Scrisoarea nr. 13

Scrisoarea nr. 13

de Liliana Angheluța

Hai la depozit!

„Depozitul” e un loc anume al emigranţilor. Sunt peste tot, la o margine de drum, în centrul oraşului, pe un trotuar lângă o staţie de autobuz. În toate oraşele Italiei. Cred că Roma are zeci de „depozite”. Aici se întâlnesc dimineaţa cei care caută de muncă, toţi cu câte o sacoşă cu schimburi de muncă şi cu siguranţa că-n acea zi un italian va avea nevoie de ei. Majoritatea bărbaţi. La 6 dimineaţa deja sunt acolo, câte 10 – 20 de oameni, flămânzi sau cu doar 2 eur în buzunar. Dorm cine ştie pe unde şi dimineaţa răsar. Şi stau, şi stau... Opreşte o maşină şi în mare grabă cineva dinăuntru strigă:

Am o grădină de săpat!

Necăjiţii îşi respectă rândul. Pleacă la muncă cine a venit primul. Restul aşteaptă. Pe la 9 deja se pierd speranţele.

Hai la Conad! E un supermagazin care nu aruncă la gunoi marfa expirată; emigranţii o găsesc în saci, pâinea la pâine, produsele din carne separat etc. Sunt ambalate în vid şi încă bune. Dacă nu se găseşte de muncă, de mâncare se găseşte!

La depozit am cunoscut un român, înalt, frumos şi blond ca Nichita Stănescu. Era din Bacău, de 4 ani în Italia. Total blazat. Omul ăsta nu mai avea speranţă, dar râdea. Adică era nonşalant. Se considera norocos pentru că locuia într-o rulotă pe care o găsise, stricată, pe o străduţă din Roma. Fără uşă, fără geamuri, pusese celofan să mai oprească frigul. Când nu muncea, mergea la Conad, îşi gătea la o butelie de voiaj şi aştepta a doua zi. Un bărbat, chiar dacă munceşte doar o săptămână din toate zilele lunii, reuşeşte să se întreţină, aşa că fiecare zi este ca o tragere la sorţi. Îţi trebuie multă răbdare şi nervi de fier ca tu, om la 40 de ani, cu familie în România, să poţi căuta zâmbind prin gunoaiele supermagazinelor şi să speri că mâine şi iar mâine...vei munci. De ce nu se întorc acasă? Pentru că le e ruşine! Cum să vină fără maşină, fără euro? Trebuie să reziste, pentru că într-o zi, cineva va avea nevoie de ei! Am cunoscut oameni care-şi perfecţionaseră arta de a locui în pustiu. Au găsit prin gunoaie scânduri, au ridicat o baracă, au început să adune obiecte, şi-au făcut apoi copertină să le ţină umbră...Au găsit un frigider stricat şi cum prin zonă trecea un fir de apă, l-au direcţionat printr-un tub să treacă prin frigiderul lor. Astfel, aparatul se răcea, iar ei puteau să-şi cumpere câte ceva de mâncare liniştiţi. Aceşti oameni au tot comfortul acasă la ei, în ţară, dar nu se pot întoarce fără bani. Probabil că e cazul căutătorilor de aur. Este la fel de adevărat că poate n-ai bani nici de drum. Oameni buni din ţara mea, întrebaţi-vă ce face cel plecat de lângă voi! Dacă zice doar că-i frumos în Italia chemaţi-l acasă! Nechemat nu vine, pentru că se simte gonit şi părăsit.

Este o ruşine să n-ai de lucru în Italia, atâta vreme cât România e plină de şomeri? 

Sursa: Episcopia Italiei