Simion nu voi să asculte mai mult, fiindcă deja inima îi bătea foarte tare:
,,Auzi, zise el în sinea lui, vor să ajute oamenii în nevoie! Dar ce, io nu sunt om în nevoie? Mă voi duce dimineaţă la râu şi dacă voi pescui o ladă cu bogăţii o iau cu mine acasă, că şi io am trebuinţele mele”.
Simion nici măcar nu gândi o clipă că ar putea fi atras într-o cursă. Ajunse acasă, se pregăti să doarmă, dar mai mult se foi de pe o parte pe alta şi până să se crape de ziuă luă drumul să ajungă primul pe malul râului. Se puse lângă o piatră mare şi aşteptă…şi aşteptă. Apoi începu să se crape de ziuă de-a binelea şi văzu că nimic nu trece pe râu în dreptul lui. Dar mai apoi făcu ochii mari de mirare, fiindcă un cufăr acoperit cu o pânză galbenă venea spre locul în care se afla el. Îşi înfipse bine picioarele în pământ, se opinti şi întinse mâinile cât să fie sigur că prinde cutia. Cufărul ajunse în dreptul lui, dar nu avu forţă să-l reţină şi aproape că intră până la gât în apă pentru a-l ţine pe loc… Apoi apucă de un mâner cufărul şi-l trase prin apă până la mal. Inima bătrânului bătea mai să iasă din piept, şi când ajunse la mal dădu la o parte pânza care acoperea cufărul. Şi ce să vezi!?… Înăuntru nu erau decât câţiva pepeni stricaţi. Chiar în această clipă din tufişuri şi de după sălcii ieşiră oamenii care îngrijeau de biserică şi nu ziseră nimic, doar râdeau cu putere de păţania bătrânului lacom şi ascultător pe la uşi.
Şi trecu această zi cu peripeţii, şi trecură multe alte zile, iar Simion nu mai fu văzut ieşind din casă de la păţania cu cufărul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu