ANUNȚ

În atenția cititorului, cautătorului de Adevăr, prietenilor si nu în ultimul rând frați și surori intru Domnul.

Acest blog s-a mutat la noua adresa :http://ortodoxiacuunclick.wordpress.com/. Aici veti putea gasi ultimele noutati din lumea Ortodoxa, Rugaciuni si multe altele.Vă asteptam cu drag pe noua pagina http://ortodoxiacuunclick.wordpress.com 

Domnul sa ne ajute in continuare sa inmultim talantii nostrii iar la sfarsit sa auzim cu totii chemarea: Veniţi, binecuvântaţii tatălui Meu si moşteniţi împărăţia cerurilor. Amin

Accesați noul blog

http://ortodoxiacuunclick.wordpress.com 

Sf. Cuvios Ioan Casian Romanul (28/29 Februarie)

VIAŢA ŞI NEVOINŢELE Ca şi în alte cazuri deosebite, prin zbaterea lăuntrică şi prin întreaga petrecere duhovnicească a acestui cuvios şi învăţat monah, înalta spiritualitate românească luminează pe dimensiunile universale ale culturii creştine. Contribuţia Sfântului Ioan Cassianul la organizarea vieţii monahale din Apus (în Galia şi în Spania) a fost unanim recunoscută; bogăţia şi frumuseţea scrierilor sale, de esenţă patristică răsăriteană, deopotrivă elogiate în Apus şi în Răsărit; sfinţenia sa, de-a lungul veacurilor, de nimeni contestată. Socotind că rostul omului pe pământ este să cunoască şi să îndeplinească voia lui Dumnezeu, el I-a închinat întreaga sa făptură, înveşmântându-se astfel în podoabele unei smerenii desăvârşite. Absenţa unor date autobiografice precise în opera pe care a lăsat-o, ca şi lipsa altor dovezi certe au dat naştere la numeroase discuţii asupra originii sale etnice şi a locului de naştere. Această lacună a mărturiilor fundamentale se completează printr-o atentă cercetare a textelor unor scrieri ale sale, precum şi prin alte documente secundare. Gândurile înalte, sfaturile practice de o remarcabilă frumuseţe morală, deşi îi aparţin, sunt atribuite de către cuviosul monah cu precădere, Părinţilor din Răsărit, el menţinându-se în ipostaza de instrument al comunicării. Totuşi, copleşit uneori de duioase amintiri, autorul lasă curgere liberă tonului confesiv. Nostalgia pământului natal, dorul de părinţi, experienţa tragică a înstrăinatului trup uneori în evocări lirice, care-i apropie «frumuseţea surâzătoare a peisajelor» şi «liniştea dulce a întinderilor», realizând pagini de antologie patristică.

Fotografii cu Peștera Sf. Ioan Casian

«În sufletul nostru, scrie el, apar zilnic noi frământări: ne simţim cu putere împinşi să ne reîntoarcem în provincia noastră şi să ne revedem părinţii». Ceea ce prilejuia mai ales aceste dorinţe era amintirea credinţei şi evlaviei lor. «Mă laud cu aceea că ei nu au pus nicio piedică felului nostru de viaţă. Dimpotrivă, au fost mereu preocupaţi de acest gând, iar insistenţa lor purtare de grijă nu făcea decât să favorizeze progresul nostru. Nicio grijă de lucrurile materiale, nici o greutate în procurarea celor necesare vieţii zilnice nu venea să ne abată atenţia de la cele înalte; ei înşişi, cu bucurie, ne procurau toate cele necesare. Pe deasupra ne-am hrănit sufletul cu nădejdea unor bucurii deşarte. Imaginaţia noastră sconta o recoltă minunată ca şi când am fi putut reuşi să convertim mulţi inşi, ca şi când exemplul nostru şi sfaturile noastre ar fi putut să-i ducă pe calea mântuirii. Atunci s-au perindat pe dinaintea ochilor noştri sufleteşti locurile care cuprindeau moşia primită de la strămoşi cu dealurile lor şi frumuseţea surâzătoare a peisajelor. Ce întinderi pline de o linişte pe cât de dulce, pe atât de folositoare! Ce plăcere pentru un călugăr să trăiască în taina pădurilor, dar încă şi ce uşor!» (1). «Pământul», cu multiplele sale ipostaze, constituie un element fundamental în trăirile noastre. Evocarea lui semnifică o legătură indestructibilă cu trecutul, cu prezentul, cu viitorul - cu istoria. Şi sentimentul acestei legături cu pământul, în ipostaza de patrie («moşia primită de la strămoşi»), îl poartă nedisimulat, în alcătuirea sa umană, Sfântul Ioan Cassianul. Se evidenţiază, în această mărturisire, faptul că Ioan Cassianul era străin în Marsilia, unde a scris opera, din care am citat rândurile de mai sus. Dar care este patria sa, la care se gândeşte cu atâta duioşie? El nu o numeşte decât poetic. Răspunsul fără echivoc îl dă Ghenadie, primul său biograf. Acesta, preot tot în Marsilia, format în şcoala monahală a Sfântului Ioan Cassianul, reluând biografia oamenilor iluştri ai Bisericii, întocmită de Fericitul Ieronim până la anul 392; adaugă încă 96 de scriitori. Aici este trecut şi îndrumătorul său duhovnicesc, cu precizarea că este de origine scit - «Scythia Minore, una provinciis Thraciae» (2). Deci aceasta este patria Sfântului Ioan Cassianul: Sciţia Mică, pământ geto-daco-roman, Dacia Pontică, pământ dobrogean, pe care-l cântă întâia oară, cu farmec dureros, poetul Ovidiu exilat aici cu trei veacuri şi jumătate mai înainte. Aici şi-a petrecut copilăria, în regiunea Pontului Euxin, unde oamenii «erau liberi ca marea şi ca vântul». Acest pamânt, cu frumuseţile lui sălbatice, îi aduce adieri de nostalgie în anii bătrâneţii.

Fotografii cu Peștera Sf. Ioan Casian

Intensitatea vieţii creştine în Sciţia Mică explică apariţia pe aceste meleaguri a unor personalităţi ca Ioan Cassianul, Dionisie Smeritul sau renumiţii episcopi tomitani şi martirii care şi-au dobândit cununa cea neveştejită în acest spaţiu dacoroman. Deci, după însemnarea întâiului biograf, învăţatul monah s-a născut în Dobrogea. Aproape contemporani şi trăitori în aceeaşi mănăstire, Ghenadie a fost, fără îndoială, bine informat. De altfel aserţiunea sa este confirmată de către Ioan Cassianul însuşi, prin discrete confesiuni şi prin stilul operelor sale. «În chip firesc, limba latină a scrierilor cassiene este o latină a Sciţiei Mici şi a Daciei epocii, caracterizată prin prezenţa unor elemente şi valori specifice» (3). Se adaugă la aceste argumente dragostea autorului pentru Biserica din Constantinopol şi în chip special pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, ortodoxia credinţei în care s-a născut şi combaterea fermă a ereziilor, mai ales a nestorianismului. Biograful său din Marsilia a consemnat doar patria Sfântului Ioan Cassian, dar nu a precizat localitatea dobrogeană în care s-a născut. Descoperirile savantului român Vasile Pârvan, în anul 1912, au pus - credem - capăt controverselor asupra localităţii naşterii lui Ioan Cassianul. Acesta a descoperit în pădurea Şeremetului (azi, Cassian) două inscripţii care vorbesc de «Cassieni» («Vicus Cassiaci»). Învăţatul călugăr poartă, aşadar, numele locului natal. Aducându-şi cu duioşie aminte de prietenul său Gherman, care l-a însoţit în lungile sale călătorii prin pustiurile scetice din Egipt, Sfântul Ioan Cassianul scria: «Mă împrietenisem cu el încă de când eram copil de şcoală, apoi la oaste, precum şi în viaţa monahală...». Deci a făcut şcoala în patria sa, şi-a făcut datoria de cetăţean, apoi a intrat în mănăstire. Biografii lui mai adaugă că descindea dintr-o familie cu bună stare materială şi aleasă poziţie socială. Părinţii îşi puteau îngădui să-l trimită la o şcoală din Tomis sau din alt centru important din Sciţia Mică, unde putea afla dascăli de cultură clasică. Nu se ştie unde şi-a făcut studiile, dar este sigur că a avut o educaţie aleasă. Cunoştea bine literatura latină şi greaca. El singur mărturiseşte că uneori, în timpul cântării psalmilor, îi reveneau în memorie versurile poeţilor antici, tulburându-l. Avea preferinţe pentru clasicii latini: Virgiliu, Horaţiu, Cicero etc (4). Într-una din mănăstirile dobrogene şi-a putut face el iniţierea în cinul sfinţit şi a agonisit cultura teologică pe care a desavârşit-o apoi în marile centre monahale din Răsărit. Cert este că neliniştile tinereţii nu-l mâna spre desfătări şi viaţă uşoară, pe care condiţiile materiale le puteau îngădui, ci îl îndreaptă spre înfrânare şi studiu. Cu această experienţă dobândită, tânărul daco-roman se desprinde de cuibul părintesc şi îşi ia zborul spre înălţimile Duhului. Râvnind şi implorând «harul de Sus», fără de care nimic nu se poate săvârşi, se îndreaptă cu mare încredere spre înţelepţii pustiului, pentru a-şi dobândi libertatea spiritului în aspra nevoinţă a schimniciei. Însoţit de fratele său întru zel duhovnicesc, Gherman, şi de o soră a sa, el îşi începe lungile călătorii în Răsărit, pe la anul 380. În Palestina se stabileşte, împreună cu Gherman pe care mai târziu îl va numi «Sfântul Gherman» (5), într-o mănăstire din apropierea Betleemului. Pentru a dobândi cunoştinţe noi şi a înainta în virtute, spre anul 385, el caută deşertul Egiptului, o adevărată patrie a monahismului comunitar. Aici se afla elita duhovnicească, adevăraţi atleţi ai virtuţii acelei epoci. Istoria bisericească a păstrat nume vestite de asceţi, ca Pavel Tebeul sau Pahomie cel Mare autorii primelor orânduieli monahale, pe care le-au urmat şi completat Sfântul Vasile cel Mare, Fericitul Augustin şi, în mare măsură, chiar Sfântul Ioan Cassianul. După ce s-a desăvârşit timp de şapte ani prin şcoala Părinţilor din Egipt, s-a înapoiat în Palestina, de unde se reîntoarce în Egipt. Dar pustiurile Egiptului, prielnice sihastrelor vieţuiri, sunt bântuite de la o vreme de întrebări şi controverse teologice, iscate între ereticii origenişti şi ortodocşi, din care au apărut secte fanatice şi agresive, uitate curând de istorie. Sistemele de viaţă monahală diferite - unii călugări sihaştri, iar alţii în obşte - au tulburat de asemenea liniştea pustiului. 1. Conlaţiunea XXIV, 1, în Migne, P.L., 49, col, 976-979. 2. Migne, P.L., 49, 10. art. Ioannis Cassiani, abbatis Marssiliensis. 3. Î.P.S. Mitropolit Nestor Vornicescu, Primele scrieri patristice în literatura noastră, sec. IV-XVI, Craiova, 1984, p. 64. 4. P. Godet, art. Jean Cassien, în Dict. de theol. cath., vol. II/2, Paris, 1923, col. 1824. 5. Filocalia, trad. de Pr. prof. dr. D. Stăniloae, vol. 1, Sibiu, 1946, p. 125. Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 221-224 Sfântul Ioan Cassianul

Noul Patriarh al Bulgariei este Înaltpreasfinţitul Mitropolit Neofit de Ruse

Noul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Bulgare este Înaltpreasfinţitul Mitropolit Neofit de Ruse. El a fost ales, astăzi, prin vot secret de Colegiul Electoral Bisericesc al Bisericii Ortodoxe a Bulgariei.

Înaltpreasfinţitul Neofit, s-a născut la 15 octombrie 1945 în Sofia. La 3 august 1975 a intrat în monahism, pe 8 decembrie 1985 a fost hirotonit episcop vicar de Sofia, iar din anul 1994 este Mitropolit de Ruse.

Cu acest prilej, Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul României a adresat un mesaj de felicitare:

Preafericirea Voastră,
Iubiţi fraţi întru Arhierie,
membri ai Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare,
Onorată asistenţă,

„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul,
să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea” (Psalm 117,24)

Cu multă bucurie în Hristos Domnul, Biserica Ortodoxă Română a luat cunoştinţă despre alegerea Preafericirii Voastre în demnitatea de Întâistătător al Bisericii Ortodoxe Bulgare. Suntem pe deplin încredinţaţi că veţi fi un vrednic urmaş al celui întru veşnică pomenire Patriarhul Maxim, care a cultivat legături frăţeşti şi de prietenie cu toate Bisericile Ortodoxe Surori, timp de patruzeci de ani.

Slujirea de conducător al Bisericii Ortodoxe Bulgare, la care aţi fost chemat prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, înseamnă o înaltă demnitate şi o mare responsabilitate pastorală pentru Biserica Ortodoxă a poporului bulgar. Desigur, în această lucrare, ajutorul vine, în primul rând, de la Iisus Hristos, Marele Arhiereu (Cf. Evrei 4, 14), Capul Bisericii şi Mântuitorul lumii. El ne cheamă pe toţi slujitorii Bisericii Sale, acum, la începutul unui nou secol şi mileniu creştin, să aducem mărturia noastră comună panortodoxă, prin cuvânt şi faptă, într-o lume instabilă şi dezorientată spiritual. De aceea, e nevoie de multă cooperare între toate Bisericile Ortodoxe Surori.

Cu multă bucurie, dorim ca Hristos Domnul, „Păstorul şi episcopul sufletelor noastre” (I Petru 2, 25), să lumineze lucrarea Preafericirii Voastre de Patriarh pentru a aduce roade bogate, spre slava Preasfintei Treimi, binele Bisericii pe care o păstoriţi şi al Ortodoxiei întregi.

Prin mesajul nostru frăţesc, transmis de Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Nifon, ierarhii, clerul şi credincioşii Sfintei noastre Biserici Ortodoxe Române exprimă bucuria lor de a fi părtaşi la această mare sărbătoare a Bisericii Ortodoxe Bulgare şi a Ortodoxiei soborniceşti.

În numele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, al clerului şi poporului român dreptcredincios, Vă dorim ani mulţi şi binecuvântaţi, Preafericirea Voastră!

Cu frăţească dragoste în Hristos şi multă preţuire,


† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Alegearea noului Patriarh al Biserici Ortodoxe Bulgare s-a făcut dintre cei trei candidaţi desemnaţi pentru scaunul patriarhal vacant.

În primul tur de scrutin, Colegiul Electoral Bisericesc a ales pe cei doi mitropoliţi candidaţi pentru scaunul patriarhal în persoana Înaltpreasfinţitului Mitropolit Neofit de Ruse care a fost votat de 72 de membrii şi a Înaltpreasfinţitului Mitropolit Gabriel de Loveci care a fost ales cu 43 de voturi. Al treilea candidat, Înaltpreasfinţitul Galaction a adunat 22 de voturi şi astfel nu a trecut în al doilea tur.

Pentru că nici unul dintre candidaţi nu a obţinut două treimi din voturi, membrii Colegiului Electoral Bisericesc s-au întrunit pentru al doilea tur de scrutin când Înaltpreasfinţitul Mitropolit Neofit de Ruse a fost ales ca Patriarh al Bulgariei, prin vot secret, de 90 de membri din cei 139 ai Colegiului Electoral Bisericesc, după cum a precizat pentru Radio TRINITAS Părintele Neluţu Oprea, preotul comunităţii ortodoxe româneşti din Bulgaria. Înaltpreasfinţitul Mitropolit Gabriel de Loveci a fost votat de 47 de membri. Tot procesul de alegere a fost transmis în direct de televiziunea națională bulgară.

În cotinuare, în Catedrala Alexander Nevsky din Sofia, a avut loc ceremonia de întronizare a noului Patriarh, în prezența ierarhilor Sfântului Sinod, a membrilor Colegiului elector, a autorităților de stat bulgare, a corpului diplomatic, a reprezentanților celorlalte biserici ortodoxe surori și ai celorlalte confesiuni. La slujba de mulțumire oficiată după întronizare au participat sute de oameni care au venit să-și felicite noul păstor sufletesc, evenimentul fiind unul istoric, ultimul de acest gen având loc acum 42 de ani, la întronizarea fostului patriarh Maxim.

Titulatura noului ales este: Preafericitul Părinte Neofit, Mitropolit de Sofia și Patriarh al Bisericii Ortodoxe a Bulgariei. Însemnele distinctive ale demintății sale sunt asemănătoare cu cele ale Patriarhului României: camilafca albă cu cruce, două engolpioane și crucea pectorală. Spre deosebire de Întâistătătorul Bisericii noastre, patriarhul bulgar păstrează dulama și rasa negre.

Patriarhul Neofit al Bulgariei va oficia prima Liturghie în noua sa calitate lunea aceasta, în Catedrala patriarhală din Sofia.

Delegatul Patriarhiei Române la acest eveniment a fost Înaltpreasfinţitul Mitropolit Nifon, Arhiepiscopul Târgoviştei.
Sursa: Basilica.ro

Alegere de Patriarh în Biserica Ortodoxă a Bulgariei

Biserica Ortodoxă a Bulgariei îşi va alege duminică, 24 februarie 2013 un nou Patriarh. Au fost desemnaţi trei candidaţi pentru scaunul patriarhal vacant. Au fost propuşi, prin vot secret, Mitropolitul Galaction de Stara Zagora, Mitropolitul Neofit de Ruse şi Mitropolitul Gabriel de Loveci. 

Mitropolitul Galaction de Stara Zagora

S-a născut la 26 februarie 1949 la Vetren. A intrat în monahism în anul 1969; a fost hirotonit diacon la 27 iulie 1969, ca mai apoi la 28 septembrie 1970 să fie hirotonit preot. La 6 iulie 1986 a fost hirotonit episcop vicar de Vidin, apoi în 1987 a devenit episcop vicar de Vratsa, iar între anii 1988-1993 a fost episcop vicar de Stara Zagora. În anul 2000 a fost numit Mitropolit de Stara Zagora.

Mitropolitul Neofit de Ruse 

S-a născut la 15 octombrie 1945 în Sofia. La 3 august 1975 a intrat în monahism, la 15 august în acelaşi an a fost hirotonit diacon ca mai apoi în anul 1976 să primească taina preoţiei. În 1977, la 21 noiembrie, a fost hirotesit arhimandrit, apoi în anul 1981 a fost ridicat la rangul de protosinghel. Între anii 1992-1994 a fost Secretar General al Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Bulgariei. A fost hirotonit episcop la 8 decembrie 1985, fiind Vicar de Sofia. Din 2004 este Mitropolit de Ruse, potrivit The Sofia Globe.

Mitropolitul Gabriel de Loveci

S-a născut la 16 iulie 1950 în Sofia. La 28 decembrie 1979 a intrat în monahism. A fost hirotonit diacon la 1 iunie 1980 şi apoi preot la 10 iunie 1980. La 24 mai 1986 a fost hireotesit arhimandrit, apoi în anul 1991 a fost ridicat la rangul de protosinghel. A fost hirotonit episcop în Catedrala din Rila, la 19 octombrie 1998, iar din anul 2001 este mitropolit de Loveci. 

Viitorul patriarh va trebui să obțină din partea membrilor Sfântului Sinod două treimi din voturi. Ceremonia de întronizare va avea loc în aceeași zi în Catedrala Alexander Nevsky din Sofia. 
Sursa: Basilica.ro

Gândul Zilei

”Hristos  iubeste  lumea 

jertfindu-Se,  omul de azi 

jertfeste,  iubindu-se!”

Sfantul preacuvios părintele nostru, Leon, episcopul Cataniei, făcătorul de minuni.

Acest sfânt se trăgea din Ravena, fiind fiu de părinţi de neam ales şi binecredincioşi. Din pricina curăţiei vieţii lui, a nevoinţei şi grijii faţă de cugetul său, trecând după lege prin toate sfinţitele trepte, prin dumnezeiască alegere, a fost făcut întâistătător al mitropoliei Cataniei, care se afla în insula Siciliei. Leon, potrivit cu numele lui, ca un leu plin de îndrăznire şi strălucind ca un luminător, a luminat pe toţi, având grijă de suflete, ajutorând văduvele şi îngrijindu-se de toţi. A ridicat o biserică mare, în cinstea bunei biruitoare muceniţe Lucia şi a ars pe Iliodor cel ce făcea cu farmecele semne şi minuni. Acest Iliodor, făcându-se cunoscut în mijlocul poporului ca făcător de minuni şi de năluciri, a cutezat să săvârşească şi asupra Bisericii lui Dumnezeu, meşteşugirile lui cele rele. Atunci fericitul, prinzându-l cu nevoinţă în mâinile lui şi legându-l cu sfântul epitrahil, a poruncit să fie aprins în mijlocul cetăţii foc mare, şi mărturisind toate farmecele lui, a intrat cu el, ţinându-l legat de grumaz, în mijlocul focului; şi n-a ieşit sfântul din foc până nu a făcut pe acel ticălos cenuşă şi spuză. Faptul acesta a făcut pe toţi să se mire, nu numai pentru că sfântul a rămas nevătămat, ci şi pentru că focul nu s-a atins nici de veşmintele sale. Deci, mergând vestea pretutindeni în lume de această minune şi ajungând şi la urechile împăraţilor Leon şi Constantin, aceştia au trimis de a adus pe sfânt, şi i-au cerut să se roage pentru dânşii. Acest cuvios părinte a fost mare întru minuni, nu numai în timpul vieţii, ci şi după săvârşirea din viaţă.

Iubirea părinţilor este temelia creşterii copiilor

Sfânta Evanghelie despre vindecarea fiicei femeii cananeence, care s-a citit ieri în Biserica noastră, ne prezintă un model de iubire şi purtare de grijă a părinţilor faţă de copiii lor. 

În cuvântul de învăţătură rostit în Paraclisul „Sfântul Grigorie Luminătorul“ din Reşedinţa patriarhală, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a explicat că femeia cananeeancă, prin credinţa puternică, smerenia adâncă şi rugăciunea stăruitoare pentru fiica ei chinuită de diavol, devine o pildă pentru toţi părinţii de astăzi, ai căror copii au diferite suferinţe fizice şi sufleteşti. Patriarhul României a subliniat că Evanghelia citită ieri ne arată importanţa rugăciunii, nu doar pentru noi înşine, ci şi pentru alţii, mai ales pentru cei care nu ştiu să se roage, nu vor să se roage sau nu mai pot să se roage din cauza bolilor fizice sau psihice. „Evanghelia aceasta este şi un îndemn pentru părinţi ca să-şi iubească copiii lor, iar atunci când copiii trec prin dificultăţi, ei să alerge în întâmpinarea lui Hristos şi, prin rugăciune smerită şi stăruitoare, să ceară vindecarea copiilor sau eliberarea lor din robia patimilor, a relelor, a situaţiilor grele, a situaţiilor care aduc suferinţă copiilor şi familiei“, a spus Preafericirea Sa, după cum informează "Ziarul Lumina".
 
Întâistătătorul Bisericii noastre a arătat că legătura de iubire dintre părinţi, dintre tată şi mamă, ca şi legătura dintre părinţi şi copii, constituie o temelie solidă pentru educarea copiilor, deoarece copiii nu învaţă doar din cuvinte şi din cărţi, ci şi din exemplul sau din modul de viaţă al părinţilor. „Dacă există o legătură armonioasă între părinţi, pe de o parte, şi între părinţi şi copii, pe de altă parte, atunci creşterea copiilor este una sănătoasă, care îi va influenţa pozitiv pe durata întregii vieţi. Acolo unde între părinţi nu este iubire, ci sunt certuri; acolo unde între părinţi şi copii nu este suficientă comunicare, ascultare reciprocă şi dialog, copiii vor simţi lipsa acestei armonii aproape toată viaţă. Biserica împreună cu familia şi cu Şcoala au astăzi o mare responsabilitate, deoarece societatea este din ce în ce mai secularizată, iar fericirea omului se construieşte fără o legătură cu Dumnezeu şi fără respect faţă de cei care ajută cu adevărat copiii, nu doar ca să devină buni cetăţeni aici, ci şi să devină cetăţeni ai Patriei Cereşti, adică să devină creştini buni iubiţi de Dumnezeu pe pământ şi în ceruri. Este foarte importantă educaţia copiilor bazată pe valori netrecătoare: credinţă, speranţă, iubire milostivă, bunătate şi responsabilitate, demnitate şi solidaritate. De aceea, cel mai mare dar pe care îl putem face copiilor este o creştere frumoasă în credinţă şi în iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni“, a spus Patriarhul României.
Sursa:Basilica.ro

Arhimandritul Serafim Man s-a mutat la Domnul

Arhimandritul Serafim Man de la Manastirea Sfanta Ana - Rohia din Maramures a trecut la Domnul, ieri, 12 februarie 2013, la ora 3:10. Slujba de inmormantare va avea loc vineri, 15 februarie, de la ora 12:00, la Manastirea Rohia, si va fi savarsita de Preasfintitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Maramuresului si Satmarului, informeaza Ziarul Lumina.Potrivit parintelui staret Macarie Motogna, parintele Serafim Man s-a marturisit si s-a impartasit duminica, 10 februarie, iar ieri s-a stins ca o lumanare ce a ars cu credinta jertfelnica, cu dragoste fata de Dumnezeu, de manastire si de tot poporul cel dreptcredincios, mutandu-se la Hristos Domnul si la Maica Domnului pe care i-a cinstit si iubit atat de mult.Arhimandritul Serafim (Ştefan) Man s-a nascut la 27 noiembrie 1935, in satul Boiereni, de langa Rohia. La varsta de 17 ani, la 23 noiembrie 1952, a intrat in obstea Manastirii Rohia, fiind primit de catre staretul Justinian Chira, actualul Arhiepiscop al Maramuresului si Satmarului. Dupa un noviciat de trei ani, la 20 iulie 1955, a fost tuns in monahism, primind numele Serafim. In martie 1957, a fost hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah, slujind la manastire pana in anul 1959. Din anul 1959, dupa Decretul 410, pana in 1971, a slujit ca preot in parohiile Cupseni, Baius si Costeni. In 1971 a revenit la manastirea de metanie, iar in anul 1973 a fost numit staret al Manastirii Rohia. A condus manastirea pana in 1984, cand din motive de sanatate, un cancer la gat, s-a retras. Parintele Serafim Man a fost cel care, in anul 1980, l-a primit pe Nicolae Steinhardt in obstea manastirii si l-a calugarit.Parintele Serafim a absolvit Seminarul Teologic din Cluj-Napoca si a fost licentiat al Institutului Teologic Universitar din Sibiu, promotia 1979. In 6 decembrie 1973, de sarbatoarea Sfantului Nicolae, a fost hirotesit protosinghel, iar la 15 august 1982, de hramul manastirii, a fost ridicat la rangul de arhimandrit. La 27 decembrie 2012, de sarbatoarea Sfantului Mucenic si Arhidiacon Ştefan, Preasfintitul Iustin Sigheteanul i-a acordat, in semn de pretuire si respect, Crucea voievodala maramureseana. Parintele staret Macarie Motogna a mai precizat ca de sarbatoarea Sfantului Arhidiacon Ştefan, numele sfantului pe care l-a primit la botez, a fost ultima data cand a slujit Sfanta Liturghie, fiind impartasit de catre Preasfintitul Iustin Sigheteanul, cel care i-a fost ucenic. In noiembrie 2010, la implinirea varstei de 75 de ani, a primit titlul de Cetatean de onoare al orasului Targu Lapus. A iubit biserica, rugaciunea si Sfanta Liturghie. Dupa ce a fost hirotonit, a slujit timp de trei ani neintrerupt. Slujirea Sfintei Liturghii si a Sfantului Maslu reprezenta iubirea si bucuria cea mai mare a sa. A fost duhovnicul monahilor si monahiilor de la manastirile Rohia, Rohita, Lapusul Romanesc, Casiel, Habra, Breaza, al sutelor de preoti si al credinciosilor din toata tara, dar mai ales al Inalt Preasfintitului Arhiepiscop Justinian, care s-a marturisit la Preacuviosia Sa in urma cu sapte zile. Cu timp si fara timp, in plina zi si in miez de noapte a fost la dispozitia credinciosilor, tuturor dandu-le cuvant de mangaiere si intarire in credinta, exemplu al minunii lui Dumnezeu fiind el insusi prin modul in care Dumnezeu l-a vindecat si l-a tinut marturie timp de 30 de ani de cumplita boala, ne-a mai marturisit parintele staret Macarie Motogna.Arhimandritul Serafim Man s-a preocupat mereu de imbunatatirea starii patrimoniale si materiale a manastirii, dar a avut si intense preocupari publicistice, tiparind opt carti de folos duhovnicesc. Vesnica sa-i fie pomenirea si Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca impreuna cu dreptii si cuviosii!

Sfântul Sfinţit mucenic Haralambie

În această lună, ziua a zecea, pomenirea sfântului sfinţitului mucenic Haralambie, şi a celor ce au crezut şi s-au săvârşit împreună cu el: Porfiriu şi Vaptos, care s-au săvârşit de sabie, şi sfintele trei femei muceniţe care s-au omorât de sabie pentru că au crezut în Hristos, prin sfântul Haralambie.

Sfântul Mucenic Haralambie, Episcopul Magnesiei, împreună cu martirii Porfirie şi Vaptos şi cele Trei Muceniţe au suferit în anul 202.

Sf. Haralambie, Episcopul Magnesiei (Asia Mica) a răspândit cu succes credinţa în Mântuitorul Hristos, călăuzindu-i pe oameni pe calea mântuirii. Vestea despre practicile lui Haralambie a ajuns la urechile ighemonului Lucian şi a comandantului de armată Luchie, care l-au arestat pe sfânt şi l-au adus în faţa judecăţii, unde el şi-a mărturisit credinţa în Hristos, refuzând închinarea la idoli.

În ciuda vârstei înaintate (sfântul avea 113 ani), aceştia l-au supus la torturi inimaginabile. I-au rupt carnea cu cârlige de fier şi l-au jupuit de piele, timp în care sfântul le mulţumea torţionarilor săi, spunând: "Vă mulţumesc, fraţilor, că mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte să se unească cu veşnicia!"

Văzând că sfântul rabdă durerile fără să scoată vreun cuvânt rău, doi soldaţi, Porfirie şi Vaptos au crezut în Hristos şi au fost omorâţi prin tăierea capului cu sabia. La fel, alte trei femei care au văzut puterea sfântului de a îndura chinurile, L-au lăudat pe Hristos şi au fost imediat martirizate.

Luchie a turbat de mânie la vederea celor întâmplate şi a apucat el instrumentele de tortură, începând să-l rănească pe sfântul martir, când deodată mâinile i-au căzut ca secerate de sabie, rămânându-i atârnate de corpul sfântului. Apoi guvernatorul l-a scuipat în faţă pe sfânt şi gura i s-a întors la ceafă.

Luchie l-a implorat pe sfânt să-l salveze cu rugăciunile sale şi să se milostivească de el, iar martirul în bunătatea să s-a rugat pentru cei doi şi s-au vindecat pe loc. La vederea acestor minuni, mulţi din cei prezenţi au trecut la creştinism, printre care şi Luchie, care a căzut la picioarele sfântului episcop şi l-a rugat să-l boteze.

Luchie i-a spus despre cele întâmplate împăratului Septimiu Sever (193-211), care se afla atunci în Antiohia (vestul Asiei Mici). Împăratul a ordonat să fie adus Sf. Haralambie la el în Antiohia. Soldaţii i-au legat barba în jurul gâtului şi l-au tras de ea pe drum. Apoi i-au înfipt un piron de fier în trup dar împăratul nu s-a mulţumit şi le-a cerut să-l chinuie şi mai mult, arzându-l încetul cu încetul. Dar Dumnezeu l-a ocrotit pe sfânt şi acesta a rămas nevătămat.

La cererea păgânului împărat, ca să-i dovedească puterea Dumnezeului său, Sf. Haralambie a făcut multe şi mari minuni cu harul lui Dumnezeu, înviind din morţi un tânăr şi izgonind diavolul dintr-un om chinuit de 35 de ani, astfel încât mulţi oameni au crezut în Hristos Mântuitorul. Chiar şi fiica împăratului, Galinia, a trecut la creştinism zdrobind cu mâinile ei pe idoli, de două ori la rând, într-un templu păgân. Împăratul a mai dat ordin să-i zdrobească sfântului gura cu pietre şi să-i ardă barba dar sfântul a întors flăcările asupra chinuitorilor săi.

Plin de răutate drăcească Septimiu Sever împreună cu un eparh numit Crisp au hulit numele lui Dumnezeu, îndrăznind să-L provoace pe Dumnezeu şi să-L cheme să vină pe pământ să-i înfrunte pe ei, cei puternici. Atunci Domnul a dat un cutremur înfricoşător, ridicându-i pe cei doi păgâni în aer şi nu i-a lăsat pe pământ până când Sf. Haralambie nu s-a rugat pentru ei. N-a trecut mult şi după ce şi-a revenit din sperietură, împăratul a dat din nou ordine să-l tortureze pe sfânt.

În cele din urmă, Sf. Haralambie a fost condamnat la tăierea capului cu sabia. În timpul rugăciunii dinainte de moarte, cerurile s-au deschis şi sfântul a văzut pe Mântuitorul şi pe îngerii săi. Sfântul martir i-a cerut lui Dumnezeu să aibă grijă de locul unde vor rămâne moaştele sale, ca acel loc să nu sufere niciodată de foame sau boli, să aibă prosperitate, pace, abundenţă de fructe, roade şi vin, iar sufletele oamenilor din acel loc să fie mântuite. Domnul i-a promis că o să-i îndeplinească dorinţele şi S-a ridicat la cer împreună cu sufletul martirului Haralambie. Din mila Domnului, sfântul a murit înainte de a fi executat. Galinia a îngropat trupul martirului cu multă onoare.

În hagiografia şi iconografia greacă Sfantul Haralambie este reprezentat ca preot, pe când sursele ruseşti îl prezintă ca episcop.

Tot în această zi, pomenirea sfintelor muceniţe şi fecioare: Enata şi Valentina şi a mucenicului Pavel.

Dintre aceste două fecioare, Enata era din ţinutul Gaza, iar Valentina din Cezareea. Când ighemonul Firmilian sta la judecată, a fost adusă viteaza fecioară Enata, care fiind întrebată dacă se leapădă de Hristos, şi ea mărturisind că Hristos este Dumnezeu, a fost chinuită cumplit. Atunci cinstita Valentina şi ea fecioară fiind şi nesuferind să vadă neomenia şi cruzimea celor săvârşite, s-a umplut de îndrăzneală, şi când i s-a poruncit ca să aducă jertfă idolilor, căci acolo lângă scaunul de judecată, se găsea un jertfelnic, ea l-a izbit cu picioarele şi l-a surpat împreună cu focul ce era pe el. Atunci tiranul mânuindu-se, a chinuit-o cumplit şi pe ea. Şi încetând a le mai chinui, a hotărât să fie arse în foc. După aceasta a fost adus la pătimire sfântul Pavel. Şi după ce a suferit mai multe chinuri şi s-a arătat mai presus de patimi, cu harul lui Hristos, a fost osândit la moarte de sabie. Iar el, mulţumind lui Dumnezeu şi rugându-se pentru cei de o credinţă cu el, a primit tăierea cinstitului sãu cap, dându-şi duhul în mâinile lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea celui dintre sfinţi părintelui nostru Anastasie, arhiepiscopul Constantinopolului.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Zenon.

Cuviosul părintele nostru Zenon era de neam din Cezareea Capadociei, fiu de părinţi bogaţi şi vestiţi. Făcea parte dintre ostaşii care duceau cu cea mai mare grabă scrisorile împărăteşti. Dar înţelegând nestatornicia şi puţinătatea vieţii, a lepădat brâul cel ostăşesc şi a intrat într-o peşteră (căci sunt multe astfel de peşteri în muntele de lângă Antiohia), ca să-şi cureţe sufletul prin osteneli sihăstreşti. Nu avea nici sfeşnic, nici ladă, nici masă, nici aşternut. Aşternutul lui era o grămăjoară de fân, pusă peste pietre. Drept haină avea o rasă veche; hrana lui era o pâine pentru două zile; iar apa şi-o aducea singur de departe. Prin asemenea osteneli el a dobândit mult har de la Dumnezeu. Astfel, când isaurii au năvălit odată asupra locurilor acelora, au junghiat pe mulţi sihaştri. Dar el numai prin rugăciunea sa, a întunecat vederile acelora. După aceasta însă nu a mai trăit, căci ostenelile lui au luat sfârşit, mutându-se către cereştile locaşuri.

Tot în această zi, pomenirea icoanei preasfintei de Dumnezeu Născătoarei, stăpânei noastre, cea din Areovind.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

Milostiv este Domnul!

Iată o cale scurtă şi uşoară spre mântuire: Fii ascultător, înfrânat, nu osândi, păzeşte-ţi mintea şi inima de gândurile cele rele şi gândeşte că toţi oamenii sunt buni şi Domnul îi iubeşte. Pentru acest gând smerit, harul Duhului Sfânt va via întru tine şi vei zice:„Milostiv este Domnul!”

Dar dacă osândeşti, murmuri şi-ţi place să-ţi faci voia, atunci chiar dacă te rogi mult, sufletul tău sărăceşte şi spui: „Domnul m-a uitat”. Dar nu Domnul te-a uitat pe tine, ci tu ai uitat că trebuie să te smereşti, şi pentru aceas­ta harul lui Dumnezeu nu viază în sufletul tău; el intră în­să cu uşurinţă în sufletul smerit şi îi dă pacea şi odihna în Dumnezeu. Maica Domnului a fost mai smerită decât toţi şi de aceea o preamăresc cerul şi pământul; şi oricine se smereşte va fi preamărit de Dumnezeu şi va vedea slava Domnului.

“Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznadejdii și iadul smereniei, în traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ica și Diac. Ioan I. Ica jr., Editura Deisis, Sibiu,2001”

Sinaxar 6 Februarie

În această lună, ziua a şasea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Vucol, episcopul Smirnei.

Acest sfânt, din tânăra sa vârstă păzindu-se pe sine curat, s-a făcut vas al Sfântului Duh. De aceea de Hristos iubitul şi dumnezeiescul Ioan, cel de Dumnezeu cuvântător, aflându-l iscusit şi vrednic, l-a hirotonit episcop şi păstor ales al Bisericii din Smirna. Ca episcop, călăuzit fiind de lumina Duhului Sfânt, lumina pe cei ce se aflau în întunericul rătăcirii; iar prin sfântul botez, îi făcea fii ai luminii, mântuindu-i de neîmblânzitele fiare, adică de sălbaticii şi întunecaţii demoni. Mai înainte de a se săvârşi din viaţă a hirotonit urmaş, în locul său, în această cetate, şi păstor şi dascăl al oilor celor cuvântătoare, pe fericitul Policarp. Şi aşa s-a mutat către Domnul. Cinstitul său trup a fost îngropat în pământ, iar Dumnezeu a făcut sã crească un copac la care îşi găsesc tămăduire până astăzi, cei ce se apropie de el, cu credinţă.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Iulian, cel din Emesa.

Acest mucenic era din cetatea Emesei. Pe când se găsea în floarea vârstei, vrând să-şi arate credinţa în Dumnezeu, a găsit cu cale să poarte grijă întocmai ca un doctor de trupurile oamenilor, îngrijindu-se în acelaşi timp şi mai mult de sufletele lor, încât era deopotrivă doctor şi al trupurilor şi al sufletelor. Când, pe vremea împărăţiei lui Numerian, au fost prinşi episcopul Silvan, Luca diaconul şi Mochie anagnostul şi au fost osândiţi de închinătorii la idoli a fi daţi pradă fiarelor, în timp ce aceştia erau duşi la locul de chin, sfântul Iulian, întâmpinându-i, s-a închinat lor. Dar fiind prins şi el, după moartea acelora, i s-au bătut piroane de fier în cap, în mâini şi în picioare, şi aşa precum se afla cu piroanele înfipte în el, a fost închis, într-o peşteră, unde şi-a dat duhul lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici, Fausta, Evilasiu şi Maxim.

Sfânta Fausta a trăit pe vremea împăratului Maximian şi era din cetatea Cizicului. Avea părinţi bogaţi şi pioşi, iar după moartea lor a rămas stăpână pe multă bogăţie. Dar nici tinereţea vârstei, nici înşelăciunea bogăţiei nu au despărţit-o de faptele cele bune; ci s-a păstrat în nestricăciune, în post şi în rugăciune, având pururea gândul la dumnezeieştile Scripturi. Vestea despre ea ajungând până la împărat, a fost trimis la ea un oarecare Evilasiu, care făcea parte dintre cei mai aleşi bărbaţi ai senatului, ca să o înduplece să jertfească idolilor, iar dacă nu se va lăsa înduplecată, să o arunce în mare. Acela întrebuinţând faţă de ea toată cercarea chinurilor, şi văzând-o că s-a izbăvit în chip minunat din ele, şi că făcea minuni, a crezut în Hristos. Apoi a fost trimis Maxim eparhul la Evilasiu şi la sfânta Fausta. Acela i-a supus pe amândoi la chinuri cumplite, dar prin minuni şi prin rugăciuni muceniceşti, a crezut şi acesta în Hristos. Apoi intrând, împreună cu cei doi de bună voie în cazanul pe care-l pregătise pentru sfinţi, din porunca împăratului, şi-au săvârşit toţi lupta, luându-şi sfârşitul prin foc.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Varsanufie, "Marele Bătrân", şi a cuviosului Ioan, cel numit "Proorocul", ucenicul sfântului Varsanufie.

Sfântul Varsanufie cel Mare şi Ioan Profetul au trăit în timpul secolului al VI-lea, în timpul domniei împăratului Iustinian I (483-565). Ei au dus o viaţă ascetică în mănăstirea Avvei Seridus (Serid sau Serida) din Palestina, lângă oraşul Gaza.

Sf. Ioan, discipol al Sf. Varsanufie, a locuit într-o chilie în afara mănăstirii Avvei Seridus timp de 18 ani până la moartea sa. Sf. Ioan l-a imitat pe învăţătorul său în virtute, viaţă ascetică şi folosirea tăcerii. Datorită darului înaintevederii cu care era învrednicit, sfântul era numit "profetul".

Există manuscrise cu date despre viaţa, faptele şi darurile cu care erau înzestraţi Sfinţii Varsanufie şi Ioan, care au fost traduse pe vremea Sf. Paisie Velicicovschi (prăznuit la 15 noiembrie) în limbile română şi slavonă.  Manuscrisele au fost traduse în limba rusă şi publicate în secolul al XIX-lea de părinţii Mănăstirii Theotokos - Optina. O sută din "scrisorile" acestea de răspuns la problemele monahilor din comunitatea sa se găsesc în volumul 11 din Filocalia românească, în traducerea Părintelui Dumitru Staniloae .

Învăţăturile Sfinţilor Varsanufie şi Ioan arată desluşit perfecţiunea lor duhovnicească şi dragostea pentru oameni, dar conţin prea puţine elemente despre viaţa lor.

După ce a petrecut timp îndelungat în izolare, până la moartea Sf. Ioan Profetul şi după aceasta, Sf. Varsanufie s-a dedicat celor din jur, povăţuindu-i pe calea mântuirii, după cum mărturiseşte Avva Dorotei (prăznuit la 5 iunie). Sf. Varsanufie răspundea celor ce întrebau, prin Sf. Ioan, uneori cerându-i lui să dea răspunsuri. Alteori îl ajuta Avva Seridus (prăznuit la 13 August), care-şi nota răspunsurile sfântului.

În răspunsurile celor doi sfinţi, care erau îndrumători de viaţă spirituală nu numai pentru contemporani ci şi pentru generaţiile următoare, se vede foarte clar înduhovnicirea lor crescândă, "din putere în putere".

Nu ştim când a ajuns Sf. Varsanufie la mănăstirea Avvei Serid (Seridus) şi nici nu ştim nimic despre casa şi familia Sf. Ioan Profetul. Ascultând poveţele Sfântului Varsanufie, Ioan a atins culmile perfecţiunii, asemănându-i-se întru totul mentorului său. Din smerenie, Ioan îi îndruma spre Avva Varsanufie pe cei care veneau să ceară cuvinte de folos de la el.

Sf. Ioan a prevăzut şi a proorocit o mulţime de lucruri, până şi data morţii sale, la o săptămână de la moartea Avvei Seridus. Avva Elian, tânărul egumen al acestei mănăstiri, l-a implorat pe Ioan să rămână cu el încă două săptămâni ca să-l înveţe cum să conducă mănăstirea. Sf. Ioan i-a îndeplinit rugămintea şi s-a stins din viaţă două săptămâni mai târziu.

Sf. Varsanufie cel Mare a trăit mai mult decât discipolul şi prietenul său dar a îmbrăţişat tăcerea refuzând să mai dea răspunsuri oamenilor.

Despre cuviosul Părintele nostru Varsanufie se spune că era unul din acei puţini pentru care ţinea Dumnezeu lumea în timpul său, fiind supranumit "Marele Bătrân". A trecut la Domnul pe la anul 540, în chip minunat.

Aceşti doi sfinţi au lăsat moştenire cartea mântuitoare de suflete numită ÎNDREPTAR DE VIAŢĂ SPIRITUALĂ: RĂSPUNSURI LA ÎNTREBĂRILE DISCIPOLILOR de către Sfinţii Monahi Varsanufie şi Ioan, care a fost foarte cunoscută printre sfinţii, asceţii şi scriitorii generaţiilor următoare, după cum arată scrierile Sf. Teodor Studitul (11 noiembrie şi 26 ianuarie), ieromonahului Nikon Chernogorets (+1060) său Sf. Simeon Noul Teolog (prăznuit pe 12 Martie).

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Ioan, cel din cetatea Lico, care în pace s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Fotie mărturisitorul, cel întocmai cu apostolii, patriarhul Constantinopolului.

Sfântul Fotie, Patriarhul Constantinopolului, "farul departe luminător al Bisericii", a trăit în secolul IX, într-o familie de creştini zeloşi. Tatăl său, Serghie, a murit ca martir apărând sfintele icoane. Sf. Fotie a primit o educaţie excelentă şi, datorită faptului că familia lui aparţinea casei imperiale, el a ocupat funcţia de prim secretar de stat în Senat.

Contemporanii săi spuneau despre el: "Avea cunoştinţe remarcabile în aproape toate ştiinţele vechi, încât, pe bună dreptate ai putea compara gloria vremurilor sale cu cea a anticilor."

Mihail, tânărul succesor la tron, împreună cu Sf. Chiril, viitorul iluminător al slavilor, au fost instruiţi de el. Credinţa lui creştină puternic înrădăcinată l-a ferit pe Sf. Fotie de seducţia şarmului vieţii de la palat, tânjind cu tot sufletul său după viaţa de călugărie. 

În 857 Bardas, care a condus împreună cu Împăratul Mihail, l-au deposedat pe Patriarhul Ignatie (la 23 octombrie) de Scaunul din Constantinopol. Episcopii, cunoscând credinţa şi vastele cunoştinţe ale lui Fotie, i-au spus împăratului că el ar fi vrednic să ocupe tronul arhipastoral. Sf. Fotie a acceptat propunerea cu smerenie şi a trecut prin toate rangurile clericale în 6 zile. În ziua Naşterii Domnului a fost sfinţit episcop şi ridicat la tronul patriarhal. În scurt timp însă au apărut tulburări în cadrul Bisericii datorita înlăturării Patriarhului Ignatie. Pentru a calma spiritele a fost convocat Sinodul din 861, în care s-a retras Ignatie şi a fost instalat Fotie ca Patriarh.

Papa Nicolae I, care-şi trimisese acoliţii la sinod, a crezut că prin recunoaşterea lui Fotie ca patriarh, îl va putea subordona lui. Dar când noul patriarh s-a dovedit nesupus, Nicolae l-a anatemizat pe Fotie într-un sinod roman.

Sf. Fotie a fost un luptător ferm împotriva intrigilor papale şi ale schimbărilor din cadrul Bisericii de Răsărit, până la sfârşitul vieţii sale. În 864, Bulgaria s-a convertit de bună voie la creştinism. Prinţul bulgar Boris a fost botezat de însuşi Sf. Fotie. Mai târziu, sfântul a trimis preoţi şi un arhiepiscop pentru a boteza poporul bulgar. În 865, Sfinţii Chiril şi Metodie au fost trimişi să propovăduiască pe Hristos în limba slavonă. Cu toate acestea, partizanii papei i-au incitat pe bulgari împotriva misionarilor ortodocşi.

Situaţia dezastruoasă din Bulgaria s-a agravat o dată cu invazia germanilor din cauza cărora au fost nevoiţi să ceară ajutor din vest, iar prinţul bulgar l-a rugat pe papă să-şi trimită episcopii. Când au ajuns în Bulgaria, trimişii papali au început să înlocuiască credinţa şi practicile ortodoxe cu învăţătura şi obiceiurile latineşti.  Sf. Fotie, ca ferm apărător al dreptăţii şi demascator al falsităţii, a scris o enciclică prin care i-a informat pe episcopii de răsărit despre acţiunile papei, explicând că diferenţele dintre biserica romană şi cea ortodoxă nu constau doar  în ritual, ci şi în confesiunea credinţei. Astfel s-a convocat un sinod în care s-a cenzurat aroganţa celor din vest.
În 867, Vasile Macedoneanul a pus mâna pe tronul imperial, asasinându-l pe împăratul Mihail. Sf. Fotie a denunţat crima şi nu i-a permis acestuia să se împărtăşească cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine.  Drept aceea, Sf. Fotie a fost înlăturat de la tronul patriarhal şi închis în mănăstire sub pază, iar Ignatie a fost readus ca patriarh în locul său.

Sfântul Sinod din 869 s-a întrunit pentru a cerceta atitudinea Sfântului Fotie. La sinod au participat reprezentanţi ai papei, care au cerut ca toţi cei prezenţi să semneze un document (Libellus) prin care să-l condamne pe Fotie şi să recunoască supremaţia papei. Episcopii de răsărit nu au fost de acord cu aşa ceva şi s-au certat cu delegaţii papei. Chemat la sinod, Sf. Fotie a primit toate acuzaţiile în tăcere. Doar când judecătorii l-au întrebat dacă se căieşte pentru cele făcute, el a răspuns: "De ce vă credeţi judecători?" După lungi dispute, acuzatorii lui Fotie au ieşit victorioşi. Chiar dacă nu aveau motive pentru acuzaţiile făcute, ei i-au anatemizat atât pe patriarhul Fotie cât şi pe episcopii care l-au apărat. Sfântul a fost condamnat la 7 ani de închisoare şi, conform propriei lui mărturii, I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru răbdarea cu care şi-a îndurat judecătorii.

În tot acest timp, clerul latin a fost expulzat din Bulgaria iar Patriarhul Ignatie şi-a trimis episcopii acolo. În 879, la doi ani de la moartea Patriarhului Ignatie, s-a convocat un alt sinod (considerat de mulţi ca al optulea sinod ecumenic) în care Sf. Fotie a fost, din nou, numit ca arhipăstor recunoscut legal al Bisericii din Constantinopol. Papa Ioan al VIII-lea, care l-a cunoscut personal pe Fotie, a declarat prin trimişii săi ca deciziile papei de dinainte au fost anulate. Sinodul a recunoscut caracterul neschimbat al Crezului de la Niceea - Constantinopol, respingând conceptul fals de "filioque" şi recunoscând independenţa şi egalitatea ambelor tronuri şi ambelor biserici, cea de vest şi cea de răsărit. Consiliul a decis renunţarea la ritualurile şi învăţăturile latine din biserica bulgară introduse de clerul roman.

Sub succesorul împăratului Vasile, Leo, Sf. Fotie a suferit din nou din cauza falselor acuzaţii, fiind acuzat că vorbeşte împotriva împăratului. În 886 a fost deposedat din nou de Scaunul său şi şi-a încheiat cursul vieţii în anul 891. A fost înmormântat la mănăstirea Eremia.

Biserica Ortodoxă îl venerează pe Sf. Fotie ca pe un "stâlp şi fondator al Bisericii," un "ghid inspirat pentru ortodocşi" şi un teolog înţelept care a lăsat în urmă o mulţime de lucrări în care demască erorile latinilor, respinge ereziile distrugătoare de suflete, explică Sfânta Scriptură şi explorează multiplele aspecte ale Credinţei.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

Întâmpinarea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos

În această lună, în ziua a doua, se prăznuieşte Întâmpinarea Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când L-a primit dreptul Simeon în braţele sale.

În această zi Biserica sărbătoreşte un eveniment important din viaţa pământească a Domnului Nostru Iisus Hristos (Luca 2:22-40). După patruzeci de zile de la naşterea Sa, Pruncul Sfânt a fost dus la Templul Ierusalimului, centrul vieţii religioase a naţiunii. După Legea lui Moise (Lev. 12:2-8), femeia care a născut un prunc de parte bărbătească nu avea voie să intre în Templul Domnului timp de patruzeci de zile. La împlinirea acestora, mama venea cu fiul la Templu şi aducea jertfă Domnului un miel sau un porumbel pentru sacrificiul purificării. Preasfânta Fecioară, Maica Domnului, nu avea nevoie de purificare deoarece ea a născut fără stricăciune pe Izvorul Curăţiei şi Sfinţeniei. Cu toate acestea, ea s-a supus cu smerenie Legii timpului.

În acea vreme, Părintele şi dreptul Simeon (prăznuit pe 3 februarie) trăia în Ierusalim. Lui i s-a proorocit că nu va muri până nu va vedea pe Mesia cel promis. Prin har de sus, Sf. Simeon s-a dus la Templu chiar când Sfânta Fecioară Maria şi Sf. Iosif veneau cu Pruncul Iisus să împlinească Legea.

Simeon Iubitorul de Dumnezeu l-a luat pe prunc în braţe şi mulţumind Domnului, a rostit cuvintele pe care le auzim repetate la fiecare slujbă a vecerniei: "Acum slobozeşte pe robul Tău, după cuvântul Tău, în pace, Că ochii mei văzură mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel." (Luca 2:29-32). Sf. Simeon i-a spus Sfintei Fecioare: "Iată, Acesta este pus spre căderea şi spre ridicarea multora din Israel şi ca un semn care va stârni împotriviri. Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi." (Luca 2:34-35).

La Templu se afla şi proorociţa Ana, o văduvă de 84 de ani, fiica lui Fanuel (3 februarie)" şi nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni. Şi venind ea în acel ceas, lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor ce aşteptau mântuire în Ierusalim."  (Luca 2:37-38).

În icoana care reprezintă această sărbătoare proorociţa Ana ţine un pergament în mână pe care scrie: "Acest prunc a adus cerul şi pământul." Înainte de naşterea lui Hristos, bărbaţii şi femeile drepte în credinţă trăiau cu speranţa venirii lui Mesia cel promis. Drepţii Simeon şi Ana, ultimii credincioşi din Legea Veche, au fost consideraţi vrednici de a-L întâmpina pe Mântuitorul în Templu.

Sărbătoarea Întâmpinării Domnului este una din cele mai vechi sărbători religioase creştine. Noi avem slujbe închinate acestei sărbători, întocmite de sfinţii episcopi Metodie din Patara (+ 312), Chiril al Ierusalimului (+ 360), Grigorie Teologul (+ 389), Amfilohie din Iconium (+ 394), Grigore de Nyssa (+ 400) şi Ioan Hrisostom (+ 407). În ciuda originilor sale antice, această sărbătoare nu a fost prăznuită atât de fastuos decât din sec. al VI-lea.

În anul 528, în timpul împăratului Iustinian, un cutremur mare a ucis mulţi oameni în Antiohia. După această nenorocire au mai venit şi altele: în 541 a izbucnit o epidemie de ciumă groaznică în Constantinopol, omorînd mii de oameni în fiecare zi. În această perioadă de mari suferinţe au început să se facă slujbe speciale (litii) de izbăvire de rău, mai ales în timpul sărbătorii Întâmpinarea Domnului şi ciuma a încetat. Astfel, pentru a da slavă lui Dumnezeu, biserica a ridicat la un rang mai înalt această sărbătoare. Mai mulţi imnografi ai bisericii au împodobit această sărbătoare cu imnurile lor: Sf. Andrei Criteanul în sec. al VII-lea, Sf. Cosma Episcopul Maiumei, Sf. Ioan Damaschin, Sf. Gherman Patriarhul Constantinopolului în sec. al VIII-lea şi Sf. Iosif Arhiepiscopul Tesalonicului în sec. al IX-lea.

Tot în această zi cinstim icoana Maicii Domnului numită "Îmblânzirea inimilor împietrite" sau "Profeţia lui Simeon".

Aici Maica Domnului apare fără Pruncul Iisus şi cu şapte săbii care-i străpung pieptul: trei din partea stângă, trei din dreapta şi una de jos. O icoană asemănătoare numită "Cele şapte săbii" (sărbătorită în 13 august) înfăţişează trei săbii din stânga şi patru din dreapta.

Icoana "Profeţia lui Simeon" simbolizează împlinirea profeţiei de către dreptul Simeon şi anume: "şi prin sufletul tău va trece sabie ." (Luca 2:35).

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Agatador.

Acest sfânt, pe când era tânăr, a fost dus la stăpânitorul cetăţii Tiana, unde, prin mărturisirea lui Hristos, a fost chinuit în multe chipuri. În timpul chinuirilor, sfântul şi-a dat sufletul în mâna lui Dumnezeu.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Iordan din Trapezunt, care a suferit mucenicia în Constantinopol, la anul 1650, când de sabie s-a săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului noului mucenic Gavriil, care a suferit mucenicia în Constantinopol, la anul 1676, când de sabie s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugãciuni, Doamne miluieste-ne si ne mântuieste pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

†) Sf. Trei Ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur; Sf. Sfinţit Mc. Ipolit, ep. Romei

În această lună, în ziua a treizecea, pomenirea Sfinţilor noştri părinţi şi mari dascăli ai lumii şi ierarhi: Vasile cel Mare, Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu şi Ioan Gură de Aur.

Pricina acestui praznic a fost următoarea: în zilele împăratului Alexie Comnen care a luat sceptrul împărăţiei în anul 1081, după împăratul Botaniat, s-a iscat neînţelegere între oamenii cei mai de cinste şi mai îmbunătăţiţi. Unii cinsteau mai mult pe Vasile cel Mare, zicând că este înalt la cuvânt, ca unul care a cercetat prin cuvânt firea celor ce sunt, că la fapte se aseamănă aproape cu îngerii, că nu era lesne iertător, că era fire hotărâtă şi nu era stăpânit de nici un lucru pământesc. În schimb, pogorau pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, zicând că ar fi fost oarecum potrivnic lui Vasile, pentru că ierta prea lesne şi îndemna la pocăinţă. Iar alţii înălţau pe acest dumnezeiesc Ioan Gură de Aur, zicând că este mai omenească învăţătura lui şi că îndreaptă pe toţi, şi-i înduplecă spre pocăinţă prin dulceaţa graiului său. Ei ziceau că Ioan Gură de Aur stă mai presus decât marele Vasile şi Grigorie prin mulţimea cuvântărilor sale, cele dulci ca mierea, prin puterea şi adâncimea cugetării. Alţii înclinau spre dumnezeiescul Grigorie, că adică el ar fi întrecut pe toţi, şi pe cei vechi, vestiţi în învăţătura elinească, şi pe ai noştri, prin înălţimea, frumuseţea şi cuviinţa cuvântărilor şi scrierilor lui. De aceea ziceau că Grigorie biruie pe toţi şi stă mai presus decât Vasile şi Ioan. Deci, se ajunsese acolo că lumea se împărţise: unii se numeau ioanieni, alţii vasilieni şi alţii grigorieni, şi pricire în cuvinte era pe numele acestor sfinţi.

Mai târziu, după câţiva ani, sfinţii aceştia se arătară, unul câte unul, după aceea câte trei împreună, aievea, iar nu în vis, arhiereului care păstorea atunci cetatea Evhaitenilor, şi care se numea Ioan, fiind bărbat înţelept în toate, cunoscător al învăţăturii elineşti, cum se vede din scrierile lui şi care ajunsese pe culmea virtuţilor.

Atunci, sfinţii grăiră într-un glas către dânsul: noi, precum vezi, la Dumnezeu una suntem şi nici o împotrivire sau vrajbă nu este între noi. Ci fiecare la timpul său, îndemnaţi fiind de Duhul Sfânt, am scris învăţături pentru mântuirea oamenilor. Cum ne-a insuflat Duhul Sfânt, aşa am învăţat. Nu este între noi, unul întâi şi altul al doilea, şi de vei chema pe unul, vin şi ceilalţi doi. Drept aceea, scoală-te de porunceşte celor ce se pricesc să nu se mai certe pentru noi. Că nevoinţa noastră a fost aceasta, şi cât am fost vii şi după ce am răposat, ca să împăcăm şi să aducem lumea la unire. Împreunează-ne într-o singură zi şi ne prăznuieşte cu bună-cuviinţă. Înştiinţează şi pe urmaşi, că noi una suntem la Dumnezeu şi încredinţează-i că şi noi vom ajuta la mântuirea acelora ce fac pomenirea; căci nouă ni se pare că avem oarecare îndrăznire la Dumnezeu. Acestea zicându-le, s-a părut că ei se suie iarăşi la ceruri, îmbrăcaţi în lumina nespusă şi chemându-se unul pe altul, pe nume.

Iar minunatul om care a fost Ioan Evhaitul, după ce se sculă, a făcut aşa cum îi porunciseră sfinţii, potolind mulţimea şi pe cei ce se certau, căci acesta era om vestit pentru viaţa lui îmbunătăţită. El a dat Bisericii sărbătoarea aceasta spre a fi prăznuită. Şi iată gândul acestui om: cunoscând că luna aceasta ianuarie, îi are pe câte trei sfinţi: la zi întâi pe Vasile cel Mare, la douăzeci şi cinci pe dumnezeiescul Grigorie şi la douăzeci şi şapte pe dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, i-a sărbătorit la un loc în ziua a treizecea, împodobindu-le slujba cu canoane, cu tropare şi cu cuvinte de laudă, aşa cum se cădea. Aceasta pare că s-a făcut şi cu voia sfinţilor, căci laudele închinate lor n-au nici o lipsă şi au întrecut pe toate câte s-au făcut şi câte se vor mai face.

Sfinţii aceştia erau la statul trupului şi la înfăţişarea lor în chipul următor: dumnezeiescul Ioan Gură de Aur era foarte mărunt şi foarte subţire, cu capul mare, ridicat deasupra umerilor, nasul lung, nările late, faţa foarte galbenă, amestecată cu alb, locaşurile ochilor adâncite, dar ochii mari, care îi făceau căutătura veselă şi faţa strălucită, deşi din firea lui părea mâhnit; fruntea mare, fără par, cu multe încreţituri, urechile mari, barba mică şi rară, împodobită cu păr puţin şi cărunt, fălcile trase înăuntru din pricina postului desăvârşit. Mai trebuie să spunem despre dânsul că a întrecut cu graiul pe toţi filosofii elinilor, mai ales cu privire la adâncimea gândurilor şi la dulceaţa şi înflorirea graiului. A tâlcuit Sfânta Scriptură şi a propovăduit Evanghelia cu folos ca nimeni altul, încât de n-ar fi fost acesta (măcar că este o cutezare să zicem aşa), ar fi trebuit ca iarăşi să vină Hristos pe pământ. Cât priveşte virtutea şi fapta şi privirea lăuntrică, i-a întrecut pe toţi, făcându-se izvor de milostenie, de dragoste şi de învăţătură. A trăit şaizeci şi trei de ani şi a păstorit Biserica lui Hristos şase ani.

Vasile cel Mare era înalt şi drept la stat, uscăţiv şi slab, negru la faţă, cu nasul plecat, sprâncenele arcuite, cu fruntea cam posomorâtă, asemenea omului gânditor şi îngrijorat, cu obrazul lunguieţ şi cam încreţit, cu tâmplele adâncite, cam păros la trup, cu barba destul de lungă, căruntă pe jumătate. Acesta a întrecut cu scrierile sale nu numai pe înţelepţii din zilele lui, ci şi pe cei vechi. Străbătând toată învăţătura, era stăpân pe toată ştiinţa; se folosea de toată filosofia înţeleaptă în lucrările sale şi sporea în cunoştinţa tainelor dumnezeieşti. S-a suit în scaunul arhieriei când era de patruzeci de ani şi a cârmuit Biserica cinci ani.

Sfântul Grigorie cuvântătorul de Dumnezeu era om de mijloc la statul trupului, cu faţa palidă dar veselă, cu nasul lat, cu sprâncenele drepte, căutătura blândă şi veselă; la un ochi era mai mâhnit din pricina unui semn de lovitură, la pleoapa de sus; barba nu o avea prea lungă, dar era destul de deasă şi tocmită, iar pe margine gălbuie. Era pleşuv şi alb la păr.

Se cuvine să spunem despre dânsul că dacă ar fi trebuit să se facă vreo icoană sau vreo statuie înfrumuseţată cu toate virtuţile, apoi aceasta ar fi trebuit să înfăţişeze pe sfântul Grigorie, căci el întrecuse cu strălucirile vieţuirii sale pe toţi cei iscusiţi în faptă. A ajuns la atâta înălţime de teologie, că biruia pe toţi prin înţelepciunea cuvântărilor şi a învăţăturilor sale. Drept aceea a câştigat şi numele de teologul, adică de Dumnezeu cuvântătorul. A vieţuit pe pământ optzeci de ani şi a păstorit Biserica din Constantinopol doisprezece ani.

Cu rugăciunile acestor trei ierarhi, Hristoase Dumnezeul nostru, şi cu ale tuturor sfinţilor surpă şi risipeşte ridicările eresurilor; şi pe noi în unire şi paşnică aşezare ne păzeşte şi ne învredniceşte de împărăţia Ta cea cerească, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfinţitului mucenic Ipolit, papă al Romei şi a celor împreună cu dânsul: Censurin, Aura, ce se mai numea şi Hrisi, Felix, Maxim, Erculin, Venerie, Stirachin, Mina, Comod, Ermis, Mavru, Eusebiu, Rustic, Monagriu, Amandin, Olimpiu, Cipru, Teodor, Tribun, Maxim preotul, Arhelau diaconul, Cvirin episcopul şi Savain.

Aceşti sfinţiţi mucenici au trăit pe vremea împărăţiei lui Claudiu, locţiitor al lui fiind Ulpius Romil. Censurin era magistru, iubit de împărat, dar pe ascuns cinstea pe Hristos şi apăra pe creştini. Deci, fiind dat pe faţă, a fost pus la închisoare, unde, prin învierea unui mort, a înduplecat pe toţi ostaşii care erau acolo să creadă în Hristos. Din porunca împăratului li s-au tăiat capetele la toţi. Dimpreună cu ei a fost tăiată şi fericita Hrisi, ca şi slujitorul ei, Savain, care suferiseră mai înainte multe chinuri, pentru că slujea sfinţilor, le ştergeau sângiurile, şi-i mângâiau. Despre aceasta fiind înştiinţat papa Ipolit s-a aprins de râvnă dumnezeiască şi a venit de a mustrat pe tiran în faţă. Tiranul aprinzându-se de mânie l-a supus mai întâi la chinuri, împreună cu preoţii, cu diaconii şi cu episcopul care-l urmau. Apoi legându-le mâinile şi picioarele i-a aruncat în adâncurile mării şi aşa s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Teofil cel Nou.

Acest sfânt mucenic era din Constantinopol, fiind senator, pe vremea împăraţilor ortodocşi Constantin şi Irina, care au cinstit sfintele icoane, în anul 787. Şi fiind mai mare voievod peste flotă a pornit împotriva saracinilor şi a izbândit la început; dar doi voievozi mai mici, care-l pizmuiau, au fugit din luptă şi rămânând singur, Teofil a fost prins de saracini. După ce l-au ţinut patru ani în închisoare, l-au silit să se lepede de Hristos. Şi neplecându-se i-au tăiat capul.

Tot în această zi, pomenirea noului mucenic Teodor Militineul, care a mărturisit în Militina, la anul 1704.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Textul este preluat de pe site-ul Calendar Ortodox

24 ianuarie – Ziua Unirii Principatelor Române

Românii de pretutindeni aniversează în ziua de 24 ianuarie 2012, 154 de ani de la Unirea Principatelor Române. 

La Iaşi, în 5/17 ianuarie 1859 Adunarea electivă a Moldovei, prezidată de mitropolitul Moldovei Sofronie Miclescu, l-a ales Domnitor pe Alexandru Ioan Cuza. Apoi, la București, în dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859, după participarea tuturor deputaţilor la slujba de Te-Deum oficiată în actuala Catedrală patriarhală, Adunarea electivă a fost deschisă la orele 11.00 sub preşedinţia Mitropolitului Nifon al Ţării Româneşti. Lucrările Adunării Elective a Ţării Româneşti s-au desfăşurat pe Dealul Mitropoliei, în clădirea aflată lângă Catedrala Patriarhală. În cadrul şedinţei, la propunerea lui Vasile Boerescu, a fost ales în unanimitate domn Alexandru Ioan Cuza, deja ales domn al Moldovei din 5 ianuarie 1859, înfăptuind astfel Unirea celor două Principate Române.

De atunci, an de an, ziua de 24 Ianuarie a fost sărbătorită de naţiunea română, fiind considerată una dintre datele de referinţă ale istoriei noastre. La realizarea Unirii au contribuit şi mulți slujitori ai Bisericii. De pildă, mitropoliți Nifon al Ţarii Româneşti şi Sofronie Miclescu al Moldovei au fost preşedinţi ai Divanurilor Ad-Hoc convocate în toamna anului 1857 la Bucureşti şi Iaşi, iar în acestea au fost aleşi şi reprezentanţi ai mănăstirilor şi ai preoţilor de mir de la fiecare eparhie, cei mai mulţi exprimându-şi dorinţa de a se realiza unirea celor două ţări. Lucrările Adunărilor elective care l-au ales ca domnitor pe Alexandru Ioan Cuza au fost prezidate tot de cei doi mitropoliţi. Unii slujitori ai Bisericii au rnilitat prin scrisul lor pentru Unirea Principatelor (Neofit Scriban, Melchisedec Ştefănescu, Iosafat Snagoveanul, Grigorie Musceleanu ş.a.) 

An de an, ziua de 24 ianuarie devine prilej de a rememora un fragment important al istoriei românilor, cel al Unirii Principatelor.
Sursa: Basilica.ro