miercuri, 12 septembrie 2012

Catelusul (Щенок) film rusesc cu subtitrare in romana

Un film minunat pentru copii, despre jertfa, dragoste, intelegere, prietenie.
Film ortodox rusesc cu subtitrare in limba romana.

Denumirea originală: Cățelușul (Щенок)
Anul apariției: 2009
Genul: Film artistic
Țara producătoare: Rusia, CC Miroizdanie, TC Radosty Moya (Кк Мироздание, ТК Радость моя )
Durata: 00:46:38
Regizor: Maria Eustafieva
În rolurile principale: Denis Suhomlinov, Zoia KaidanovsKaia (Simonova, Igor Savochkin, Ludmila Ciursina, Feodor Tolstikov.

Descriere: O istorioară despre prietenia adevărată, despre puterea de a ierta și a jertfi...
Sfârșitul anilor 70-80. Școala, tineri pionieri cu concepțiile lor despre bunătate și prietenie. Anume în acest mediu se derulează povestea dramatică a lui Valeriu - un băiat total diferit de ceilalți - suferind de autism - în vârstă de 11 ani. Din cauza "defectului" său, el devine un "paria" în mediul deseori crud al copiilor de vârsta sa. 
Aleoșa (Aleksey), ca și toți ceilalți prieteni ai săi, își bate joc și îl supără pe Valeriu în orice ocazie apărută. Dar odată are loc o întâmplare ce îl face pe Aleoșa să privească total diferit la Valeriu, și, mai apoi, la toată lumea ce îl înconjoară...

Scrieri Pentru Suflet.


Acesta, dupa ce s-a dus la viata calugareasca, iarasi s-a rugat, zicand acelasi cuvant. Si a
auzit glas zicandu-i: Arsenie, fugi, taci, linisteste-te, ca acestea sunt radacinile nepacatuirii!

Cinci ani de la alegerea Preafericitului Părinte Daniel în demnitatea de Patriarh



Cinci ani de la alegerea Preafericitului Părinte Daniel în demnitatea de Patriarh
La 12 septembrie 2007, acum 5 ani, Preafericitul Părinte Daniel a fost ales Arhiepiscop al Bucureştilor, Mitropolit al Munteniei şi Dobrogei, locţiitor al tronului Cezareei Capadociei şi Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. În seara acelei zile, potrivit Ziarul Lumina, în jurul orei 20:00, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a validat alegerea noului Patriarh de către Colegiul Electoral Bisericesc în persoana Înalt Preasfinţitului Daniel Ciobotea, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei. În sunetul clopotelor care răsunau la Catedrala patriarhală din Bucureşti, alegerea celui de al şaselea Patriarh al României a fost întâmpinată cu bucurie şi entuziasm de credincioşii care aşteptau hotărârea în faţa Palatului Patriarhiei. Întronizarea Preafericitului Părinte Daniel ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române a avut loc în Catedrala patriarhală, la 30 septembrie 2007. A fost ales Patriarh după mutarea la cele veşnice a vrednicului de pomenire Teoctist patriarhul, care a păstorit Biserica Ortodoxă Română între anii 1986 şi 2007

.

marți, 11 septembrie 2012

Nu dispretui pe nimeni niciodata


 Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în ceruri, pururi văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri. Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut.
Matei 18, 10-11

Grea este povara de a fi dispreţuit. Dispreţul ca patimă este cumplit deoarece omul este o comoară de nepreţuit. Pentru aceasta Domnul nostru Iisus Hristos S-a întrupat, ca să arate vrednicia noastră de fii, de fii ai lui Dumnezeu. De aceea şi vrăjmaşul mântuirii noastre, zi şi noapte, se străduieşte să defaime chipul nostru lăuntric ducând în sufletul nostru gânduri, gânduri, zgândărind nemernicia şi nimicnicia noastră. Când cugetăm la iconomia Întrupării, la veşnicia noastră, la cuvântul Evangheliei constatăm că suntem cu adevărat măreţi, dar să ne păstrăm măreţia prin poruncile Domnului. Pentru aceasta suntem încercaţi şi ispitiţi. Domnul trimite încercări şi diavolul ispite ca să adăugăm mai multă măreţie măreţiei noastre, slavă peste slavă şi har peste har. Dar din cauza neputinţei noastre şi a obişnuinţelor rele cădem în păcate şi greu ne ridicăm, astfel încât durează ani întregi, câteodată şi toată viaţa, lupta noastră cu patimile şi mai ales cu păcatul făcut în gând. Dacă vom birui păcatul în gând, vom birui păcatul în cuvânt şi în faptă. În general, păcatul făcut în faptă şi în cuvânt este dispreţ în sufletul nostru şi începe în gând. Avem senzaţia, când păcătuim în gând, că Dumnezeu ne dispreţuieşte, dar nu este aşa, ci noi ne-am scăzut valoarea în ochii noştri. Atunci Dumnezeu ne trimite încercări ca semn al cercetării şi al faptului că ne vrea îndreptaţi. Este de ajuns să ne pocăim din toată inima ca să ne simţim din nou vrednicia. În ochii Domnului nicidecum nu suntem mai mici dacă suntem păcătoşi, ci caută prin orice mijloc să ne ducă la îndreptările Sale şi dacă nu ascultăm acest lucru, ne pedepseşte până ne înţelepţim. Aşa se întâmplă cu oamenii credincioşi; acest lucru nu este valabil pentru oamenii necredincioşi, care sunt lăsaţi să rătăcească pentru că le este respectată libertatea lor de a crede.

 Diavolul ştie că Dumnezeu nu dispreţuieşte pe nimeni. Diavolul ne îndeamnă să ne dispreţuim între noi şi facem aceasta involuntar, dacă nu suntem atenţi, şi alungăm harul care ne dă putere să nu ne învoim cu vrăjmașul. Dacă reuşeşti să alungi gândul de dispreţ sau să îl prefaci într-un gând după porunca Domnului, ai câştigat războiul din gând şi reuşeşti să scoţi şi paiul din ochiul aproapelui tău pe care eşti pornit să îl dispreţuieşti. Paiul poate fi o viaţă decadentă, o patimă, o neputinţă, o scădere. Pentru a înţelege cât de uşor dispreţuim voi da un exemplu.



Eram în gară şi aşteptam trenul spre Iaşi. În sala de aşteptare, mirosul greu al sărmanilor vagabonzi care dormeau mi-a adus aminte cât de pribegi suntem pe acest pământ şi mi-a venit să plâng. Ca să nu mă vadă cineva, am ieşit afară. Mă simţeam neputincios în a-i ajuta cu ceva şi în suflet s-a stârnit durere. Mi-am şters lacrimile şi am luat biletul. Ceasul bătu ora unu noaptea. Frigul m-a îndemnat să îmi port paşii într-un ritm alert pe peron, cât ţinea lungimea lui. Mi se făcuse sete. Buzele crăpate mă usturau. Ajunasem în ziua precedentă și nu băusem apă. Lacrimile îmi sporiseră senzaţia de sete şi inima parcă mi se uscase. M-am uitat la ceas, timpul mi se părea că se scurge greu şi mă gândeam că nu am să pot dormi dacă nu beau apă. Am răbdat aşa 10 minute şi am hotărât să cumpăr o sticlă cu apă. Mai este un sfert de oră până soseşte trenul. Intru în supermarketul de lângă gară şi la acea oră târzie încă mai sunt clienţi. În faţa mea, la casă, un bărbat scund, slab, cu faţa scofâlcită, duhnind a băutură, avea în mână câteva ouă, o bucată de salam şi pâine. Pielea de pe mâini îi este bătătorită, pe alocuri crăpată, semn că munceşte mult pentru a-şi procura aceste alimente. „Băutura îl termină”, mi-am zis. În clipa aceea dispreţul s-a conturat în sufletul meu, dar m-am împotrivit şi din inimă am strigat: „Doamne, Dumnezeule, ai milă de acest suflet, nu îl lăsa să se piardă! Însăşi chipul lui arată cât de amărât este; varsă mila Ta şi vorbeşte sufletului lui”. Bărbatul şi-a întors capul, a văzut sticla cu apă, a observat că sunt călugăr, m-a măsurat cu privirea şi a plecat. La cât de tare mirosea a băutură, totuşi nu era ameţit, mergea drept.

M-am întors pe peron, m-am uitat în stânga şi în dreapta, nu era nimeni. Numai ce pun sticla la gură şi sorb câteva înghiţituri că cineva mă împinge cu degetele pe la spate. Tresar şi mă întorc. Puţin jenat, îl văd cu mâna întinsă spre mine pe bărbatul din magazin. „Ia, părinte”, îmi zice. În lumina slabă a neonului disting ce are în mână. „Ce?”, întreb eu. „Banii pe care îi mai am”. „Cum?”. „Da, ia părinte banii aceştia”. „Nu îmi trebuie bani, am de ajuns pentru această călătorie.” „Ia-i, părinte, pentru construcţie la biserică.” „Eu nu construiesc biserică, iar la schitul la care sunt este biserică.” Îmi împinge din nou banii în faţă şi spune „Ia-i, părinte, pentru că dacă nu îi iei eu îi beau.” „Dar de ce bei?” „Sunt necăjit părinte. Muncesc de dimineaţă până seara, nu ştiu pentru cine muncesc.” „Nu ai familie? Nu ai copii?” „Nu.” „Părinţii trăiesc?” „Da, stau cu mama. Tata a murit iar mama nu mă suportă.” „I-ai făcut rău?” „Nu.” „Bine, dar de ce bei?” „Dacă nu beau, viaţa nu are nici un sens, aşa că beau pentru că tot nu are sens.” „Dar aşa te distrugi, nu realizezi?” „Ba da.” „Crezi în Dumnezeu? Mergi la biserică? Te spovedeşti?” „Da.” „Şi atunci care sunt roadele credinţei?” „... dar vă rog primiţi banii mei!” „Uite, îţi iau banii, numai să nu mai bei.” „Încerc, părinte.” „Cum te cheamă?” „Dumitru.” „Am să mă rog pentru tine, numai lasă băutura, altfel rugăciunile pe care le fac pentru tine nu sunt primite.”

Compartimentul gol mă face să îmi exprim liber bucuria lacrimilor gândind la cât de minunată este lucrarea Domnului, cum se milostiveşte şi primeşte rugăciunea sufletelor în care nu este dispreţ. Ca rezumat la ceea ce am scris, vă îndemn să vă puneţi în pielea unor astfel de oameni dispreţuiţi, să cugetaţi câte vorbe şi gânduri lăuntrice de lehamite înghit aceştia de la semenii lor şi cât de mare ajunge influenţa diavolilor asupra lor.

Să ne rugăm pentru aceşti oameni căci nu au nici un sprijin în lumea aceasta.

Ierom. Filotei T.

Iubirea este puterea dată de Dumnezeu

Iubirea nu este un sentiment. Iubirea se trăieşte şi în sentimente, se trăieşte şi în simţirile trupului, dar este o putere dată nouă de Dumnezeu, este puterea de a renunţa la noi, de a ne dărui celuilalt. Sunt mai multe forme de iubire, noi ştim că există iubirea prieteniei, iubirea-eros şi iubirea-agape; aceasta din urmă este iubirea pe care ne-o cere Dumnezeu când zice: „Să vă iubiţi unul pe altul aşa cum v-am iubit Eu”.
Noi învăţăm în Biserică să iubim ca Dumnezeu, să iubim cu iubirea lui Dumnezeu. Ca şi în relaţia cu Dumnezeu, în relaţia cu cel pe care-l iubim - că-i copilul nostru, că-i soacra noastră, că-i mama noastră sau că-i soţul nostru - noi nu ne bazăm pe sentimente. Îi mulţumim lui Dumnezeu când sentimentele sunt pozitive, le răbdăm pe cele negative, dar noi ne bazăm pe puterea pe care ne-o dă Dumnezeu, ca să ne iubim unul pe altul. Iubirea are formă de iertare, are formă de plâns - când ne moare cineva drag iubirea noastră este doliu, e jale, e plâns, şi nu zicem „nu mai plânge, lasă...”. De ce să nu plângem? Plângem de dor, plângem de mila noastră că am rămas singuri. Avem însă nădejde că el e bine. Aceasta e iubirea mea şi acest plâns nu se opreşte niciodată dacă e moartea unui copil, dar asta nu înseamnă că nu zâmbim, că nu ne mai bucurăm de viaţă, dar plângem iubirea care acum se trăieşte sub forma aceasta.
Cum să te laşi, nu să te delaşi, în voia lui Dumnezeu? Uite aşa, te arunci! „Doamne, facă-se voia Ta!”. Şi când îţi vine să faci într-un fel, să zici: „O fi voia lui Dumnezeu?”. Şi numai gândul acesta ţi-ajunge. Dacă vreau să fac un lucru zic: „Doamne, vreau să fac asta, dar facă-se voia Ta, şi nu a mea”. Şi accept varianta care nu-mi iese, că atunci înseamnă că aşa a vrut Dumnezeu. Eu Îi spun ce vreau, pentru că eu ştiu ce vreau, am lucrat în sensul acesta, dar Îi las loc şi lui Dumnezeu. Când nu ştiu ce vreau, atunci nu e de la Dumnezeu. Eu trebuie să aleg, Dumnezeu nu alege în locul meu. Am pus hotărârea, aşa aş vrea să fac, dar Tu, Doamne, să hotărăşti. Sau, în anumite situaţii, mă sfătuiesc cu părinţii, care au mai multă experienţă, mă sfătuiesc cu părintele duhovnic.
(Maica Siluana) Sursa:Ortodoxia Tinerilor

luni, 10 septembrie 2012

Scrieri Pentru Suflet.


Avva Arsenie, fiind inca in palatele imparatesti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: Doamne,
indrepteaza-ma, ca sa stiu cum ma voi mantui? Si i-a venit glas zicandu-i: Arsenie, fugi de
oameni si te vei mantui.

Crucea este semnul iubirii care biruieşte păcatul şi moartea



Crucea este semnul iubirii care biruieşte păcatul şi moartea

În Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, la 9 septembrie 2012, zi în care Biserica îi cinsteşte şi pe Sf. Ioachim şi Ana, credincioşii din Mizil - Prahova l-au avut în mijlocul lor pe Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române. În această zi de sărbătoare, Patriarhul României a oficiat slujba de târnosire a lăcaşului de cult cu hramul Sf. Ioachim şi Ana şi Sf. Calinic de la Cernica, apoi a săvârşit Sfânta Liturghie înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.

Crucea este semnul iubirii şi al comuniunii, semnul speranţei şi al mântuirii sufletelor noastre - a arătat astăzi Preafericitul Părinte Patriarh Daniel în cuvântul de învăţătură adresat celor prezenţi la Sf. Liturghie.

'Crucea este adesea purtată la gât, dar mai ales de cei care s-au botezat pentru a ne aduce aminte de iubirea lui Hristos dar şi de iubirea Sfintei Treimi, pentru că atunci când facem semnul crucii spunem În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Numai Dumnezeu Fiul, Iisus Hristos s-a răsignit pentru noi, dar El era nedespărţit de Tatăl şi de Duhul Sfânt, de aceea crucea este simbolul nu numai al iubirii lui Hristos, ci şi al iubirii Preasfintei Treimi. Copilaşul botezat în numele Preasfintei Treimi poartă la gât lănţişor cu cruciuliţă pentru a aduce aminte părinţilor că el a fost botezat în iubirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh şi doreşte ca familia să se roage Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh ca el să simtă binecuvântarea şi iubirea Preasfintei Treimi', a spus Patriarhul României.

De asemenea, Preafericirea Sa a mai arătat şi necesitatea cinstirii Sfintei şi de Viaţă făcătoarei Cruci.

„Crucea este semnul iubirii care biruieşte păcatul şi moartea, care ne dăruieşte speranţă. Această iubire este propovăduită de Biserică prin semnul crucii care se află pe locaşurile de cult, pe veşmintele preoţilor, pe veşmintele din Sfântul Altar, pe vasele liturgice şi, adesea, pe uşile caselor creştinilor şi pe porţile de la intrarea în curte. Crucea se află pe mormintele celor dragi ai noştri arătând prin aceasta că rugăciunea noastră pentru ei, la mormânt, este mai tare decât uitarea, moartea, mai tare decât spaţiul şi timpul care separă. De asemenea, crucea aşezată pe mormintele celor trecuţi la cele veşnice este semn de aşteptare a marii întâlniri a tuturor în iubirea Lui Hristos la a doua venire a Sa când va veni cu slavă să judece vii şi morţii a cărui Împărăţie nu va avea sfârşit”, a spus Preafericirea Sa potrivit Radio TRINITAS.

Tot astăzi, Biserica noastră face prăznuirea Sfinţilor Ioachim şi Ana, părinţii Maicii Domnului, care sunt un model de părinţi demn de urmat. Astăzi trebuie să ne aducem aminte în mod deosebit de părinţii noştri şi de cei singuri şi neajutoraţi - a mai arătat Preafericirea Sa în cuvântul de învăţătură rostit în oraşul prahovean Mizil.

„Biserica ne învaţă să nu uităm niciodată, nu numai de părinţii noştri, să nu uităm nici de părinţi celor dragi ai noştri, să cinstim pe părinţi pentru că din această cinstire ne vine binecuvântare potrivit Sfintei Scripturi. Părinţii sunt datori să iubească pe copii şi copiii să iubească pe părinţii lor şi atunci binecuvântarea lui Dumnezeu se transformă în bucurie, în demnitate. O mulţime de părinţi, astăzi, şi-au uitat copii în România pentru că au mers în străinătate să câştige un ban. Unii i-au uitat, alţii le trimit banii, dar nu e suficient să le trimitem banii, trebuie să ne şi rugăm pentru ei, să îi întâlnim mai des, pentru că ei au nevoie şi de afecţiune, de iubire părintească, nu doar de bani. O mulţime de părinţi au crescut copii sperând că la bătrâneţe aceştia îi vor ajuta, iar acum sunt singuri în multe sate ale României, o mulţime de bătrâni singuri pentru că mulţi dintre copii uită de părinţii lor”, a spus Preafericirea Sa.

Pentru eforturile depuse la construirea şi înfrumuseţarea lăcaşului de cult, părintele paroh a primit în această zi rangul de iconom stavrofor. De asemenea, toţi cei care au sprijinit lucrările bisericii au primit cu acest prilej diplome de vrednicie, potrivit TRINITAS TV.

Piatra de temelie a lăcaşului de cult târnosit astăzi a fost aşezată la 24 septembrie 2006
.