Schitul Prodromu din Athos are un nou egumen



Ieromonahul Atanasie Floroiu este noul egumen ales al Schitului Prodromu din Sfântul Munte Athos. Alegerile au avut loc duminică, 6 februarie, în urma retragerii din egumenie a părintelui protosinghel Petroniu Tănase, informează 'Ziarul Lumina'.

În urmă cu două săptămâni, părintele protosinghel Petroniu Tănase, din cauza unei suferinţe trupeşti şi a vârstei înaintate de 96 de ani, şi-a anunţat retragerea din ascultarea de egumen al Schitului Prodromu. În urma alegerilor care s-au desfăşurat duminică, cel mai mare număr de voturi l-a obţinut părintele ieromonah Atanasie Floroiu, provenit din obştea Mănăstirii Sihăstria, unde a intrat la 5 decembrie 1975.

'Părintele Atanasie face parte din grupul de călugări care în anul 1977 a plecat în Sfântul Munte, împreună cu părintele Petroniu Tănase, pentru revigorarea vieţii duhovniceşti şi administrative din Schitul românesc Prodromu. S-a remarcat printr-o ascultare desăvârşită, a fost hirotonit ulterior preot, dar s-a ocupat în special de treburile gospodăreşti sau administrative ale comunităţii româneşti de la Muntele Athos. Instalarea lui în ascultarea de egumen va avea loc duminica următoare, 13 februarie, şi va fi săvârşită de către conducerea Mănăstirii Lavra de care aparţine schitul românesc', a declarat părintele arhimandrit Timotei Aioanei, Mare Eclesiarh al Catedralei patriarhale şi Exarh cultural al Arhiepiscopiei Bucureştilor.

Părintele arhimandrit Timotei Aioanei a vorbit şi despre schimbările care s-au produs în viaţa Schitului românesc Prodromu odată cu venirea monahilor români în anul 1977.

'În a doua jumătate a secolului XX, Schitul Prodromu din Sfântul Munte Athos s-a confruntat cu o profundă criză, cu o perioadă de regres. La insistenţele unor călugări români care doreau ca schitul românesc, precum şi unele chilii din Muntele Athos, să nu se piardă, au insistat pe lângă patriarhul Justinian Marina şi pe lângă autorităţile de atunci ale României, care au încuviinţat ca un grup de monahi români să meargă la Sfântul Munte în anul 1977 şi în anul următor. Printre aceşti călugări care au plecat atunci în Sfântul Munte s-a numărat şi părintele Petroniu Tănase, vestitul egumen al Schitului Prodromu, care împreună cu câţiva părinţi au refăcut în anii următori situaţia de la Prodromu. El a fost numit egumen în anul 1984, iar de atunci şi până acum s-au făcut numeroase lucrări de restaurare, dar şi de reorganizare din punct de vedere duhovnicesc. De la cei câţiva călugări pe care i-a găsit atunci, acum Prodromu are mai mult de 20 de vieţuitori, preoţi şi diaconi, cu o bună rânduială a slujbelor religioase, dar, mai ales, cu o deosebită aşezare din punct de vedere duhovnicesc şi gospodăresc. Când au ajuns acolo călugării români, schitul era în ruină, ploua în biserică, chiliile erau complet deteriorate şi era o lipsă acută a hranei şi a celor necesare unei vieţi obişnuite. Au reparat biserica, au refăcut pictura, catapeteasma, mobilierul, după aceea biblioteca, trapeza, chiliile pentru monahi şi arhondaricul. Paraclisele şi gropniţa au fost restaurate, iar grădinile, gospodăria şi atelierele mănăstirii au fost reorganizate. Astăzi, mănăstirea are un atelier de pictură, un altul de sculptură, iar altul de dulgherie', a spus părintele arhim. Timotei Aioanei

PARINTELE PETRONIU TANASE A PLECAT LA DOMNUL

Fostul egumen al Schitului Românesc Prodromu de la Muntele Athos a plecat la Domnul, astăzi, în jurul orei 16:00. Monahii obştii româneşti îşi vor lua rămas bun de la părintele, joi, 24 februarie, când va fi înmormântat după tradiţia monahală athonită.

Părintele Petroniu Tănase s-a născut în 1914 în comuna Farcaşa, în judetul Neamţ. S-a călugărit de tânăr, la Mănăstirea Neamţ, iar mai târziu a intrat la Antim din Bucureşti. A urmat cursurile Facultăţii de Teologie, dar a făcut şi studii în matematică şi filosofie. Dorul după o viaţă îmbunătăţită l-a îndreptat spre Muntele Athos, la schitul unde a vieţuit din 1978 încoace, dar acolo, părintele Petroniu a avut şi rolul de a revigora administrativ şi spiritual obştea ocrotită de Sfântul Ioan Botezătorul.

PILDA FIULUI RISIPITOR

 ne descopera ca pentru a invia din moartea pacatului, este nevoie de pocainta. Daca am urmat fiului risipitor in cadere, trebuie sa-i urmam si in ridicare. Daca am cheltuit ca el mostenirea noastra harica, sa ne grabim, asemeni lui, sa ne intoarcem in bratele Parintelui Ceresc. Fiul cel tanar cere partea de avere si merge intr-o tara departata. Aceasta tara este chipul libertatii pe care Dumnezeu o acorda omului. Tara departata este un spatiu nedefinit, unde harul lui Dumnezeu nu este cautat, iar libertatea umana devine robie a pacatului.  Acest fiu, foloseste intr-un mod pacatos libertatea - cheltuieste averea si ajunge sluga la un crescator de porci. Tinand seama ca porcii erau considerate a fi animale necurate, fiul devenind paznic al acestor animale, simbolizeaza ca a devenit un pazitor al pacatelor.

Pilda Fiului Risipitor ne marturiseste ca s-a facut foamete mare in acea tara. Dumnezeu, in purtarea Sa de grija fata de aceasta lume, ingaduie sa se abata foametea, ca prin ea omul sa se trezeasca din pacat. Este trist, insa adevarat, ca adesea omul se roaga pentru sanatate, doar atunci cand nu o mai are.

Momentul schimbarii este hotararea sa de a se intoarce acasa. Calea intoarsa catre tatal a fost posibila pentru ca si-a venit in sine. Acesta este punctul de plecare de la pacat spre Dumnezeu. Pacatul cufunda sufletul in somnul uitarii de sine, al nesimtirii si al nepasarii. Pacatosul doarme adanc. A-ti veni in sine inseamna a te destepta din somnul pacatului. Simtind primejda ramanerii in pacat, Fiul Risipitor spune: "Sculandu-ma voi merge”. Deci, nu este de ajuns sa te trezesti, trebuie sa lasi in urma pacatul. Sa nu uitam ca cel ce a fost trezit poate sa adoarma la loc. Insa, cel care s-a hotarat sa paraseasca pacatul, daca nu primeste Spovedania si Sfanta Impartasanie, nu are putere sa faca un lucru bun.

Inainte ca el sa ajunga acasa din tara indepartata unde si-a cheltuit averea si a fost cuprins de foamete, tatal il vede si alearga, fara sa spuna ceva, cade cu totul pe grumazul sau, il imbratiseaza si il saruta. Asa se intampla si in Taina Spovedaniei. Cand omul si-a marturisit pacatul, Dumnezeu trece de la starea de Judecator, la cea de Parinte milostiv. O data ce omul a hotarat sa se schimbe si Dumnezeu ii da alta infatisare: ii daruieste inel, haina, incaltaminte si junghie vitelul cel gras. (Inelul semnifica impacarea, incaltamintea - harul de a calca peste patimi si a merge pe caile Domnului, iar vietulul cel gras - Euharistia)

Potrivit exegezei traditionale, parabola fiului risipitor e o concentrare a iconomiei mantuirii. Graba tatalui care vine in intampinarea fiului sau pocait intinzandu-i bratele, simbolizeaza plecaciunea Cuvantului Care "vine in intampinarea" omului cazut prin intrupare. Hristos isi intinde bratele Sale pe Cruce pentru a strange intreaga umanitate si a o aduce la sanul Tatalui indumnezeind-o, asa cum tatal parabolei isi intinde bratele ca sa primeasca cu drag pe fiul sau. Hristos este de asemenea reprezentat si de vitelul cel gras junghiat, obiect al bucuriei vesnice a invitatilor la banchetul eshatologic.

Doi fii risipitori

Fiul cel tanar pacatuieste pentru ca se indeparteaza de tata si pierde darurile primite (averea). Nu in afara lui te mantuiesti, ci numai vietuind impreuna cu el.

Fiul cel mare pacatuieste pentru ca nu-l vede pe tata ca pe un parinte. Intre el si tata nu este o relatie de inrudire, ci una juridica, caci spune: "Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat”. Daca ar fi aratat ca este cu adevarat fiu, ar fi facut acelasi lucru pe care l-a facut tatal – ar fi alergat spre fiul care venea spre casa pe care o parasise. Fiul cel mare ignora adevarata natura a iubirii, unde totul e posedat de fiecare: "Tu esti totdeauna cu mine. Tot ce am e al tau”.

Convietuirea cu tatal sau l-a ferit de riscurile si primejdiile, pe care le-a intampinat fratele sau mai mic. Cu toate acestea, fara-ndoiala, gestul lui de a nu vedea cu ochi buni manifestarile de dragoste ale tatalui sau dovedeste ca el nu ajunsese inca la nivelul cuvenit in ce priveste virtutea dragostei. Fiul cel mare, cel care nu paraseste casa, este chipul omului care nu intelege ca milostivirea lui Dumnezeu e mai mare decat dreptatea pe care o inteleg oamenii. Milostivirea lui Dumnezeu depaseste calculele omenesti, este putere de viata. Adesea dupa dreptate se ucide viata, insa, dupa milostivire viata este recuperata.

Constantin Noica, spunea ca "sunt doua feluri de a risipi. Exista risipa celui care, intocmai fratelui cel mic, cheltuieste fara sa fi strans (caci tot ceea ce avea fiul cel mic era un dar). Dar exista si risipa celui care, intocmai fratelui cel mare, strange fara sa poata aduna. Fratele fiului risipitor asa face. El strange ascultare dupa ascultare si fapta buna dupa fapta buna, iar in ultimul ceas, cand nu poate intelege si nu poate ierta dragostea tatalui pentru cel ce a risipit, pierde el insusi tot ce a adunat... La ce bun atata supunere si atata cumintenie, daca n-a putut intra in inima sa si nitica dragoste?“.

Fiul Risipitor model?

Se pune intrebarea: merita a fi recomandata ca model experienta dramatica a fiului pierdut ? Fireste, ca nici un tata n-ar dori-o pentru copilul sau si nici un tanar pe contul lui propriu. Staruinta in virtute si pastrarea comuniunii cu Dumnezeu sunt preferabile unei vieti care aluneca spre pacat. Cel ce recomanda sau doreste aceasta experienta comite un pacat impotriva Duhului Sfant prin prea marea incredere numai in bunatatea lui Dumnezeu fara a colabora si personal la mantuirea proprie. Sa nu uitam ca pacatul poate fi iertat de Dumnezeu prin duhovnic la spovedanie, dar urmarile lui nu sunt prin aceasta cu totul sterse. Spre pilda, rapirea vietii cuiva e ireparabila, chiar daca criminalul obtine iertarea duhovnicului.

Acum e vremea sa ne uitam la noi, daca ne asemanam cu Fiul risipitor, trebuie sa parasim cele contrare firii si sa ne intoarcem la cele potrivit firii. Dimpotriva, daca implinim poruncile, sa fim atenti sa nu ne asemanam fiului cel mare, suntem in casa, dar departe de tata, nevrednici de a gusta din vitelul cel ingrasat.

Evanghelia duminicii Fiului Risipitor

11. „Un om avea doi fii.
12. Si a zis cel mai tanar dintre ei tatalui sau: Tata, da-mi partea ce mi se cuvine din avere. Si el le-a impartit averea.
13. Si nu dupa multe zile, adunand toate, fiul cel mai tanar s-a dus intr-o tara departata si acolo si-a risipit averea, traind in desfranari.
14. Si dupa ce a cheltuit totul, s-a facut foamete mare in tara aceea, si el a inceput sa duca lipsa.
15. Si ducandu-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei tari, si acesta l-a trimis la tarinile sale sa pazeasca porcii.
16. Si dorea sa-si sature pantecele din roscovele pe care le mancau porcii, insa nimeni nu-i dadea.
17. Dar, venindu-si in sine, a zis: Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier aici de foame!
18. Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu si-i voi spune: Tata, am gresit la cer si inaintea ta;
19. Nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai.
20. Si, sculandu-se, a venit la tatal sau. Si inca departe fiind el, l-a vazut tatal sau si i s-a facut mila si, alergand, a cazut pe grumazul lui si l-a sarutat.
21. Si i-a zis fiul: Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau.
22. Si a zis tatal catre slugile sale: Aduceti degraba haina lui cea dintai si-l imbracati si dati inel in mana lui si incaltaminte in picioarele lui;
23. Si aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand, sa ne veselim;
24. Caci acest fiu al meu mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat. Si au inceput sa se veseleasca.
25. Iar fiul cel mare era la tarina. Si cand a venit si s-a apropiat de casa, a auzit cantece si jocuri.
26. Si, chemand la sine pe una dintre slugi, a intrebat ce inseamna acestea.
27. Iar ea i-a raspuns: Fratele tau a venit, si tatal tau a injunghiat vitelul cel ingrasat, pentru ca l-a primit sanatos.
28. Si el s-a maniat si nu voia sa intre; dar tatal lui, iesind, il ruga.
29. Insa el, raspunzand, a zis tatalui sau: Iata, atatia ani iti slujesc si niciodata n-am calcat porunca ta. Si mie niciodata nu mi-ai dat un ied, ca sa ma veselesc cu prietenii mei.
30. Dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, ai injunghiat pentru el vitelul cel ingrasat.
31. Tatal insa i-a zis: Fiule, tu totdeauna esti cu mine si toate ale mele ale tale sunt.
32. Trebuia insa sa ne veselim si sa ne bucuram, caci fratele tau acesta mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.
(Luca 15, 11-32) 

Episcopia Ortodoxă Română a Italiei deplânge moartea, în condiții tragice, la Roma, a celor patru copii.

     Dorim ca, în numele celor 150 de comunități monastice și parohiale ortodoxe românești de pe pământul Italiei, să exprimăm profundul nostru regret pentru decesul copiilor: Raul, Fernando, Patrizia și Sabatino, care se aflau în campusul ilegal de pe Appia Nuova.

     La toate altarele de slujire din mănăstirile, parohiile și paraclisele din cuprinsul episcopiei se vor pomeni cei patru prunci decedați și se vor face rugăciuni pentru mângâierea și întărirea familliei îndoliate.

     Episcopia noastră se adaugă Ambasadei României în Italia, Consulatului României la Roma și Primăriei Romei, contribuind cu transportul în România a 7 dintre membrii familiei îndoliate, pentru a le permite să participe la înmormântarea celor patru copii.

     Dumnezeu, pe cei adormiți, să-i numere în ceata îngerilor Săi, iar pe cei rămași, să-i mângâie cu harul Său!

Veșnica pomenire, robilor lui Dumnezeu: Raul, Fernando, Patrizia și Sabatino!

DEPARTAMENTUL DE INFORMARE ȘI MASS MEDIA AL

EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A ITALIEI

Sinaxar 13 Februarie

În această lună, ziua a treisprezecea, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Martinian.

Preacuviosul Martinian a fost din Cezareea Palestinei şi a început sihăstrească trăire pe când era în vârstă de optsprezece ani, petrecând prin pustii şi prin munţi. Şi plinind în sihăstrie douăzeci şi cinci de ani, printre alte multe ispite a fost supus şi la această ispită a celui viclean: o femeie desfrânată, îmbrăcându-se în haine de om sărac, a venit la muntele acela unde se găsea sfântul; şi dacă a înserat, a început a plânge, ca şi cum adică s-ar fi rătăcit şi s-ar fi temut să nu o mănânce fiarele, dacă ar rămâne afară. Deci se ruga de sfânt să o primească înăuntru în chilie şi să nu o lase să fie mâncată de fiare. Iar el văzând că nu este cu putinţă a o lăsa afară, a primit-o înăuntru, şi el se duse în chilia cea mai ascunsă a lui. Iar dimineaţa, văzând-o cuviosul schimbată la înfăţişare (căci purta acum îmbrăcăminte femeiască frumoasă, cu care se împodobise peste noapte), a întrebat-o cine este şi pentru ce a venit acolo. Dar ea, fără de ruşine, a zis: pentru tine! Şi defăimând viaţa sihăstrească, şi adăugând că toţi drepţii cei de sub Lege s-au bucurat de petrecerea laolaltă cu femeile, îl îndemna să se apropie de ea. Cuviosul puţin câte puţin îndemnându-se şi subjugat fiind, era gata să cadă în păcat; dar gândindu-se în ce chip ar putea rămâne ascunsă fapta aceasta dacă ar săvârşi-o, mai înainte de a cădea în păcat, a fost tras înapoi de la cădere, prin dumnezeiescul har. Şi, aprinzând multe găteje, a sărit în mijlocul focului, dojenindu-se şi zicându-şi: de vei putea să rabzi, Martiniane, focul gheenei, lăsându-te în voia poftei ruşinoase, supune-te femeii. Şi aşa arzându-se pe sine şi smerind sălbăticia trupului, pe femeia, care se înţelepţise văzând acestea, a trimis-o la mănăstire. Iar el, vindecându-se de rănile focului şi fiind dus cu barca de un corăbier, a ajuns la o stâncă din mare, care era depărtată de uscat cale de o zi, şi a locuit zece ani acolo, fiind hrănit de acel corăbier. Şi iarăşi a plecat şi de acolo, pentru că o fată scăpată pe o scândură dintr-un naufragiu a ajuns până la stânca pe care se găsea el. Cuviosul scoţând-o din mare, a plecat de acolo zicând că nu poate sta laolaltă iarba uscată cu focul. Şi sărind în mare, cu ajutorul unor delfini, care l-au luat pe spate, a ajuns la uscat. De acolo a trecut prin mai multe cetăţi zicând: fugi Martiniane, ca nu cumva iarăşi să te ajungă ispita (căci aşa hotărâse să-şi petreacă şi cealaltă rămăşită a vieţii), a sosit la Atena. Şi aici a adormit în Domnul, învrednicindu-se a fi îngropat cu mare cinste de episcopul locului şi de tot poporul. Iar despre cele două femei, se zice că: cea dintâi s-a dus la mănăstire şi trăind acolo în curăţie, s-a învrednicit de a face minuni; iar cea de a doua, a rămas pe acea stâncă din mare până la sfârşitul vieţii, îmbrăcată cu hainele bărbăteşti, pe care i le-a dat corăbierul.

Tot în această zi, pomenirea sfinţilor apostoli şi mucenici Achila şi Priscila.

Sfântul Achila era cizmar de meserie, şi auzind de sfântul apostol Pavel, s-a dus la el, împreună cu soţia sa Priscila. Şi fiind botezaţi amândoi de dânsul, au rămas pe lângă el slujindu-l şi urmându-l prin toate oraşele şi satele şi împreună primejduindu-se în toate ispitele. Şi atât i-a iubit pe ei marele apostol Pavel, pentru bunătatea lor, şi pentru credinţa cea întru Hristos, încât şi pomeneşte de ei în epistolele sale. Deci astfel bineplăcând lui Hristos şi apostolului, şi multe minuni săvârşind, mai în urmă au fost prinşi de necredincioşi şi li s-au tăiat capetele. Şi aşa mutându-se din cele de pe pământ, locuiesc în ceruri.

Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Evloghie, arhiepiscopul Alexandriei.

Acest sfânt a trăit pe vremea împărăţiei lui Iraclie, şi a fost arhiepiscop al Alexandriei, înainte de sfântul Ioan cel milostiv. El a făcut multe minuni, printre care şi pe aceasta: preacuviosul papă Leon, scriind pentru Sinodul din Calcedon Epistola ortodoxiei, iar cuviosul Evloghie citind-o, nu numai că a lăudat-o şi a primit-o, ci şi tuturor a propovăduit-o. Dumnezeu vrând să-i mângâie pe amândoi, a trimis înger în chipul arhidiaconului lui Leon, mulţumind sfântului Evloghie că a primit arătata epistolă. Iar Evloghie vorbea cu îngerul lui Dumnezeu, ca şi cu un om, socotindu-l că este diaconul papii. Şi după ce îngerul s-a făcut nevăzut de la el, acesta mulţumind şi mai mult lui Dumnezeu pentru minune, în mâinile Sale şi-a dat sufletul.

Tot în această zi, pomenirea a doi sfinţi: un tată şi un fiu, care, fiind răstigniţi pe cruce, s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea cuviosului Simeon, ctitorul Mănăstirii Hilandar din Athos, care a trăit pe la anii 1190, şi care în pace s-a săvârşit.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

BARTOLOMEU ANANIA PRINTRE INGERI

Bartolomeu Anania s-a stins. Acasa, asa cum si-a dorit. Inima Mitropolitului Clujului, Crisanei si Maramuresului s-a oprit, prea obosita sa mai bata. Inalt Preasfintitul Bartolomeu Anania incepe drumul spre Imparatia Cerurilor, dupa ce a slujit-o aici, pe pamint, aproape 90 de ani. In memoria lui, la Cluj se tin, de astazi, trei zile de doliu. Durerea si recunostinta depasesc, insa, granitele...
DUMNEZEU SA IL IERTE