Ce este omul?

Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el? (Psalmul 8:4)

Întrebarea “Ce este omul?” pusă probabil cu o mie  de ani înainte de venirea lui Hristos, este fundaţia umanismului, singura formă de demnitate care poate susţine viaţa umană. Lumea noastră modernă replică natura noastră, dar Dumnezeu singur o susţine. Eu pot specula cu uimire ştiind aceasta, “Ce este omul?”. Şi nu mă pot gândi la nimic mai terifiant decât a specula acelaşi lucru în lumea rece şi raţională modernă.

Demnitatea umană este unul din cele mai tinere curente de gândire în lume şi departe de a fi o problemă universală. Suntem în fiecare zi exploataţi, ucişi şi utilizaţi pentru scopuri care nu merită. Indivizii nu îşi pot sesiza propria valoare şi se dedau unor sfârşituri în rele. “Ce este omul?”, într-adevăr, şi de ce ar trebui să ne considerăm a fi de o valoare anume?

Să declar că sunt valoros doar pentru că sunt eu însămi – este o simplă afirmaţie egoistă – un instinct împărtăşit de majoritatea creaturilor. Recunoaşterea valorii altuia pentru a ajuta la prezervarea valorii proprii  este acelaşi instinct împărtăşit de o comunitate. Acest instinct însă, parte a umanităţii de la începuturi, nu a demonstrat însă că ar fi capabil să ridice umanitatea deasupra dorinţelor sale de bază.

Întrebarea “Ce este omul?” este un ecou, un corolar al întrebării “Există Dumnezeu?”. Pentru că dacă nu este Dumnezeu, atunci întrebarea “Ce este omul?” are un ecou gol ca răspuns. Demnitatea umană nu se evidenţiază pe sine. Referindu-ne strict la biologia noastră, putem spune că suntem forme de viaţă de carbon care sunt conştiente de sine. Nu putem presupune că alte forme de viaţă nu sunt conştiente de ele. Întrebarea “Ce este omul?” este deci mai interesantă decât întrebarea “Ce este o bacterie?”.

Dar întrebarea e în sine o parte inerentă a conştiinţei de sine. Vrem să ştim dacă există ceva care să merite transcendenţa în existenţa noastră sau aceasta este unul din lucrurile obişnuite care există în jurul nostru. Întrebarea “De ce există ceva în loc să nu fie nimic?” este similară. Are vreo semnificaţie transcedentala ceea ce există? – e ceva  mai mult după această existenţă efemeră de miliarde de ani? (efemeră deoarece oricât de mari ar fi numerele, la un moment dat va înceta).

Sunt mai multe căi de a răspunde întrebării “Ce este omul?”. Toate religiile fac asta într-un fel sau altul iar răspunsurile nu sunt mereu aceleaşi. În Budism, conştiinţa de sine este un simplu lucru efemer şi nu dă însemnătate existenţei în sine.

Însă răspunsul Creştinătăţii este cel care pretinde atenţia lumii moderne, fie că lumea accepta originea răspunsului sau nu. Faptul că noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi că Dumnezeu însăşi a venit ca om, că Hristos din Nazaret este baza întregii idei de drepturi ale omului, ce reprezintă un consens pentru umanitate. Afirmarea drepturilor omului este făcută azi fără vreo referinţă la Dumnezeu. Este deci nimic mai mult decât o afirmaţie. Oamenii au drepturi, pentru că noi zicem că au. Acest tip de afirmaţii au putere doar când sunt îndreptate de la cei puternici către cei slabi, drepturile există pentru că există autorităţi de control care să le aplice. Drepturile care nu sunt recunoscute de o autoritate de control nu există.

Afirmaţiile unor anumite drepturi, mai ales de către societatea vestică, când sunt auzite de către  culturile estice, nu par a fi drepturi ci manifestări ale unui imperialism cultural.  Au dreptul femeile să conducă maşini în Arabia Saudită? Răspunsul depinde de ce persoană răspunde.

Cultura de astăzi nu este ancorată într-o civilizaţie. Nu există un consens asupra valorilor. Triumful unei Europe comune, versiunea post belica a Turnului lui Babel e gata să fie în colaps în faţa problemelor monedei euro. Faptul că “împărtăşim aceeaşi monedă şi birocraţie în Bruxelles” este un răspuns insuficient la întrebarea “Ce este omul?”.

Cultura modernă, seculara, este derivativa. Valorile sale sunt în mare parte trase din valorile vechi creştine, lăsând la o parte distorsionarea unora. Drepturile omului sunt contingente demnităţii umane şi ea însăşi este contingentă creaţiei omului întru chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Suprimă sursa, iar contingenţa se năruie (în timp). Drepturile omului au început deja să se năruie. Ele există, dar doar în măsura în care cei ce deţin puterea le definesc. Astfel încât, grupul femeilor sau al minorităţilor sexuale au drepturi care de multe ori le înlătura pe cele ale altor grupuri. Aceste drepturi sunt arbitrare şi nu reprezintă nimic decât statusul politic al realităţii. Ele nu reprezintă drepturi ci afirmaţii ale celor puternici.

Limbajul drepturilor continua să aibă semnul distinctiv al unui imago dei, dar un semn în care deitatea nu este altceva decât o funcţie a birocraţiei guvernamentale. Marea slăbiciune a culturii noastre prezente este lipsa unei fundaţii în afară afirmaţiilor de putere. Două exemple foarte distorsionate a unor asemenea puteri bazate pe putere au fost Germania nazistă şi Rusia Stalinista. Distorsiunile lor au fost justificate în aceeaşi manieră cum noi astăzi ne justificam afirmaţiile noastre.

Numai sensul vântului puterii de azi stă între cultura modernă şi teroarea statală. O mică schimbare în acest vânt poate generă un alt holocaust. Regimul ar fi acelaşi, victimele s-ar schimba.

Credinţa că omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu are consecinţele sale. Ca imagine a lui Dumnezeu, fiinţele umane sunt înzestrate cu o valoare infinită. Valoarea vieţii derivă din însăşi existenţa ei divină. Valoarea noastră nu este un dar al statului sau un rezultat al propriilor afirmaţii. Nici o viaţă nu e mai presus de alta. Nici utilitatea nici talentul nu adăugă valoarea la ceea ce a fost dat de Dumnezeu.

Statele au încercat să reducă aceste consecinţe în cursul istoriei. În acest fel, unor li s-au dat drepturi în funcţie de unde s-au născut, bogăţie, rasă, gen, crez, etc. Fiecare din acestea reprezintă depărtări de imago dei şi o distorsionare a credinţei Creştine.

Dacă o persoană există sub forma chipului lui Dumnezeu, atunci toate fiinţele umane există în forma acestui chip al lui Dumnezeu. Niciunul din noi nu reprezintă chipul Lui mai mult decât altul. În învăţătura creştină, Hristos Însuşi este definiţia imaginii lui Dumnezeu. La întrebarea “Ce este omul?” Hristos este răspunsul. În Creştinătate, Hristos ca Dumnezeu întrupat este sărbătorit de la concepţie până la înălţarea de-a dreapta lui Dumnezeu. Nici una din calităţile lui Hristos (înţelepciune, rasă, vârstă, sensibilitate, gen etc) nu defineşte sau stabileşte locul Său ca imago dei. El este imaginea (icoana/chipul) lui Dumnezeu.

Numai în această înţelegere deplin creştină există valori şi prin urmare drepturile fiecărui om garantate. Numai într-o cultură în care acest lucru este acceptat şi agreat există o valoare netrecătoare. Este probabil cea mai mare comoară dată nouă de către Hristos.

Sunt mulţi creştini moderni care au fost adormiţi de către limba culturii mai largi, acceptând că cei ce vorbesc despre drepturi acceptă imago dei. Mulţi creştini au abandonat apărarea omului ca imagine a lui Dumnezeu, în favoarea afirmaţiilor de putere ale statului. Abilitatea statului de a afirma diferite drepturi nu este o apărare a umanităţii noastre – este o distrugere a acesteia. Doar valoarea dumnezeiască a fiecărei vieţi de om este demnă de evanghelia creştină. Cei care nu acceptă o asemenea valoare a vieţii s-au îndepărtat de credinţă şi fac cauza comună cu cei care nu s-ar da în lături de la a ne distruge.

Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că măreţia Ta s-a înălţat  mai presus de ceruri.
Din gură pruncilor şi a celor ce sug Ţi–ai pregătit laudă, din pricina vrăjmaşilor Tăi, ca să–i nimiceşti  pe vrăjmaş şi pe răzbunător.
Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic:
Ce este omul că-Ţi aminteşti de el? Sau fiul omului că-l cercetezi pe el?
Micşoratu-l-ai pentru o clipă mai prejos de îngeri, cu slavă şi cu cinste l-ai încununat.
Şi l–ai pus peste lucrul mâinilor Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui.
Oile şi boii, da, totul; chiar şi fiarele câmpului;
Păsările cerului şi peştii mării, cei ce străbat cărările mărilor.
Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! (Psalmul 8)

Traducere de Oana Gavril

Judecarea aproapelui și leacul ei

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi; Căci cu judecată cu care judecaţi veţi fi judecaţi, şi cu măsură cu care măsuraţi vi se va măsura” (Matei 7, 1-2) 

Din păcate, mulţi oameni contemporani au devenit nişte judecători veritabili ai aproapelui... iar eu mă număr printre ei. În momentul în care am conştientizat această patimă am încercat să renunţ la ea şi am crezut că am început să mă vindec, dar m-am înşelat. Acum câteva momente am căzut din nou, mi-am judecat aproapele.

Pentru a nu mai judeca am încercat să privesc doar părţile bune din oameni, să nu pun accentul pe patimile lor, pentru că în primul rând şi eu am patimi iar în al doilea rând dacă aş privi doar patimile care-l macină pe aproapele meu aş începe să mă îndepărtez de el, să îl judec, poate chiar să încep să urăsc persoana respectivă în cazul în care mi-a greşit sau mi s-a părut mie că mi-a greşit.

De multe ori mi s-a întâmplat să judec o persoană, imaginându-mi diverse situaţii pe care eu le credeam reale, dar după puţin timp mi-am dat seama că situaţiile imaginate au fost cele false, realitatea fiind cu totul altă iar victima judecăţii mele fiind nevinovată. Prin falsa noastră judecata rănim sufletul semenului nostru, cauzându-i de multe ori răni ce se vor vindeca cu greu, sau niciodată.

Pentru a nu mai judecă trebuie să învăţăm să iertăm, fiindcă iertarea este balsamul care vindeca atât rănile sufletului nostru cât şi cele ale aproapelui. Noi singuri ne facem vrăjmaşi prin judecăţile noastre, de multe ori absurde, dacă nu în totalitate absurde.

Vrăjmaşii noştri sunt oamenii despre care noi avem o părere proastă, oamenii care ne tulbura prin prezenţa lor, prin cuvintele lor, prin felul lor de a fi. Adică oamenii despre care spunem "Lasă-mă, că m-am săturat de el!". Și aici trebuie să începem lucrarea dragostei. Cum? Iartă! "Nu pot să-l iert, pentru că este mândru". Dar tu cum eşti? Iartă! Iertarea este semnul cel mai grăitor şi piatra de temelie pe care se zideşte mai târziu dragostea, (A iubi înseamnă a ierta, Ieromonah Savatie Bastovoi)

Când avem tendinţa să judecăm pe cineva să ne gândim că Hristos a murit şi pentru el, să ne gândim cum îl judecă şi îl vede Dumnezeu, iar cu aceste gânduri vom putea să scăpăm treptat de acest păcat, sau, cel puţin să diminuăm puterea pe care o are asupra sufletului nostru.

În Patericul egiptean se povesteşte următorul caz despre Sfântul Cuvios Ioan Persul. A ieşit odată sfântul afară şi a văzut un frate care păcătuia cu un copil care fusese adus pentru a fi tămăduit. Atunci Cuviosul şi-a întors privirea şi a zis:, Doamne, dacă Tu îl vezi şi nu-l arzi, cine sunt eu ca să-i mustru?”¹

Acest Sfânt a lăsat judecata în mâinile lui Dumnezeu, fiind un exemplu pentru noi toţi. Dumnezeu vede toate violurile, crimele, beţiile, vede toate păcatele care se petrec în lume şi un intervine în viaţa acestor oameni pentru că îi aşteaptă aşa cum ne aşteaptă pe fiecare. Dacă Dumnezeu un îi judecă nici noi să un judecăm!

În cele de mai sus am menţionat care este calea ce trebuie parcursă pentru a nu mai judecă, iertarea.

În Rugăciunea domnească zicem, Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”,

Dumnezeu n-a voit nimic altceva de la noi în schimb pentru dragostea pe care ne-a dat-o, pentru iertarea pe care ne-a dat-o, ci a voit ca şi noi, fiecare la rândul nostru, să facem acelaşi lucru cu aproapele nostru... Iertând celor ce ne greşesc, ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea” (Savatie Bastovoi)

Dumnezeu să ne dea puterea de a nu mai judeca şi de a primi iertare şi a dărui iertare!

(Mihaela Gligan)

Sursa:Ortodoxia Tinerilor