijlocul nostru... viu şi lucrează.

Eu stăteam uimit de aceste cuvinte şi gândeam că, într-adevăr, în mijlocul nostru se află Mântuitorul Hristos, nu mort, nu ca o doctrină oarecare, nu ca o personalitate istorică oarecare, ci viu,  „şi lucrează”. El este în mijlocul nostru şi într-adevăr, chiar „lucrează”. Mi se făcea frică şi sufletul mi se umplea de cutremur. Eram gata să cad în Faţa Sfintei Mese.

(Marturii despre Sfântul Ioan de Kronstadt)

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Iubirea care biruieşte firea umană egoistă



Predica Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române la Duminica a 19-a după Rusalii (Predica de pe munte - Iubirea vrăjmaşilor) 

'Zis-a Domnul: Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Şi dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteţi avea? Că şi păcătoşii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei; şi, dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii fac acelaşi lucru; şi dacă daţi împrumut celor de la care nădăjduiţi să luaţi înapoi, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii dau cu împrumut păcătoşilor, ca să primească înapoi întocmai. Ci iubiţi pe vrăjmaşii voştri şi faceţi bine şi daţi cu împrumut fără să nădăjduiţi nimic în schimb, iar răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt, că El este bun cu cei nemulţumitori şi răi. Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru milostiv este.'(Luca 6, 31-36)

În Sfânta Evanghelie din Duminica a 19-a după Rusalii Mântuitorul Iisus Hristos ne arată importanţa iubirii milostive pe care oamenii trebuie să o manifeste unul faţă de celălalt, chiar şi faţă de cei care le sunt vrăjmaşi.

Iubirea care îl face pe om asemenea lui Dumnezeu

De ce este atât de importantă iubirea smerită faţă de toţi oamenii? Pentru că aceasta îl face pe om asemenea lui Dumnezeu, iar dobândirea asemănării cu Dumnezeu este scopul ultim al vieţii omului pe pământ, ca timp al pregătirii pentru viaţa veşnică. Mântuitorul Iisus Hristos spune în Evanghelia de astăzi oamenilor iubitori şi milostivi: 'răsplata voastră va fi multă şi veţi fi fiii Celui Preaînalt'. Referitor la aceasta, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: 'Şi cum este cu putinţă de a fi cineva fiu al lui Dumnezeu? Dezbrăcându-te de toate patimile omeneşti şi arătând blândeţe către cei ce te batjocoresc şi te nedreptăţesc, căci şi Tatăl tău Cel ceresc astfel Se arată către cei ce Îl defaimă. De aceea, de multe ori zicând această vorbă, El n-a pronunţat-o simplu: 'ca să fiţi deopotrivă Tatălui vostru', ci numai după ce le-a zis: 'Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc' (Matei 5, 44); numai după aceasta, zic, a adăugat şi acest premiu. Nimic nu ne poate apropia atât de mult de Dumnezeu, şi nu ne face deopotrivă cu El, ca această virtute la care suntem chemaţi. De aceea şi Pavel când zice: 'Fiţi următori ai lui Dumnezeu' (Efeseni 5, 1), spune ca să ne facem imitatori ai lui Dumnezeu şi prin aceasta.'1

În Sfânta Scriptură a Noului Testament găsim mai multe îndemnuri la cultivarea iubirii despre care ne vorbeşte Evanghelia de astăzi: 'Aţi auzit că s-a zis: 'Să iubeşti pe aproapele tău şi să urăşti pe vrăjmaşul tău'. Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc, ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri...' (Matei 5, 44-45). Iubirea aproapelui este semnul identităţii spirituale a ucenicilor lui Hristos, al creştinilor: 'Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii' (Ioan 13, 34-35). Sfântul Apostol Petru îndeamnă pe creştini astfel: '… Fiţi toţi într-un gând, împreună-pătimitori, iubitori de fraţi, milostivi, smeriţi.Nu răsplătiţi răul cu rău sau ocara cu ocară, ci, dimpotrivă, binecuvântaţi, căci spre aceasta aţi fost chemaţi, ca să moşteniţi binecuvântarea' (I Petru 3, 8-9). Totodată, în Noul Testament se arată faptul că nimeni nu-L poate iubi pe Dumnezeu fără să-l iubească în acelaşi timp şi pe aproapele său: 'Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească' ( I Ioan 4, 20).

Sfinţii Părinţi ai Bisericii au evidenţiat, de asemenea, importanţa iubirii milostive faţă de toţi oamenii, care este semn al iubirii smerite faţă de Dumnezeu: 'Cel ce iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească şi pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor ce nu s-au curăţit încă. De aceea când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare şi negrăită'2.

Iubirea care se ridică deasupra firii umane egoiste

Când Mântuitorul ne spune să îi iubim pe vrăjmaşii noştri, ne cere un lucru greu de realizat, deoarece noi socotim că este normal să răspundem la iubire cu iubire, la bine cu bine şi să împrumutăm pe cei care ne împrumută sau de la care nădăjduim să luăm înapoi ceea ce am împrumutat, dar nu ni se pare normal sau firesc să facem bine celor care ne fac rău. Prin aceasta constatăm că, de fapt, ceea ce numim noi firesc sau normal nu este firea cea voită şi creată de Dumnezeu, ci firea căzută în păcat sau păcătoasă care amestecă răul cu binele, bunătatea cu răutatea şi care aşteaptă imediat răsplată pentru fapta cea bună.

Înţelegem, aşadar, că iubirea de vrăjmaşi pe care o cere Mântuitorul Iisus Hristos nu se poate realiza uşor, doar printr-un act de voinţă, ci prin efort duhovnicesc, prin dobândirea iubirii milostive a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Iubirea noastră egoistă este, în general, posesivă sau calculată. Iubim dacă suntem iubiţi, facem bine dacă ni se face bine, ajutăm dacă suntem ajutaţi. Această iubire oarecum mercantilă, comercială, calculată, matematică, juridică este o iubire de servicii reciproce. Sfântul Maxim Mărturisitorul enumeră motivele principale pentru care un om îl iubeşte pe aproapele său: 'Oamenii se iubesc unii pe alţii, fie în chip vrednic de ocară, fie pentru aceste cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeşte cel virtuos pe toţi, atât pe cel virtuos, cât şi pe cel ce încă nu este virtuos; saupentru fire, cum iubesc părinţii pe copii şi invers; sau pentru slava deşartă, cum iubeşte cel slăvit pe cel ce-l slăveşte; sau pentru iubirea de argint, cum iubeşte cineva pe cel bogat pentru a primi bani; saupentru plăcere, ca cel ce-şi slujeşte stomacul şi cele de sub stomac.

Dragostea cea dintâi este vrednică de laudă; a doua e mijlocie; celelalte sunt pătimaşe.'3

Mântuitorul Iisus Hristos însă cere de la noi o iubire generoasă, adică mărinimoasă şi milostivă, fără a aştepta răsplată. E vorba aici de o nouă dimensiune a vieţii, şi anume, Mântuitorul ne cere să-i iubim pe oameni nu doar omeneşte, ci să-i iubim dumnezeieşte, cum îi iubeşte Dumnezeu Cel milostiv, Care 'este bun cu cei nemulţumitori şi răi'.

În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: 'Precum Dumnezeu, fiind prin fire bun şi fără patimă, iubeşte pe toţi la fel, ca făpturi ale sale, dar pe cel virtuos îl slăveşte, ca pe unul ce şi-a însuşit cunoştinţa şi prin aplecarea voii, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru bunătatea Sa şi îl întoarce în veacul acesta prin certare, tot aşa şi cel bun fără patimă în aplecarea voii sale iubeşte pe toţi oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire şi pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel leneş îl miluieşte pentru fire şi din compătimire, ca pe un lipsit de minte ce umblă în întuneric.'4

Iubirea faţă de vrăjmaşi este un dar divin, care însă trebuie cultivat prin efort duhovnicesc

Aşadar, iubirea smerită, sinceră şi nefăţarnică faţă de semeni implică o schimbare a înţelegerii omului privitoare la relaţia sa cu Dumnezeu, cu ceilalţi oameni şi cu sine însuşi. Adică este vorba de o 'schimbare prin înnoirea minţii' (Romani 12, 2) pe care o cere creştinilor Sfântul Apostol Pavel, iar aceasta se arată în mod concret prin felul de a vieţui al celor ce se înnoiesc spiritual: 'Dragostea să fie nefăţarnică. Urâţi răul, alipiţi-vă de bine. În iubire frăţească, unii pe alţii iubiţi-vă; în cinste, unii altora daţi-vă întâietate. La sârguinţă, nu pregetaţi; cu duhul fiţi fierbinţi; Domnului slujiţi. Bucuraţi-vă în nădejde; în suferinţă fiţi răbdători; la rugăciune stăruiţi. Faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând'(Romani 12, 9-13).

Sinceritate în iubire, smerenie în relaţiile cu semenii, sârguinţă multă pentru săvârşirea binelui, duh fierbinte în credinţă, slujire lui Dumnezeu, nu idolilor sau duhurilor rele; nădejde cu bucurie, răbdare în suferinţă, rugăciune stăruitoare, ajutorare frăţească, ospitalitate faţă de străini - toate aceste virtuţi sunt roade şi lumini ale înnoirii vieţii omului prin efort duhovnicesc, prin pocăinţă, post, rugăciune şi fapta cea bună.

Iar 'faptele trupului' sau ale gândirii pătimaşe egoiste, care ne abat de laiubirea sfântă şi smerită sau jertfelnică faţă de Dumnezeu şi de aproapele, ni le arată acelaşi mare dascăl al vieţii spirituale creştine, Sfântul Apostol Pavel, zicând: '…faptele trupului sunt cunoscute, şi ele sunt: adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri şi cele asemenea acestora. (...) cei ce fac unele ca acestea nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu' (Galateni 5, 19-21). Înţelegem, deci, că înduhovnicirea sau sfinţirea vieţii se realizează prin despătimirea de lucrurile pământeşti sau trecătoare şi alipirea de Dumnezeu Cel veşnic, după cum ne învaţă Sfântul Apostol Pavel când zice: 'Iubiţilor, vă îndemn ca pe nişte străini ce sunteţi şi călători aici pe pământ, să vă feriţi de poftele cele trupeşti care se războiesc împotriva sufletului (...). Trăiţi ca oamenii liberi, dar nu ca şi cum aţi avea libertatea drept acoperământ al răutăţii, ci ca robi ai lui Dumnezeu' (I Petru 2, 11 şi 16).

Vedem, pe de o parte, că învăţătura dată de Mântuitorul Iisus Hristos este desăvârşită, dumnezeiască, iar pe de altă parte, aproape imposibil de realizat fără ajutorul lui Dumnezeu Care ne-o cere. De fapt, ceea ce ne cere Hristos nu putem împlini fără a avea în noi iubirea milostivă a lui Hristos. Iar această iubire ni se dăruieşte prin har, dacă o cerem, prin credinţă, rugăciune îndelungată şi luptă cu egoismul propriu. Deci, Evanghelia iubirii faţă de vrăjmaşi nu poate fi împlinită în practică fără harul iubirii milostive dăruit de Hristos. De altfel, însuşi Mântuitorul spune:'fără Mine nu puteţi face nimic' (Ioan 15, 5), adică nimic bun. Iar Sfântul Apostol Pavel zice: 'toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte'(Filipeni 4, 13). Deci, când ne cere să iubim pe vrăjmaşi, Mântuitorul Iisus Hristos are în vedere nu firea umană păcătoasă, amestec de păcat şi virtute, ci firea umană ridicată din păcat, curăţită prin pocăinţă şi sfinţită prin împărtăşirea cu Sfintele Taine, deoarece prin acestea ni se împărtăşeşte tocmai iubirea milostivă a lui Hristos, care poate ierta pe vrăjmaşi, adică iubirea răstignită, dar biruitoare asupra păcatului, asupra morţii şi asupra iadului, ca existenţe egoiste decăzute.

Aşadar, creştinul este chemat să iubească pe semenii săi cu iubire din iubirea lui Hristos, care se cere de la El şi se dobândeşte prin rugăciune, post şi fapte bune. Astfel, iubirea şi pacea lui Hristos vor locui în inima omului (cf. Coloseni 3, 15), întrucât 'El (Hristos) este pacea noastră'(Efeseni 2, 14). În acest sens, pacea sau armonia omului cu semenii săi este rodul unei păci interioare, pe care o dăruieşte Hristos, ca Domn al păcii (Isaia 9, 5), celor ce caută şi cultivă sfinţenia şi pacea cu toţi oamenii(cf. Evrei 12, 14).

Iubirea faţă de vrăjmaşi, deşi dificilă, este o mare putere spirituală care transformă viaţa oamenilor

Lumea păcătoasă în care trăim este, fără îndoială, o lume a afirmării dorinţei egoiste de dominaţie asupra altora, în toate domeniile vieţii umane: politic, economic şi social, ceea ce generează conflicte de interese între persoane, între popoare şi chiar între religii. Faţă de astfel de atitudini negative, creştinii sunt chemaţi să lupte duhovniceşte cu patimile egoiste, ca lăcomia, dorinţa de stăpânire, mânia şi violenţa, prin rugăciune şi post, educaţie şi dialog, reconciliere şi cooperare în societate, prin atitudini şi acţiuni care redau omului valoarea lui maximală de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel milostiv, paşnic, iubitor de oameni şi sfânt.

În felul acesta, iubirea este trăită existenţial ca putere spirituală transformatoare şi sfinţitoare de vieţi umane, accesibilă persoanei umane ca dar divin şi, în acelaşi timp, în mod paradoxal, transcendentă lumii obişnuite. Ca 'dar', iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos se dăruieşte omului în mod personal şi se cultivă personal. Această iubire trăită personal, ca dar divin, poate fi transformatoare a relaţiilor dintre membrii societăţii umane, dacă ea este constant cultivată prin legătura omului cu Dumnezeu Cel milostiv - Dăruitorul ei.

Într-o lume divizată şi secularizată, doar puterea spirituală a iubirii răstignite a lui Hristos Cel înviat poate să readucă în sufletele oamenilor duhul păcii, al comuniunii şi al bucuriei adevărate, dacă această iubire este căutată şi cultivată de oameni.

Patima egoistă de a stăpâni sau domina lumea terestră, de a construi sau realiza domenii, imperii şi paradisuri în lumea materială limitată şi trecătoare este, de fapt, o pervertire sau o deviere a dorinţei omului după iubirea sau bogăţia spirituală infinită a lui Dumnezeu; această deviere este - după cum spunea Maurice Blondel - 'căutarea pătimaşă a infinitului în lucrurile finite'.

Lupta creştinului în lume cu lăcomia de avere, de plăcere şi de putere, cu invidierea şi judecarea aproapelui său, cu ura pătimaşă şi dorinţa de răzbunare, cu neputinţa de a ierta din inimă celor care la un moment dat sau în mod repetat i-au adus învinuiri şi acuze nedrepte, este mai mult decât un exerciţiu moral, ea este o luptă spirituală anevoioasă în care creştinul face experienţa concretă a constatării că numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate birui natura umană păcătoasă, faptele rele şi duhurile răutăţii (cf. Efeseni 6, 12-13).

Când omul încetează de a fi luptător împotriva păcatului ca existenţă egoistă, individuală şi colectivă, decăzută, el nu mai poate fi în mod deplin şi constant un smerit iubitor de Dumnezeu şi de oameni, nici un promotor curajos al speranţei înnoirii vieţii spirituale. De aceea, criza sau deficitul de speranţă al omului secularizat se vede azi mai ales în practica suicidului, eutanasiei, avortului, drogurilor, violenţei domestice şi sociale şi în alte forme ale disperării şi dezorientării spirituale. Din aceste motive,fiecare rugăciune şi fiecare faptă milostivă sau acţiune de solidaritate socială cu cei defavorizaţi pot deveni izvor de nădejde, de umanizare şi de salvare sau mântuire.

Să ne rugăm lui Dumnezeu Cel milostiv să înţelegem că iubirea smerită şi milostivă faţă de semeni este semnul identităţii spirituale a ucenicilor lui Hristos (cf. Ioan 13, 34-35) şi că numai aceasta ne va ajuta să intrăm în Împărăţia Tatălui ceresc, Cel ce 'ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii Sale' (Coloseni 1, 13), spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Amin!

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

1 Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, omilia XIX, Ed. Christiana, Bucureşti, 2005, p. 391.

2 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste (întâia sută), 13, în Filocalia românească, vol. II, EIBMO, Bucureşti, 2008, p. 67.

3 Idem, p. 84.

4 Ibidem, p. 68 

Sursa:Patriarhia.ro

În iubire, omul nu rămâne neschimbat

În rugăciunea pentru lume cea din multă dragoste, omul ajunge până acolo unde nu se cruță întru nimic; iar când această jertfă lăuntrică va fi fost adusă, sufletul ajunge într-o adâncă pace întru toate. Însă după încetarea rugăciunii, iarăși văzând lumea afundată în suferințe și în întunerec, este din nou îndemnat spre rugăciune, iar această până în ultima clipă a vieții.

Revenind de la rugăciune la vârtoşenia vieții psihofizice, sufletul cearcă o anume tristețe pentru nedeplinătatea jertfei sale, ba chiar și o oarecare rușine pentru minciuna sa, precum este scris: «tot omul mincinos» (în slavonă: minciună) (Ps. 115: 2). Mincinos, căci nu rămâne neschimbat, iar dacă astăzi va fi zis: iubesc, mâine poate nu va mai află în sine acea iubire. Astfel treptat se naște în sufletul omului nevoia de a-și birui minciuna vieții și a-și duce rugăciunea până la dreptatea ultimă, ceea ce nu se atinge decât după moarte.

“Cuviosul Siluan Athonitul” – Arhimandritul Sofronie, traducere din limba rusă Ierom. Rafail (Noica), editura Reîntregirea, Alba Iulia – 2009

In Premiera: Pr Arsenie Boca.Un om Luminat

Te Deum la Catedrala Patriarhală



La Catedrala Patriarhală din Bucureşti, astăzi, 28 septembrie 2012, începând cu orele 9:30, Preasfinţitul Părinte Timotei, Episcopul Spaniei şi Portugaliei, a oficiat, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi, slujba Te Deum-ului înaintea şedinţei de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Slujba Te Deum-ului a fost oficiată în prezenţa Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României şi a membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Slujba Te Deum-ului a precedat Şedinţa de lucru a Sfântului Sinod care se va desfăşura în zilele de 28 şi 29 septembrie 2012, în Sala sinodală din Reşedinţa Patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. Pe ordinea de zi a Sfântului Sinod se află proiectul de regulament pentru organizarea şi funcţionarea comisiei de pictură bisericească a Patriarhiei Romane şi alte teme referitoare la viaţa şi activitatea Bisericii Ortodoxe Romane
.

Episcopul Spaniei şi Portugaliei a oficiat Sfânta Liturghie la Catedrala Patriarhală



Preasfinţitul Părinte Timotei, Episcopul Spaniei şi Portugaliei a oficiat în această dimineaţă, la Catedrala Patriarhală, Sfânta Liturghie înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.

După cum este tradiţia în Biserica Ortodoxă, înaintea deschiderii lucrărilor Sfântului Sinod, unul dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, oficiază slujba Sfintei Liturghii în Catedrala Patriarhală.

După Sfânta Liturghie, de la orele 9:30, va urma slujba Te Deum-ului la care vor participa Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române şi membrii Sfântului Sinod
.

Întâlnirea tinerilor cu Preasfințitul Siluan

Întâlnirea tinerilor cu Preasfințitul Siluan

Miercuri, 26 septembrie 2012, la ziua Sfântului Neagoe Basarab, ocrotitorul tinerilor din Frăția Nepsis, a avut loc o seară duhovnicească la care a participat Preasfințitul Părinte Episcop Siluan. Tema intalnirii a fost "Credința și faptele ei - ajutorarea celor aflați în suferință", gazda a evenimentului fiind Paraclisul "Sfântul Alexie-Omul lui Dumnezeu" din Roma - Torre Spaccata. Cuvântul Preasfințitului ținut tinerilor a fost despre credința ca identitate ființială a omului: "creștin înseamnă al lui Hristos", despre necesitatea sufletului de a crede, dar și despre credința ca început al iubirii și prelungirea în compătimirea cu cei se sunt în suferință.

A urmat o serie de întrebări și răspunsuri.

Menționam prezența la întâlnirea cu tinerii noștri a unui grup de preoți si mireni din Arhiepiscopia Iașilor implicati in lucrarea cu tinerii.

Urmatoarea intalnire a tinerilor din zona Romei va avea loc la sfarsitul lunii octombrie.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

pr Gabriel Popescu

Mai  mullte fotografii găsiți aici

Scrieri Pentru Suflet.

Zis-a iarasi: de vom cauta pe Dumnezeu, Se va arata noua si de-L vom tine pe El, va
ramane cu noi.

Părintele Mihail Jar, Stareţul Mănăstirii Bănceni din Ucraina - Tată pentru 400 de suflete

Scrieri Pentru Suflet.

Un frate a rugat pe avva Arsenie ca sa auda cuvant de la el. Si i-a zis lui batranul: pe cat iti
este cu putinta, nevoieste-te, ca lucrarea ta cea dinlauntru sa fie dupa Dumnezeu si sa
biruiasca patimile cele dinafara.

Troparul Sf Siluan Athonitul.

Viaţa Sfântului Siluan Athonitul

(Simeon Ivanovici Antonov) s-a născut în 1866 într-o familie modestă de țărani ruși, alcatuită – pe lângă părinți – din cinci băieți și două fete. Tatăl lui Simeon, un om plin de adâncă credință, blândețe și de multă înțelepciune, îi este primul model în viața sa lăuntrică. Încă de mic copil, de la vârsta de 4 ani, Simeon și-a pus în gând că atunci “când va fi mare sa caute pe Dumnezeu în tot pamântul”.

Auzind mai apoi de viața sfântă și minunile săvârșite de Ioan Zăvorâtul (un sfânt rus contemporan), tânarul Simeon și-a dat seama că  “daca există Sfinți, înseamnă că Dumnezeu e cu noi și n-am nevoie să străbat tot pământul să-L gasesc.”
La vârsta de 19 ani, Simeon, înflăcarat de dragostea lui Dumnezeu, simte o transformare interioară și atracția pentru viața monahală. Tatăl sau este însă categoric:
“Fă-ți mai întâi serviciul militar, apoi esti liber să te duci.”
Această stare excepțională a durat trei luni, după care l-a părasit. Tânarul Simeon, viguros și chipes, începe să ducă o viață asemenea celorlalți tineri de vârsta lui; o viață departe de sfințenia fiorului divin care îl cercetase. Dotat cu o fire robustă și cu exceptională forță fizică, trece prin multe ispite ale tinereții; într-o zi lovește pe un flăcău din sat atât de puternic, încât acesta de-abia ramâne în viață. În vâltoarea acestei vieți de păcat, prima chemare la viața monahală începe să se stingă. Într-o zi, însă, este trezit dintr-un coșmar de glasul blând al Maicii Domnului, care înrâureaza sufletul său tulburat. Până la sfârsitul vieții, Cuviosul Siluan i-a mulțumit Preasfintei Fecioare pentru că a binevoit să-l ridice din căderea sa. Această a doua chemare, petrecută cu puțin timp înaintea serviciului militar, a jucat un rol hotarâtor în alegerea căii pe care avea să meargă de acum înainte. Simeon a simțit o adâncă rușine pentru trecutul său și a început să se căiască fierbinte înaintea lui Dumnezeu. Atitudinea sa față de tot ce vedea în această viață s-a schimbat radical. Simeon își execută serviciul militar la Sankt Petersburg, în batalionul de geniu al gărzii imperiale. Soldat conștiincios, cu o fire pașnică și purtare ireproșabilă, a fost foarte prețuit de camarazii săi. Dar gândul său era mereu la pocăință, la Sfântul Munte Athos, unde trimitea uneori chiar și bani. În timpul serviciului militar, sfaturile sale salvează de la destrămare tânara familie a unui soldat căzut în ispită. Puțin înainte de eliberare s-a dus să ceară binecuvântarea Părintelui Ioan din Kronștadt; însă negăsindu-l îi lasă o scrisoare. Întors în cazarmă, Simeon simte puterea rugaciunii sfântului părinte.

Chilia Sfântului Siluan din Sfântul Munte

Ajuns mai apoi acasă, se îmbarcă în scurt timp pentru o nouă perioadă a vietii sale: Muntele Athos, “Grădina Maicii Domnului”, citadela monahismului răsăritean și oaza spiritualității filocalice. Sfântul Munte cunoștea la sosirea sa un moment de apogeu. În vârstă de 26 de ani, intră în mănăstirea rusească a Sfântului Mucenic Pantelimon, numită și Russikon.
Introdus în tradiția atonită: rugaciunea singuratică la chilie, lungile slujbe în biserică, posturi, privegheri, deasa mărturisire și cuminecare, citirea, munca și ascultarea – fratele Simeon se împărtașeste din negrăita bucurie a rugăciunii lui Iisus:

„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”

Într-o seară, pe când se ruga înaintea icoanei Maicii Domnului, dobândește – ca un dar neprețuit – rugăciunea inimii, ce țâșnea de la sine, fără încetare. Lipsit de experiență, tânărul frate cade mai apoi pradă unor ispite cumplite: chinurile demonice. După 6 luni de sfâșieri lăuntrice, într-o după-amiază, șezând în chilia sa, a atins treapta ultimă a deznădejdii, încercând preț de o oră sentimentul unei părăsiri totale de către Dumnezeu – fapt care i-a cufundat sufletul în întunericul unei spaime de iad. Pradă aceleiași spaime și întristări, se duce la vecernie în paraclisul Sfântului Ilie și abia șopteste „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”
Atunci, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Iisus Hristos Cel Viu! Întreaga sa faptură s-a umplut de focul harului Duhului Sfânt, o lumină dumnezeiască l-a învăluit, răpindu-i mintea la cer. Intensitatea viziunii îi provoacă o stare de epuizare aproape de moarte. Cuviosul Siluan face parte din acei rari sfinți creștini care primesc încă de la începutul căii lor ascetice arătarea desăvârșită a harului lui Dumnezeu. Calea lor este însă  cea mai anevoioasă, căci sentimentul părasirii și al pierderii harului sfâșie sufletul („nu puteți întelege durerea mea”, spunea Siluan). Câteva zile după arătarea lui Hristos, Simeon trăiește o stare de fericire pascală. A trecut apoi un răstimp. Într-o zi de sarbatoare, același har l-a cercetat a doua oară, dar cu mai puțină intensitate, după care treptat lucrarea sa simțită a început să slăbească; pacea și bucuria lăsau loc unei chinuitoare neliniști și temeri de a pierde harul. În efortul de a păstra adânca pace a lui Hristos, fratele Simeon (devenit acum monahul Siluan) recurge la mijloace ascetice care pot părea incredibile. Păstrându-și ascultarea de econom (responsabil administrativ) al mănăstirii cu peste două mii de viețuitori, se cufundă si mai adânc în rugăciune. Începe o lungă perioadă, de 15 ani, de alternări continue între vizite ale harului și părăsiri dublate de intense atacuri demonice. Dupa 15 ani de la prima aratare a Domnului Hristos, într-o înfricoșătoare noapte de luptă spirituală împotriva demonilor, Siluan cade din nou în ghearele unei disperări vecine cu moartea și necredința. Descurajat, cu inima îndurerată, se roagă fierbinte. Și atunci aude glasul Domnului: „Cei mândri suferă pururea din pricina demonilor”.  „Doamne, zice atunci Siluan, învață-mă ce să fac ca sufletul meu să ajungă smerit”. Și din nou, în inima sa primește acest răspuns de la Dumnezeu:

„Ține mintea ta în iad și nu deznădajdui.”

Începând din acel moment sufletul său a înțeles că locul de bătalie împotriva răului, a răului cosmic, se găsește în inima noastră; ca rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie – acest flagel al umanității care-i smulge pe oameni de lângă Dumnezeu și cufundă lumea în nenorociri și suferințe; mândria – această adevarată samânță a morții care face să apese asupra întregii omeniri întunericul deznădejdii. De acum înainte Siluan își concentrează toate puterile sufletului pentru a dobândi smerenia lui Hristos: biruiește orice suferință pământească, aruncându-se într-o suferință încă și mai mare; osândindu-se la iad, ca nefiind vrednic de Dumnezeu; dar, sigur de iubirea Domnului său, stă în chip înțelept pe marginea adâncului, „și nu deznădajduiește”.

Timp de încă 15 ani, Siluan urmează calea de foc ce i-a fost arătată. De acum înainte harul nu-l mai părăsește ca mai înainte – Duhul Sfânt îi dă din nou puterea de a iubi. În această stare, Cuviosul Siluan începe să înțeleagă în profunzimea lor marile taine ale vieții duhovnicești. Puțin câte puțin, în rugăciunea sa începe să predomine compătimirea pentru cei ce nu-l cunosc pe Dumnezeu. Întinsă la extrem și însoțită de lacrimi din belșug, rugăciunea sa trece dincolo de marginile timpului. Duhul Sfânt îi îngăduie să trăiască aievea iubirea pentru „întreg Adamul” – iubirea lui Hristos pentru toată omenirea. Aceeași iubire îl îndeamnă pe Siluan să-și aștearnă în scris experiența interioară, extraordinara sa viață duhovnicească, ignorată aproape cu totul de confrații săi monahi. În această perioadă a vieții sale îl descoperă Arhimandritul Sofronie, cel care avea să publice însemnările sale. Sfârșitul pământesc al Cuviosului Siluan de la Athos a fost la fel de blând, liniștit și smerit ca întreaga sa viața de călugăr. După o scurtă suferință, de 8 zile, perfect lucid, senin și cufundat în rugăciune, se stinge ușor – fără ca vecinii de infirmerie să audă ceva – între orele 1-2 din noaptea de 24 septembrie a anului 1938, în timp ce în paraclisul infirmeriei se cânta utrenia.

Prin viața sfântă și însemnările Părintelui Siluan Athonitul, Hristos transmite un mesaj umanității strivite de absurditatea experiențelor cotidiene, durere și deznadejde.

Bibliografie:
1. Arhimandrit Sofronie Saharov, Viața și învațătura starețului Siluan Athonitul,
în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica, Editura Deisis, Sibiu, 2010;
2.Cuviosul Siluan Athonitul, Intre iadul deznadejdii și iadul smereniei,
în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan I ca si Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001;

Moastele Sfântului Siluan

Scrieri Pentru Suflet

Un frate a rugat pe avva Arsenie ca sa auda cuvant de la el. Si i-a zis lui batranul: pe cat iti
este cu putinta, nevoieste-te, ca lucrarea ta cea dinlauntru sa fie dupa Dumnezeu si sa
biruiasca patimile cele dinafara.

Avva Macarie Tanase, monahul îndelung‑rabdarii

Există oameni pe lumea asta de care ţi‑e dor pentru că atunci când eşti lângă ei simţi că‑ţi răspund la ceea ce este etern în tine, te fac să uiţi mizeria trecătoare a acestei lumi şi‑ţi aduc ceva din mângâierea veşnică. Un astfel de om, monah înalt la statură şi la măsură duhovnicească, este şi avva Macarie Prodromitul.

Aidoma lui gheronda Petroniu şi avva Iulian Lazăr, el face parte dintr‑acei călugări de demult ce n‑au trebuinţă să te înveţe prin cuvânt – destul îţi este să te uiţi la ei şi înţelegi calea pe care trebuie s‑o urmezi. Uscat la chip şi trup de asprimea nevoinţelor sale ascetice, el este tăcut îndeobşte şi foarte grav în căutătură. Însă îndărătul acestui călugăr cu chip grav, eu am aflat pe unul dintre cei mai buni oameni din toată viaţa mea. Cum grosimea trupului său a dispărut în vieţuirea sa ascetică, avva Macarie a căpătat în schimb vedere duhovnicească aşa încât, multă vreme, eu mă dădeam pe după stâlpii schitului atunci când îl întâlneam, pentru că mi se părea că poate să‑mi vadă toată nevrednicia şi păcatele... Nici acum nu sunt sigur de asta, însă de smerenia şi curăţia lui sufletească sunt încredinţat.

Curat şi de patimile ascunse în gândire, bătrânul paracliser al Prodromului a dobândit atâta nevinovăţie şi nevicleşug încât el nu pare a trăi în lumea aceasta. Pentru că este dintr‑aceia ce şi‑au dat la o parte ceaţa de pe suflet, el poate să‑şi cerceteze lăuntrul inimii sale. Şi cum Hristos a spus că „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21), tocmai din astă pricină el n‑are trebuinţă de mişcările amăgitoare ale celor lumeşti.

Pe mine, cel alipit de lume, pâcla gândurilor pătimaşe mă îndepărtează mereu de Dumnezeu, dar părintele a înţeles, din pruncie, că împrăştierea minţii vine de la zgomote şi s‑a retras de la paisprezece ani în singurătatea chiliei. Iar chilia lui – în care nu invită niciodată pe nimeni – are doar un pat (de spital), o masă, care odihneşte câteva cărţi, un sfeşnic – cu o lumânare de ceară bună înfiptă‑n el, care‑i luminează Psaltirea şi mântuirea – şi un ceas mare şi vechi – care‑i scurtează mereu hodina şi‑l aduce întotdeauna întâiul în biserică. Toate acestea, dimpreună cu un colţ de cer, reprezintă toată agoniseala lui avva Macarie, după şaptezeci de ani de călugărie. Nu are covoare pe jos şi nici scaun, aşa că singura dată când am avut privilegiul de a păşi în chilia părintelui, am şezut... în geam (zidul gros al schitului e numai bun pentru aşa ceva). Ceasul nu e un obiect de lux, ci îl ajută pe avva să‑şi împlinească vechea lui ascultare: cea de paracliser al Prodromului.

Iubitor de haesychia, pe părintele Macarie nu‑l poţi găsi decât în biserică, pentru că altundeva nu se iţeşte; iar de apucă drumul către chilie, de acolo nu mai iasă decât la ceasul rugăciunii de obşte. Astfel, nedeprins cu graiurile fără rost şi trebuinţă, greu este să capeţi cuvânt de folos de la el, pentru că anevoie se înduplecă a vorbi cu cineva. Trebuie să‑i aţii calea atunci când se isprăvesc rânduielile cultice pentru că, fiind de‑o viaţă paracliser, el este cel care închide uşile bisericii. Atunci el poate apuca – nezăbovind – numai două drumuri: ori către chilia sa, ori către trapeza schitului – dacă tocmai s‑a terminat slujba Vecerniei. Aşa i‑am aţinut şi eu calea în multe rânduri şi vreme de şapte ani am tot adunat cuvinte şi poveţe de la el. Niciodată prea multe, pentru că şi atunci când reuşeşti să grăieşti cu dânsul faţă către faţă, tare mult nu zăboveşte la taifas, că zice că „vorba – chiar şi cea bună! – poate aduce sminteală”. De aceea cuvintele sale sunt preţăluite şi rare...

Greu vorbiţi, părinte...

Apăi, în lume se grăieşte altfel. Şi lumea te împiedică să vorbeşti cu Dumnezeu, să rămâi singur cu El. Pentru aceasta am şi fugit de lume: ca să fiu „numai eu şi Dumnezeu”. În doi discuţiile sunt întotdeauna tainice – când sunt mai mulţi... se pierde taina.

Părinte, de ce există această „fereală” a monahilor de lume? Nu mă gândesc la „fuga din lume” a călugărului ci mai mult la ne-vorbirea lui cu mireanul. Poate acesta caută şi aşteaptă răspunsuri esenţiale de la monah.

Înţelepciunea lumii acesteia este nebunie pentru noi. Până nu lepezi înapoia ta toată cunoştinţa cea dinafară nu te înţelepţeşti întru Hristos. Din pricina aceasta, anevoie poate fi înţeles monahul de către mirean: patimile ascunse ale acestuia şi gândurile sale lumeşti îl împiedică să aibă vederea înţelegătoare asupra lucrurilor nevăzute. Şi atunci cum să‑i grăiesc despre cele dumnezeieşti? Nu va zice oare că spun vorbe fără rost? Ori poate mă va crede nebun? Noi nu putem sluji la doi stăpâni: ori iubeşti lumea şi cele ce sunt într‑însa, ori pe Dumnezeu...

Şi apoi monahul mai trebuie să se păzească şi de slava de la oameni, ca să nu şi‑o piardă pe cea de la Dumnezeu – căci slava de jos o poate înlătura pe cea de sus. Şi se cuvine a nu uita vreodată cele spuse de apostolul neamurilor: „cunoştinţa îngâmfă” (I Corinteni, 8, 1)... Iată câte pricini în calea apropierii mirenilor de monahi!

Părinte, oamenii veacului acesta ar voi un Dumnezeu mai... „vizibil”! Eu ştiu că „Tatăl tău Care este în ascuns” e Domnul meu, dar veacul acesta raţionalist cere mereu „semne şi minuni”...

Dumnezeu este tainic şi tot tainic lucrează şi mântuirea noastră: prin Sfintele Taine. Şi legătura noastră cu El este tot tainică şi nimeni nu poate spune că nu este reală – deşi într‑ascuns se petrece. Dincolo de partea văzută a Tainelor, de toate simbolurile şi ceremoniile ce le‑nconjoară, Dumnezeu săvârşeşte minunile Sale în chip tainic, dar real. Te spală de păcatul lui Adam prin botez, îţi întăreşte darurile prin mirungere, îţi vindecă trupul şi sufletul prin ungerea cu untdelemnul sfântului maslu şi‑ţi dă iertare de păcate prin spovedanie. Iar dacă te faci întru totul curat, Dumnezeu va veni să locuiască în tine atunci când te vei cumineca. Asta e mare taină! Şi numai în Biserică. De asta nu este mântuire celor dinafara Bisericii. Biserica nu trebuie să facă altceva decât să‑L împărtăşească pe Dumnezeu celor ce cred în El. Poate să fie ceva mai mult decât aceasta? Poate să însemneze altceva mai mult decât mântuirea? Biserica, doar de mântuirea credincioşilor trebuie să aibe grijă, că de restul se va griji Dumnezeu... „şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6,6).

Care dintre patimile noastre sunt cele mai aducătoare de moarte sufletului, părinte?

Pofta şi mânia sunt patimi care mereu trebuie ţinute sub stăpânire, fiindcă acestea întunecă vederea duhovnicească a omului. Soarele când apune, face loc întunericului. Aşa şi retragerea Duhului din om face loc patimilor celor pierzătoare de suflet. Iar tu împrăştiindu‑te în cele dinafară, uiţi de cele lăuntrice şi pe ele pune stăpânire... „fiara”. Or, dacă noi hrănim fiarele cu poftele noastre, cum să le mai omorâm? Dacă nu le biruim pe cele văzute, cum dară să răpunem nevăzutele duhuri potrivnice?

Părinte, mulţi dintre noi ne plângem de necazuri...

Da’ ce crezi că Dumnezeu nu vede necazul omului? Dar dacă‑l îngăduie, tot spre folosul nostru o face, că poate aşa ne mai luăm plată pentru păcatele noastre aici, în viaţa aceasta şi poate ne‑o izbăvi de chinurile veşnice de „dincolo”. Poate că prin necazuri ne acoperă păcatele noastre tainice şi ne păstrează bunul nume. Sunt bune încercările, pentru că sunt semne că Dumnezeu nu ne‑a uitat „până‑n sfârşit”. Doar „încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea”; şi „mare bucurie să socotiţi, fraţii mei, când cădeţi în felurite ispite – spune sfântul Iacov, ruda Domnului, în episola sa (I,2-3). Teme‑te numai de Dumnezeu (şi nu de necazuri) pentru că toate se află în puterea Sa şi orice ţi s‑ar întâmpla ţie numai cu voia, ori îngăduinţa Lui, se pot petrece. Pentru ce dară să‑ţi faci tu gânduri când îţi poartă El de grijă (şi mă gândesc că o face mai bine decât tine!) – „caută cele ale Lui şi toate celelalte se vor adăuga ţie”. Iar dacă nu, adu‑ţi aminte atunci de cele pe care le‑a spus apostolul Pavel, cum că ,,Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca s‑o puteţi răbda”.

Există părinţi care mă odihnesc, iar alţii care mă tulbură. De ce se‑ntâmplă aceasta părinte?

Când luneci de la cunoştinţa lui Dumnezeu şi mintea ţi se apleacă spre gânduri furişate îţi pierzi aşezarea şi pacea. Iar starea acesta o răspândeşti şi celorlalţi.

Te poţi apropia de Dumnezeu teologhisind, părinte?

Nu. Numai cu inimă străpunsă. Aceia care teologhisesc pot să aibă prea mare încredere în puterea lor de cunoaştere şi să‑şi piardă smerita cugetare. Decât să te afli în iscodire, mai de folos îţi este să‑ţi cureţi sufletul prin lacrimi şi pocăinţă şi aşa făcând, mai degrabă te vei apropia de Domnul.

Rogu‑te, dă‑mi un sfat avva!

Să nu‑ţi desparţi niciodată mintea de rugăciune! Însă degeaba ai să‑ţi dai seama că aceasta este trebuinţa – dacă n‑ai să ai dragoste, mintea ta n‑are să stea alipită nici de rugăciune, nici de Dumnezeu.

Îndrazneşte sa fii bun

Mi s‑a‑ntâmplat să mi se spună, de către unii tineri din vremea de azi, că ei admit existenţa lui Dumnezeu, doar că doresc ca El să‑i lase în pace! Pentru că nu ei au cerut să fie aduşi la existenţă şi de aceea îi cer să fie lăsaţi în voia lor. E vorba de tineri destul de inteligenţi cărora, se pare că educaţia şi cultura le‑a adus un soi de nefericire existenţială.

Drumuri greşite sunt tare multe, cel bun însă e unul singur şi acela duce către Dumnezeu. Cultura poate într‑adevăr să crească suferinţa atunci când omul află câte nu ştie şi îşi dă seama de câte nu va putea şti vreodată. Aceşti oameni sunt întotdeauna singuri, pentru că necredinţa însingurează. Cel credincios ştie că de la aproapele îi poate veni şi mântuirea dar şi moartea. Şi eu ştiu că fratele meu e salvarea mea, însă aceasta presupune dragoste. Şi aceasta este şi problema tinerilor despre care grăieşti: lor li s‑a răcit dragostea.

Din păcate, ştiu că asta se întâmplă în vremurile din urmă, părinte...

Dumnezeu singur ştie. Spui că sunt educaţi. Asta înseamnă că citesc mult, îşi pun întrebări, vor să înţeleagă lumea. Însă cel care a ajuns la credinţă nu mai are nevoie de căutări: Dumnezeu îi este îndeajuns pentru că îi umple tot şi îl poate face să înţeleagă mai mult decât ar putea înţelege vreodată adunând înţelepciune lumească. Dacă citesc mult, întreabă‑i dacă au citit şi cea mai bună dintre cărţi: Biblia. Că îşi pun întrebări iarăşi nu e rău: şi adevăraţii credincioşi au întrebări, deşi nu au îndoieli. Dacă însă îşi dau întâietate înţelepciunii, nu sunt pe drumul lui Dumnezeu ci pe calea lor. Iar calea lor nu le va aduce decât nefericire, pentru că... nu e calea Domnului!

Şi ce sfat le daţi?

Să nu mai cate să‑nţeleagă lumea, că e lucru zadarnic – nici măcar pe Dumnezeu, că e şi mai mare nebunie – ci mai bine să încerce să afle ce anume vrea Domnul de la ei. Şi atunci când vor pricepe asta, vor şti şi Calea. Numai să ţină minte, totdeauna, că Hristos a spus: „fără de Mine nu veţi putea face nimic!” – şi aşa vor dobândi smerenia care le lipseşte...

Da. Ştiu: „cunoştinţa îngâmfă”! În plus, eu mai cred că „cunoştinţa” ne dă şi iluzia că‑l putem păcăli pe diavol – nu‑i aşa, părinte?

Păi, când ţi se pare că te lupţi cu el, deja eşti păcălit...

Şi cum scapi atunci de cursele lui?

„Depărtează‑te de rău şi fă binele”.

Ştiu că aşa zice psalmistul David şi mai cred că are întru totul dreptate, dar în lume e greu de făptuit asta, părinte. Cum mă sfătuiţi să ajung la „împlinirea” acestui verset?

Ştiu şi eu? Îndrăzneşte să fii bun...

Şi cuvânt cu înţeles adânc a grăit bătrânul: îţi trebuieşte curaj ca să încerci să fii bun, pentru că mereu ţi se pare că eşti singur în făptuirea binelui. Însă aceasta nu este deloc adevărat: nu poţi fi singur când eşti cu Dătătorul binelui! Şi mi‑am adus aminte atunci că „în lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea”. (Ioan 16, 33).

Negrija la cele trecătoare şi curăţia de toate cele de prisos l‑au stăpânit întotdeauna pe avva Macarie. Mereu am vrut să‑i dăruiesc ceva, dar n‑am putut pentru că el nu este alipit de lucruri materialnice. Când îl întrebam de vreun lucru pe care să i‑l aduc îmi spunea că nu‑şi doreşte decât răbdare. Şi iarăşi răbdare. Că „cel ce va răbda până în sfârşit se va mântui” (Mt. 10,22) şi nici la desăvârşire, fără răbdare de ispite, nu poţi să ajungi. De la o vreme însă, văzând că tot îi dau ghes cu dorinţile mele de a‑l prosferisi cu ceva, s‑a înduplecat şi mi‑a cerut nişte vitamine. Bineînţeles că i le‑am adus bucuros. Mai târziu însă, aveam să aflu că şi pe acelea le‑a uitat în fereastră şi... s‑au topit la căldura soarelui!

Întors mereu cu mintea către Dumnezeu, bătrânul athonit păşeşte încet şi prin memoria mea, la fel cum calcă pe fiecare lespede prodromită rugându‑se neîncetat: cu dreptul „Doamne Iisuse Hristoase..”, cu stângul „Fiul lui Dumnezeu..”, apoi iar cu dreptul „miluieşte‑mă pe mine păcătosul”. Aşa călătoreşte spre veşnicie, la întâlnirea cu Dumnezeu, avva Macarie Prodromitul...

(notă: cuvintele părintelui Macarie au fost mai întâi întipărite în memorie şi abia mai apoi aşternute pe hârtie, iar la vremea de acum, diortosite pentru Lumea monahilor).

Autor: George Crasnean