Acatistul Sf. Mucenite Ecaterina

Trebuie sa fim pregatiti sa facem rabdare si sa ne rugam la Dumnezeu

Încă de la începutul creştinătăţii, însuşi Sfântul Ioan Botezătorul a propovăduit: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” Încă de atuncea. Adică, cel mai important lucru pentru fiecare din noi este să ne pocăim. Să nu zicem că „o să mai trăiesc” sau cutare… „Astăzi de veţi auzi glasul Domnului, să nu vă învârtoşaţi inimile, să vă pocăiţi”[1].

Mai cu seamă cum e acuma – s-a apropiat împărăţia lui Antihrist şi sunt atâtea de multe ispite, şi atâţia duşmani mari are Ortodoxia – , nu ne rămâne altceva decât să ne pocăim. Tot ce-am făcut în viaţa noastră, neapărat să ne ducem să ne spovedim la părintele duhovnicesc şi îl va lumina harul Sfântului Duh să ne spună ce să facem ca să ne putem mântui.

În ceea ce te va găsi moartea, cum te va găsi moartea, scrie Sfânta Carte, într-aceea te va judeca Dumnezeu. De aceea, să fim totdeauna pregătiţi, că vedeţi, fiindcă s-a apropiat împărăţia lui Antihrist, cu mare răutate s-a pornit stăpânitorul lumii acesteia ca să pună pecetea lui Antihrist pe fiecare din creştini. Pecetea 666 înseamnă că eşti contra lui Hristos, de aceea i se zice Antihrist. De aceea nu poţi să te îndreptezi, să spui că „zic ei aşa, dar eu cred în Hristos”. Dacă crezi în Hristos, să nu primeşti pecetea să ţi-o pună pe frunte şi pe mână. Dar mai întâi o să ţi-o pună pe buletin şi după aceea merg înainte, că aşa au devenit timpurile.

Lucrurile astea le-a spus Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu încă de la începutul creştinătăţii. Acuma le vedem şi noi, care toată viaţa noastră am citit despre Antihrist, că vine şi face cutare. Şi am citit ceea ce a scris Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu în Apocalipsă, dar acuma le vedem cu ochii.

Vedeţi, organizaţia asta care uneşte toată Europa la un loc, de-acuma orice zic conducătorii ei, aceea trebuie să se facă. Vezi? Conducătorii din fiecare ţară nu mai pot face ce vor ei, decât ceea ce li se ordonă de acolo, de la direcţia care conduce Europa.

De aceea noi, creştinii, trebuie să fim pregătiţi şi să facem răbdare, să ne rugăm la Dumnezeu. Nu ne lipseşte altceva decât să ne rugăm la Dumnezeu să ne lumineze mintea, nu numai nouă, ci şi conducătorilor Bisericii. Că şi conducătorii Bisericii sunt oameni, şi de multe ori alunecă şi ei, cu toate că sunt oameni culţi, oameni învăţaţi în ţări străine. Dar de multe ori asta mai mult i-a păgubit decât le-a folosit, fiindcă noi, ortodocşii, ca drept-creştini, dacă căutăm să învăţăm la cei ce nu sunt ortodocşi, atuncea o să avem pagubă, după cum se vede. De aceea să ne rugăm la Dumnezeu să-i lumineze şi pe acei care conduc Ortodoxia, să nu accepte ceea ce nu-i plăcut lui Dumnezeu. Şi vezi? Aceia care sunt într-adevăr ierarhi n-o să accepte ceea ce se va spune contra Ortodoxiei şi vor avea probleme cu autorităţile, că autorităţile, toate, sunt contra lui Hristos.

Noi suntem datori ca sângele nostru să-l vărsăm ca să apărăm Ortodoxia. Doară sunt zeci de milioane de mucenici care şi-au vărsat sângele în timpurile acestea şi nu s-o cruţat pe sine, şi aşa au sfinţit Ortodoxia. Iar nouă, acuma, să ne fie ruşine să spunem că noi suntem adevăraţii creştini, fiindcă se supără conducătorii lumii acesteia? Nu poate să fie vreodată creştin acela care să zică: „Nu vorbi pentru apărarea Ortodoxiei!” Acela e duşmanul Ortodoxiei. Dacă sunt şi arhierei de acest fel înseamnă că s-au îmbrăcat, cum scrie la Sfânta Evanghelie, în haine de oaie. Vasăzică, ca şi conducători ei sunt îmbrăcaţi în piei de oaie, dar înăuntru sunt lupi răpitori. Aceia-s cei mai primejdioşi. De aceea, de la început am spus că să ne rugăm să ne lumineze Dumnezeu şi pe noi, şi pe conducătorii Bisericii.

La sfârşitul lumii, scriu Sfinţii Părinţi, o să fie un război, o să fie un potop, nu cum l-a adus Dumnezeu pentru păcatele oamenilor atuncea, cu apa. O să fie un război, un potop de foc pe care-l va aduce omenirea din cauza răutăţilor ei celor mari. Şi numai Dumnezeu ştie unde or mai rămânea ceva suflete vii, ca să nu să se distrugă omenirea de pe planeta noastră.

Dar dacă omenirea se pocăieşte, aleargă la pocăinţă înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu mai amână pedeapsa. De aceea, vezi, toate proorociile nu spun că în cutare timp o să fie necazul, în cutare zi, în cutare ceas, nu spun. Putea Dumnezeu să spună, dar a ascuns asta, ca omul totdeauna să fie pregătit: „Măi, dacă-i acuma sfârşitul? Ia să mă pocăiesc!” Alţii, dacă ar şti ziua şi ceasul, ar zice: „Mai am încă zece ani de trăit, acuma să fac toate fărădelegile şi toate poftele mele, că tot o să pier.” De aceea Dumnezeu a ascuns şi pentru mine şi pentru alţii, tot pentru binele nostru.

Cuviosul Dionisie de la Colciu, Sfântul Munte Athos

Articol aparut in nr 20 al revistei Familia Ortodoxa

Sinaxar 24 Noiembrie

În această lună, în ziua a douăzeci şi patra, pomenirea celui între sfinţi Părintelui nostru Clement, episcopul Romei. Fericitul şi preaînţeleptul Clement era roman de neam şi se trăgea din neam împărătesc, fecior al lui Faust şi al Matildei. Deci, silindu-se la toată învăţătura înţelepciunii elineşti şi aflând pe Apostolul Petru, a fost învăţat de dânsul credinţa în Hristos cea adevărată şi făcându-se propovăduitor al Evangheliei şi scriind Aşezămintele Sfinţilor Apostoli, a fost făcut şi episcop al Romei. Însă fiind prins de împăratul Domiţian, a fost chinuit şi izgonit la o cetate pustie de lângă Cherson şi acolo, legându-i de grumaji o ancoră de fier de cele de corabie, l-au aruncat în adâncul mării; şi aşa s-a sfârşit de trei ori fericitul. Iar Dumnezeul minunilor, şi după moarte mărind pe sluga Sa, a făcut o mare şi peste fire minune. Că de atunci şi în urmă în fiecare an la pomenirea Sfântului Clement se depărta apa de la mal ca la trei mile, lăsând să meargă ca pe uscat pe cei ce se duceau acolo să prăznuiască şapte zile, făcând astfel mare bucurie celor ce nădăjduiau în Domnul. Deci odată, depărtându-se marea şi intrând poporul, şi săvârşind praznicul sfântului şi ieşind, s-a întâmplat că a rămas acolo un copil mic, uitat de părinţii lui. Iar marea întorcându-se şi locul iarăşi acoperindu-l, părinţii copilului plângeau şi se tânguiau pentru lipsa lui prin tot oraşul, pricinuind şi celorlalţi cetăţeni plângere şi jale. Iar a fost în anul următor, când iarăşi s-a retras marea în laturi, au mers şi au aflat copilul sănătos şezând lângă mormântul sfântului. Pe care întrebându-l cum s-a hrănit şi cum a fost păzit nevătămat, au aflat că l-a hrănit sfântul cel ce zăcea acolo şi l-a păzit cu darul rugăciunilor sale nevătămat de fiarele marii. Deci luându-l şi mulţumind sfântului s-au dus la casa lor slăvind pe Dumnezeu. Tot în această zi, pomenirea Sfântului sfinţitului Mucenic Petru, episcopul Alexandriei. Acesta a trăit în zilele împăratului Maximian, fiind învăţător al dreptei credinţe şi propovăduitor al dogmelor celor drepte, căruia împăratul voia să-i taie capul căci aflase de cele ce făcea el. Atunci îl supără Arie cerând iertăciune, rugându-se şi tot poporul pentru aceasta. Iar sfântul neînduplecându-se, nu i-a dat iertare, ci l-a alungat blestemându-l şi zicând a fi despărţit de mărirea lui Hristos şi în veacul acesta şi în cel viitor. Că zicea către ei că a văzut pe Domnul în chip de cocon mic strălucind mai mult decât soarele, dar purtând o haină ruptă din cap până în picioare şi întrebându-L pentru ce-i este ruptă haina a aflat de la El că Arie i-a rupt-o. Cu semnul acesta Domnul arătă despărţirea şi osebirea ce a făcut Arie Fiului de către Tatăl, nemarturisindu-L pe El de o fiinţă cu Tatăl. Asemenea a arătat şi celelalte dogme şi cuvinte de hulă ale lui Arie. Acest sfânt s-a săvârşit după porunca împăratului prin tăierea capului, câştigând cununa cea neveştejită. Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Malh, care cu pace s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Carion, care cu pace s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ermoghen, episcopul acragandinilor, care cu pace s-a săvârşit. Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Filumen şi Hristofor, care de sabie s-au săvârşit. Tot în această zi, pomenirea Sfântului Evghenie, care s-a săvârşit zidit într-o gaură. Tot în această zi, pomenirea Sfântului Procopie şi Hristofor, care de sabie s-au săvârşit. Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Alexandru cel din Corint. Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului Părintelui nostru Grigorie cel ce a pustnicit la Piatra de aur, care se trăgea dinspre părţile Răsăritului. Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Teodor cel din Antiohia. Acest sfânt a trăit pe vremea apostatului Iulian. Şi a fost prins de pe uliţă de eparhul Salustie, pentru o pricină ca aceasta: Când rău-credinciosul Iulian a poruncit ca să se ridice de la Dafne, adică dinaintea cetăţii Antiohiei, moaştele Sfinţilor Mucenici Vavila şi a celor împreună cu dânsul, atunci creştinii cei ce duceau sfintele moaşte cântau un psalm al lui David şi la fiecare stare ziceau stihul acesta: "Să se ruşineze toţi cei ce se închină celor ciopliţi". Pentru că păgânii socoteau biruinţă şi neputinţă a lui Apolon din Dafne mutarea sfintelor moaşte. Acest stih auzindu-l Iulian s-a tulburat. Deci după porunca lui a fost prins Sfântul Teodor acesta, fiindcă era şi el râvnitor bunei cinstiri şi era unul din cei ce cântau pomenitul stih. Şi fiind spânzurat pe lemn pătimitorul lui Hristos, a fost rănit pe spate de bătăile vinelor de bou şi i s-au jupuit coastele cu unghiile; şi aşa era chinuit sfântul de dimineaţa până în seara, apoi legat fiind cu lanţuri, a fost aruncat în închisoare. Iar a doua zi, aflând Iulian de bărbăţia ce a arătat tânărul, şi ştiind câţi creştini rabdă până în sfârşit mucenicia şi că uciderea prin chinuri tiranilor li se socoteşte ruşine, iar mucenicilor li se socoteşte biruinţă, slavă şi bucurie, Paravatul a poruncit să libereze pe sfântul din închisoare. După acestea au întrebat unii pe sfântul dacă simţea dureri în timpul chinurilor. La care a răspuns că la început simţea puţină oarecare durere; apoi i s-a arătat cineva ţinând în mâini o basma moale şi răcoritoare, cu care-i ştergea de pe obraz sudoarea şi-l îndemna spre îndrăzneală şi bărbăţie. Pentru aceasta când chinuitorii au contenit de a-l chinui, zicea sfântul că nu s-a bucurat pentru aceasta, ci mai vârtos s-a mâhnit. Căci prin contenirea chinurilor a contenit şi cel ce se arăta (care era înger ceresc) şi nu-i mai pricinuia lui mai mult îndrăzneală şi mângâierea cerească. Sfântul Teodor acestea pătimind, în veci se veseleşte cu Domnul, odihnindu-se cu pace. Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Mucenic Hrisogon şi a cuviosului Marcu Trigleanul. Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin. Sursa:calendar-ortodox.ro

Sfantul Antonie de la Iezerul,Valcea.

Biserica Ortodoxă Română cinsteşte la 23 noiembrie pe Sfântul Cuvios Antonie  de la Iezeru Vâlcea. Acesta s-a născut într-un sat din judeţul Vâlcea. De tânăr a fost tuns călugăr la Schitul Iezerul-Vâlcea, un schit retras, primind numele Antonie. Mai multe informaţii despre viaţa Sfântului Antonie găsim în volumul pr. Mircea Păcurariu intitulat Sfinţi Daco Romani şi Români:

În codrii şi în peşterile Carpaţilor au trăit, în curgerea veacurilor, numeroşi sihastri de neam român, departe de lume şi cunoscuţi de prea puţini, fapt pentru care numele celor mai mulţi dintre ei n-au ajuns până la noi. între aceşti puţini cunoscuţi se numără şi cuviosul sihastru Antonie de la schitul lezeru din părţile Vâlcei, unul din marii părinţi cu viaţă aleasă pe care i-a odrăslit neamul nostru. S-a spus despre el că ar fi un aromân, originar din oraşul lanina, din Grecia. Socotim, totuşi, că se trăgea dintr-o familie de buni creştini din satele de sub munte ale Olteniei, regiune cu multe mănăstiri şi schituri, ctitorite de domnii, boierii şi călugării români din veacurile trecute. Cunoscând aceste vetre străvechi de evlavie creştinească, a dorit încă de tânăr să îmbrace îngerescul chip al călugăriei. Impresionat în mod deosebit de viaţa aleasă pe care o duceau călugării de la Iezeru, - ctitoria lui Mircea Vodă Ciobanul, pe la mijlocul veacului al XVI-lea - a intrat frate în acest schit. La vremea rânduită de pravila călugărească, a fost tuns în monahism, primind numele marelui Antonie îndrumătorul pustiurilor din Egipt, la începutul veacului al IV-lea. Aici a deprins toate rânduielile vieţii călugăreşti, cu rugăciune, post, privegheri şi alte nevoinţe duhovniceşti.

Cunoscând însă şi viaţa mult mai înduhovnicită pe care o duceau sihastrii retraşi cu totul de lume în munţii din preajma schitului, cuviosul monah s-a aprins de râvna sfântă de-a le urma pilda vieţii.

Drept aceea, în jurul anului 1690 s-a retras şi el la câţiva kilometri de schitul lezeru, în muntele cu acelaşi nume, unde şi-a găsit adăpost într-o peşteră. Aceasta i-a devenit chilie şi loc de reculegere. Nemulţumit că nu avea un loc anume rânduit pentru rugăciune, a început să sape alături un mic paraclis în stâncă, lărgind stânca în aşa fel încât să poată face din ea un lăcaş de închinare şi de preamărire a lui Dumnezeu. Terminând această bisericuţă, i-a pus o catapeteasmă şi icoane, înzestrând-o cu cele trebuitoare săvârşirii dumnezeieştilor slujbe. A rugat apoi pe episcopul Ilarion al Râmnicului, care păstorea atunci, să o sfinţească. Trei ani de zile a lucrat singur, cu dalta şi cu ciocanul, în această bisericuţă s-a rugat mereu cuviosul Antonie sihastrul, până la sfârşitul vieţii, împreunând rugăciunea cu postul şi cu munca în grădina pe care o avea în jurul peşterii lui. Cobora la schit doar în zilele de duminici şi sărbători pentru a asculta Sfânta Liturghie şi a primi Trupul şi Sângele Domnului.

La îndemnul său, prin anii 1700-1705, episcopul Ilarion a refăcut biserica şi chiliile schitului lezeru, ctitorite de domnitorul Mircea Ciobanul, după cum ne încredinţează şi noua pisanie care a fost pusă atunci. Tradiţia populară ştie că însuşi schimonahul Antonie cobora mereu de la peştera lui şi ajuta la refacerea schitului. Vestea despre traiul şi nevoinţele Cuviosului Antonie s-au răspândit curând în toate satele şi târgurile Olteniei, ajungând până şi dincolo de munţi, în Transilvania. Călugării şi credincioşii care auzeau de sfinţenia vieţii lui, se îndreptau spre schitul lezeru sau spre peştera lui, pentru a-i cere cuvânt de învăţătură şi de mângâiere.

Aşa şi-a petrecut viaţa, în post, rugăciune şi aspre nevoinţe duhovniceşti, cuviosul Antonie de la peştera din Muntele Iezeru, timp de 28 de ani. Trăise, deci, în timpul domniei lui Constantin Vodă Brâncoveanu şi a păstoririi lui Antim Ivireanu, ca episcop de Râmnic şi apoi ca mitropolit al întregii Ţări Româneşti.

Dumnezeu l-a chemat la Sine cu puţin înainte de anul 1714. Unul din fiii săi duhovniceşti, ieromonahul transilvănean Nicolae din Teiuş (jud. Alba), i-a purtat de grijă în ultimele zile ale vieţii şi l-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Plâns de întreaga obşte a schitului lezeru, ca şi de credincioşii din împrejurimi, a fost aşezat spre veşnică odihnă în apropiere de intrarea în paraclisul pe care şi-l săpase el însuşi în stâncă. Multă vreme credincioşii care l-au cunoscut sau care auziseră de el urcau la chilia şi la paraclisul lui, unde se rugau şi îşi pomeneau morţii, punând apoi lumânări pe mormântul cuviosului Antonie, pe care-l cinsteau ca pe un adevărat sfânt. Ieromonahul Nicolae duhovnicul, de care pomeneam mai sus, i-a scris „Viaţa” pe scurt, aşa cum am arătat-o aici.

Ţinând seama de viaţa şi nevoinţele sale, Sfântul Sinod al Bisericii noastre, în şedinţa din 20 iunie 1992, a hotărât ca el să fie aşezat în rândul sfinţilor, urmând ca numele lui să fie trecut în sinaxar, în cărţile de slujbă şi în calendarele bisericeşti. Pomenirea lui cu laudă se face în fiecare an la 23 noiembrie.

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

"Preacurat Templu al Domnului" şi "semn al buneivoiri a lui Dumnezeu" faţă de oameni, Fecioara Maria este împlinirea rânduielii din veci a Ziditorului pentru mântuirea lumii. Strălucind ca un curcubeu de virtuţi, Maria a fost adusă în casa Domnului, împreună aducând harul Duhului lui Dumnezeu. Niciodată despărţită de Pruncul Iisus, Maica Domnului ne învaţă dăruirea desăvârşită faţă de Dumnezeu. Născătoare de Dumnezeu, ea continuă să nască fii ai lui Dumnezeu prin rugăciunile sale fierbinţi.

Copilăria Maicii Domnului este învăluită de taină în Sfintele Scripturi, aşa cum i-a fost şi viaţa, smerită şi discretă. Aflăm mai multe informaţii într-o scriere apocrifă, din cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea, intitulată "Protoevanghelia lui Iacob". Aceasta nu face parte din cărţile canonice ale Sfintei Scripturi, dar conţine şi informaţii adevărate, preluate întocmai de Sfinţii Părinţi. Astfel, Sfântul Maxim Mărturisitorul, în a sa "Viaţă a Maicii Domnului", preciza: "Iar dacă vom spune unele lucruri care provin din cărţi apocrife, chiar şi aceste lucruri vor fi adevărate şi lipsite de greşeală, fiind deja primite şi întărite de Sfinţii Părinţi".

Această scriere se deschide prin zugrăvirea umilinţelor publice la care erau supuşi drepţii Ioachim şi Ana, pentru că nu puteau avea copii. Căci sterilitatea, în mentalitatea semitică, era privită ca pedeapsă divină pentru păcate. Ioachim, întristat peste măsură, pleacă în pustiu, fără a o înştiinţa şi pe soţia sa. Acolo va ţine post timp de patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, pentru a îndupleca pe Dumnezeu să se milostivească de el. În acelaşi timp, Ana plânge, bătându-se cu pumnii în piept, pentru pântecele ei sterp, presupunând că din această cauză soţul a părăsit-o sau a plecat să moară pe undeva. În această atmosferă de mare zbucium, intervine izbăvitor un înger care îi vesteşte: ""Ana, Ana, Domnul a împlinit ruga ta: vei prinde sămânţă în pântec şi vei naşte prunc, iar despre neamul tău se va vorbi în toată lumea". Şi a răspuns Ana: "Să trăiască Domnul Dumnezeul meu, dacă voi naşte prunc - băiat sau fată - îl voi oferi Domnului Dumnezeu spre a-L sluji toate zilele vieţii sale"".

Protoevanghelia desfăşoară în continuare momente ale vieţii Maicii Domnului, până la vârsta de 12 ani, când este logodită cu bătrânul Iosif, spre paza fecioriei ei. Aceste episoade premergătoare sunt: cei şapte paşi pe care îi face singură la numai şase luni, prezentarea la templu la vârsta de trei ani, însoţită de fecioare cu făclii în mâini, primirea sa în Sfânta Sfintelor, unde doar arhiereul intra o dată pe an, proorocirea marelui preot că prin Maria va veni "răscumpărarea fiilor lui Israel", dansul pruncii sfinte care "primea hrană din palma unui înger".

Toate aceste elemente sunt preluate de Sfinţii Părinţi, fiind regăsite şi în imnografia Bisericii, cum este cea din Mineie. Sfântul Maxim Mărturisitorul relatează viaţa Fecioarei, bazându-se, în mare măsură, pe "Protoevanghelia lui Iacob", accentuând însă îmbogăţirea Mariei cu întreg "curcubeul" virtuţilor. Astfel, interpreta Sfântul Maxim, "de aceea s-a spus "înfrumuseţată de găteală în multe culori" (Psalm 44, 11), adică o frumuseţe alcătuită din fapte bune şi cuvinte dumnezeieşti cu totul după voia lui Dumnezeu, Mântuitorul ei". Pe de altă parte, Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Tesalonicului, înţelegea "găteala" şi ca o împodobire strălucitoare a trupului: "Se cuvenea ca intrarea pruncei celei dumnezeieşti să fie după vrednicia ei, şi astfel, de un mărgăritar ca acesta prealuminat şi de mult preţ să nu se lipească haine proaste. Deci era de trebuinţă să o îmbrace cu haina împărătească, spre slava şi frumuseţea cea mai mare".

O altă deosebire a "Vieţii" relatate de Sfântul Maxim, faţă de scrierea apocrifă menţionată, constă în decuparea unui sens mai adânc al dorinţei lui Ioachim şi Anei de a fi părinţi: "Ei voiau să se nască ceva nu numai pentru a şterge ocara lor, dar şi cea a lumii întregi, pentru a o duce la o slavă mai înaltă". Iar fecioarele care o însoţeau reprezintă sufletele feciorelnice care, prin mijlocirea ei, vor fi conduse, de-a lungul veacurilor, la fericirea veşnică în "odihna cerului".

La intrarea în Templu, potrivit Sfântului Ieronim, erau cincisprezece trepte, după numărul celor 

cincisprezece psalmi "ai treptelor", numiţi astfel pentru că la fiecare din acele trepte se cânta câte un psalm de către preoţii şi leviţii care urmau să slujească. Părinţii Ioachim şi Ana au aşezat-o pe Maria pe prima treaptă, iar ea, îndată şi nesprijinită de nimeni, a alergat pe trepte, ajungând repede la cea mai înaltă, unde a şi rămas în picioare, întărită de harul lui Dumnezeu. Cu toţi s-au mirat, dar întru deschiderea proorocească a minţii numai Zaharia, marele arhiereu, "vede" în prunca de doar trei ani pe "Maica Vieţii".

Praznicul aducerii la templu în cântările din Minei

Imnografia specifică acestei sărbători se dezvoltă, în mare parte, pe temeiul episoadelor prezentate în Protoevanghelia lui Iacob. Astfel, sunt menţionate fecioarele purtătoare de făclii, ce fac parte din cortegiul care însoţeşte prunca sfântă la aducerea sa la templu şi primirea sa de către Zaharia, marele preot din acea vreme. Imnograful spune: "Cu trupul de trei ani fiind, Născătoarea de Dumnezeu, Domnului s-a adus". Fecioarele simbolizează aici pe proorocii care au vestit viaţa Mariei, căci scrie: "Şi se bucură de aceasta Zaharia, văzând arătat ceata sfinţilor prooroci, petrecând-o pe aceasta" (sedealnă Minei, 20 noiembrie). Totodată, făcliile fecioarelor, în interpretarea altui irmos, trimit la faptul că dintru Maria se va naşte "luminarea cunoştinţei, care a dezlegat întunecarea înşelăciunii". De aceea, Maria mai este numită şi "făclie înţelegătoare", ca una ce aduce la lumină, prin naştere, pe Hristos, Mintea din care izvorăşte toată puterea înţelegerii. Este însă o înţelegere care aprinde foc în inimă şi dor de Dumnezeu. Astfel, ne apropiem de Maica Domnului ca de o făptură dăruită cu puterea de a materializa "lumina", sau, cum spune imnograful, "a născut lumii lumina cea întrupată".

Aşa cum mărturiseşte şi apocriful menţionat, Maria primea hrană chiar de la înger. Imnograful surprinde, în plus, câteva semnificaţii importante ale acestei minuni care a continuat, în Sfânta Sfintelor, de la cei trei ani ai Fecioarei, până în jurul vârstei de 12 ani. Întâi, hrana primită de tânăra fecioară prin intermediul unui înger închipuieşte mâncarea cea nestricăcioasă, Trupul euharistic al lui Hristos, pe care îl vor primi credincioşii. Căci, "cu mână de înger s-a hrănit, ca ceea ce era să nască nouă negrăit, pâinea cea cerească". Minunea hrănirii cu cele din grădina Raiului are rolul de a stimula în omul căzut memoria sa paradisiacă, de a-l chema din izolarea sa gurmandă la comuniunea prin hrană cu Dumnezeu. "Pe Adam cel ce prin putred nărav a căzut (...) la dumnezeiasca cea fără patimă şi nestricăcioasă hrană, l-ai chemat pe el, Stăpână". Maria este noua Evă, aşa cum o numea, cel dintâi, Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful: "Eva, fecioară nepătată, a zămislit cuvântul şarpelui şi a născut neascultarea şi moartea. Maria, Fecioara, a zămislit credinţă şi bucurie, ascultând de la îngerul Gavriil vestea cea bună că Duhul Domnului va veni asupra ei şi Puterea Celui Înalt o va umbri şi că de aceea sfântul care se va naşte din ea, va fi Fiul lui Dumnezeu".

În al doilea rând, Maica Domnului este hrănită de înger pentru a fi cinstită astfel de Dumnezeu, pentru sfinţenia vieţii ei, fiind adusă "ca să te hrăneşti în Sfânta Sfintelor, ca o sfinţită". Totodată, hrana paradisiacă, pe lângă funcţia biologic-alimentară, are şi o funcţie gnoseologică, după cum spune un irmos: "Primind hrană cerească, sporit-a cu înţelepciunea şi cu Duhul". Putere sfântă mâncând, Fecioara se pregăteşte "să se sfinţească spre sălăşluirea Împăratului tuturor". În acelaşi cuget, Sfântul Maxim spunea că, odată cu hrana, ea primea de la înger şi "învăţătura desăvârşirii", pentru a o pregăti "să cuprindă în sânul său firea dumnezeiască cea necuprinsă".

Sărbătoarea făgăduinţelor împlinite

Aducerea Mariei la templu este un eveniment ce marchează împlinirea a trei făgăduinţe. Prima făgăduinţă este cea a părinţilor ei de a o consacra Domnului, drept mulţumire pentru că le-au fost ascultate rugăciunile, şi au avut un copil. Irmosul spune că Dumnezeu "rugăciunea drepţilor o a auzit. Pentru aceasta boala sterpiciunii dezlegând ca un îndurat". Chiar dacă au făgăduit-o Domnului, în calitate de părinţi

s-au ataşat de pruncă şi le venea greu să o "dea". Însă, cum spune imnograful, "întărindu-se cu dumnezeiescul dar, dumnezeieştii părinţi ai Fecioarei (...) întru cele sfinte a se hrăni cu dragoste o au pus".

O a doua făgăduinţă este cea făcută de însuşi Dumnezeu prin prooroci, că va alege o Fecioară spre a-i fi şi Mamă. Ea este cea "care mai ânainte de veci a fost rânduită a fi Maică şi în anii cei mai de pe urmă

s-a arătat Născătoare de Dumnezeu". Astfel, la Vecernia înainte prăznuirii se citesc texte din Vechiul Testament care fac referire la Maica Domnului, aleasă mai înainte de veci spre a fi rânduită ca templu viu al prezenţei lui Dumnezeu. Fiecare paremie se încheie cu aceeaşi minunată constatare: "slava lui Dumnezeu a umplut casa Domnului Dumnezeu Atotputernic". În aceste texte, Maria este închipuită de slava Domnului ce umple ca un nor cortul mărturiei, în care Moise însuşi nu mai putea intra; este chivotul legii pe care preoţii îl duc în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor, şi care face să se umple altarul de norul slavei Domnului, încât preoţii nu mai puteau rămâne nici ei să slujească. În sfârşit, Maria este simbolizată de "uşa dinspre răsărit", care încuiată va fi, prin care nu va trece decât Domnul Dumnezeul lui Israel, şi încuiată va rămâne, pururea fecioară fiind. Căci, mărturiseşte şi o cântare la litie, "că astăzi ceea ce este mai ânainte de naştere Fecioară, şi după naştere a rămas fecioară, în Biserica cea sfântă se aduce".

În al treilea rând, Maria, rod al făgăduinţei omeneşti, se dăruieşte ea însăşi Domnului, devenind Mireasă "nenuntită" sau "pururea fecioară".

"Maica Domnului, comenta părintele Dumitru Stăniloae în a sa Teologie dogmatică, se dăruieşte deplin Cuvântului prin punerea sa integrală la dispoziţia Lui. Duhul poate copleşi astfel în ea deplin legea naturală a naşterii.

Pentru a ilustra şi dăruirea de sine a pruncii sfinte, imnograful notează că "şi cu trupul şi cu duhul s-a bucurat rămânând Maria cea fără prihană în casa Domnului, ca un vas preasfinţit" şi, mai mult, "în Sfânta Sfintelor, cu bună credinţă ai dansat".

În prelungirea acestor gesturi omeneşti şi dumnezeieşti de dăruire, cântările bisericeşti ne îndeamnă şi pe noi să aducem daruri Maicii Domnului, fiecare după starea şi puterile sale, gânduri, fapte şi simţăminte luminoase: "Daruri să aducă astăzi toate Împărătesei Maici, Cerul şi pământul, şi cetele îngerilor, şi mulţimea oamenilor".

Maica Domnului - "Biserică sfinţită şi rai cuvântător"

Ea este "mai cinstită decât heruvimii". Dar nu numai pentru că este Născătoare de Dumnezeu. De altfel, atunci când o numim "Născătoare de Dumnezeu" sau Theotokos ne raportăm la Fecioara Maria cumva obiectiv sau, în cuvinte laice, "oficial". Pe de altă parte, axionul "Cuvine-se cu adevărat" ("Axion estin o alithos") surprinde o trecere pe o treaptă mai înaltă a Fecioarei, de la "Născătoarea de Dumnezeu" la "Maica Dumnezeului nostru". Două aspecte demne de subliniat sunt aici: adjectivul posesiv "nostru" şi substantivul "Maica". După ce Maria îl aduce pe Fiul lui Dumnezeu pe lume, întrupat şi înomenit, El parcă nu era încă de-al nostru. Purtarea de grijă a Mariei, dragostea în care l-a învăluit au înălţat-o pe

Fecioară de la calitatea de "Născătoare" la cea de "Mamă". Nu se mai numeşte, simplu, "de Dumnezeu Născătoare", ci "a Dumnezeului nostru Mamă". Sub privirea ei caldă şi ocrotitoare Se umanizează Fiul lui Dumnezeu întrupat. Blândeţea, seriozitatea, gingăşia, jertfa de Sine a Mântuitorului sunt însuşiri pe care copilul Hristos le avea sădite în inima lui de la naştere. Dar numai prin iubirea Mamei Sale, aceste calităţi au devenit actuale.

De la ce mamă a învăţat Fiul lui Dumnezeu să iubească? De la aceea pe care imnograful o numeşte "mai cinstită decât heruvimii". De ce este mai "cinstită" decât heruvimii, şi nu decât o altă treaptă de îngeri? Pentru că heruvimii au "ochi mulţi", adică o conştiinţă şi înţelegere vaste. Şi cu cât e loc de mai multă conştiinţă, cu atât suferinţa este mai aprigă. Mai "cinstită" este Mama lui Dumnezeu decât heruvimii "cu ochi mulţi", pentru că în Duhul Sfânt vede mai adânc şi are o conştiinţă mai acută decât a heruvimilor, deci o suferinţă mai profundă. Este mai cinstită decât heruvimii pentru că suferă mai mult ca ei. Şi suferă mai mult pentru că iubeşte mai mult.

Nu iubeşte doar mai mult decât heruvimii, ci mai mult şi chiar incomparabil ("fără asemănare") decât serafimii, corul cel mai apropiat de tronul ceresc şi făpturile cele mai înflăcărate de iubire pentru Dumnezeu. Imnograful mărturiseşte şi el: "Că este mai sfântă decât minţile cereşti" (Mineiul pe noiembrie, ziua 21). Maria, care nu avea păcate personale, nici cu fapta, nici cu gândul, ci doar păcatul strămoşesc, a fost curăţită la Bunavestire prin puterea Sfântului Duh, devenind astfel "Biserică sfinţită şi rai cuvântător".

Această Mamă i-a insuflat omului Iisus Hristos dragostea de Dumnezeu, de aproapele, de prieteni, de vrăjmaşi. Sau, cum spunea poetic Sfântul Ioan Damaschin, "buzele ei au atins buzele lui Dumnezeu". Dar ea de unde învăţase dragostea? Pentru smerenia ei, Duhul Sfânt este Cel care a împodobit-o cu parfumul tuturor virtuţilor, făcând din ea, cum ar spune Sfântul Efrem Sirul, o "Împărăteasă a florilor".

Izvorul a toată bunătatea este Dumnezeu, însă, ca om, prin Mama lui S-a lăsat umanizat. Fiind om deplin, Mântuitorul a crescut şi El ca orice copil, în dragostea Mamei Sale. Ca Unul ce ştie toate, S-a smerit până la a învăţa limbajul omenesc. Ca Cel ce este iubire, Se lasă învăţat dragostea, ca un copil, de la o Mamă. Ca Cel ce este bunătatea, învaţă să fie bun de la Fiica Omului, să Se jertfească şi să moară pentru oameni. Aşa putem îndrăzni să spunem că Dumnezeu, ca om, Se îndumnezeieşte şi Se sfinţeşte pe Sine prin Maria, după har, iar nu după fiinţă, fiind El Însuşi Dumnezeu veşnic şi neschimbător. De la Maria deprinde copilul Iisus gustul smereniei, al ascultării şi al iubirii de Dumnezeu, prin care virtuţi primeşte harul îndumnezeitor al firii Sale umane.

Iar dacă Dumnezeu Însuşi Se smereşte ca să înveţe de la om cele ce sunt din fire ale Sale, cu atât mai mult s-ar cuveni să învăţăm şi noi de la Mântuitorul dragostea. Ba chiar de la mamele şi bunicile credincioase, al căror model deplin este Mama Dumnezeului nostru.

"Maria este închipuită de slava Domnului ce umple ca un nor cortul mărturiei, în care Moise însuşi nu mai putea intra; este chivotul legii pe care preoţii îl duc în Sfânta Sfintelor, sub aripile heruvimilor, şi care face să se umple altarul de norul slavei Domnului, încât preoţii nu mai puteau rămâne nici ei să slujească. În sfârşit, Maria este simbolizată de "uşa dinspre răsărit", care încuiată va fi, prin care nu va trece decât Domnul Dumnezeul lui Israel." (Articol publicat în Ziarul Lumina din data de 21 noiembrie 2010)

Adevăratele calendare ortodoxe se găsesc numai în biserici, mănăstiri şi magazinele bisericeşti

Biroul de presă al Patriarhiei Române ne informează:

Publicaţia Femeia de azi din săptămâna 16 – 22 noiembrie 2012  se vinde la centrele de difuzare a presei împreună cu un Calendar creştin 2013 - Sărbători religioase şi populare, care imită formatul de perete al calendarelor bisericeşti.

Calendarul oferit de săptămânalul Femeia de azi cuprinde greşeli liturgice şi tipiconale, omisiuni ale unor sfinţi români canonizaţi recent şi ale unor sărbători religioase etc.,situaţie care derutează şi creează confuzie în rândul celor care au cumpărat revista având convingerea că au primit un calendar creştin-ortodox autentic.

Întrucât prin tipărirea şi difuzarea calendarului creştin 2013, publicaţia Femeia de azi intră sub incidenţa Legii nr. 103/1992, conform căreia Biserica Ortodoxă Română are dreptul exclusiv de tipărire a calendarelor ortodoxe şi de comercializare a acestora numai în biserici, mănăstiri şi propriile magazine bisericeşti, precum şi a Legii nr. 449/2003 privind asigurarea protecţiei consumatorului, Patriarhia Română solicită instituţiilor de control abilitate ale Statului,Garda Financiară, Inspectoratul General al Poliţiei şi Protecţia Consumatorului să cerceteze acest caz pentru a se lua măsurile care se impun.

Patriarhia Română recomandă credincioşilor ortodocşi să cumpere calendarele ortodoxe numai din biserici, mănăstiri şi magazinele bisericeşti pentru a avea siguranţa că textul acestora este cel aprobat anual de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.
Sursa:Patriarhia.ro

Nașterea fiului pr. Marian Jianu (Anzio-Lavinio)

Nașterea fiului pr. Marian Jianu (Anzio-Lavinio) Azi, 18 noiembrie 2012, s-a născut pruncul Antonie, al patrulea copil al părintelui Marian Jianu și a doamnei preotese Camelia Florentina, de la Parohia Cuviosul Antonie de la Iezerul – Vâlcea, Anzio-Lavinio. Dumnezeu să-l binecuvânteze și să-l crească mare și cuminte, spre bucuria părinților și a familiei sale. Sursa: Episcopia-Italiei.it