- Părinte, cum ne putem da seama dacă cineva este îndrăcit, iar nu bolnav psihic?
- De aceasta îşi poate da seama şi un
medic simplu dar evlavios. Cei care au diavolul sar în sus atunci când
se apropie de ceva sfânt. Astfel se vede clar că au diavol. De le dai
puţină aghiazmă sau dacă îi însemnezi cu sfinte moaşte, se împotrivesc
deoarece diavolul este înghesuit înlăuntrul lor. Iar cei ce suferă de
boală psihică nu se împotrivesc deloc. Chiar dacă porţi cruce şi te
apropii de cei îndrăciţi, aceştia se neliniştesc şi se tulbură. Odată,
la o priveghere în Sfântul Munte, nişte Părinţi mi-au spus că le spune
gândul cum că un oarecare mirean ce se afla acolo are diavol. M-am
aşezat în strana alăturată şi am lipit de el crucea mea, ce are o
părticică din Sfântul Lemn. A sărit în sus şi s-a dus în altă parte.
Când a mai plecat din lumea care era în biserică, m-am dus iarăşi lângă
el. A făcut la fel. Atunci am înţeles că într-adevăr avea diavol.
Când îmi aduc la Colibă copii şi îmi spun
că au diavol, ca să mă încredinţez dacă sunt îndrăciţi, de multe ori
iau o părticică din Sfintele Moaşte ale Sfântului Arsenie şi o ascund în
palmă. Şi să vedeţi, deşi am amândouă palmele închise, copilul, dacă
are diavol, se uită cu frică la mâna în care ţin sfintele moaşte. Iar
dacă nu are diavol, ci, de pildă, vreo boală a creierului, nu
reacţionează deloc. Alteori le dau apă în care mai înainte băgasem
părticica de Sfintele moaşte, şi dacă au diavol nu o beau, se
îndepărtează. Unui copil îndrăcit i-am dat odată mai întâi dulciuri, ca
să i se facă sete, şi după aceea i-am adus din acea apă. „Lui Ionică o
să-i dau cea mai bună apă”, i-am spus. Cum a gustat puţin, a început să
strige: „Apa asta mă arde. Ce are în ea?”. „Nimic”, îi spun. „Ce-mi
faci? Mă arde”, a strigat. „Nu te arde pe tine; pe altcineva îl arde”,
îi spun. Îl însemnam cu semnul crucii pe cap, şi dădea din mâini şi din
picioare… Păţise o criză de îndrăcire. Diavolul îl făcuse ghem.
Vă aduceţi aminte şi de acel student care
a venit aici mai demult? „Am diavol înlăuntrul meu, îmi spunea, şi mult
mă tiranizează. Sufăr mucenicie de la diavol, pentru că mă sileşte să
spun şi cuvinte murdare. Am ajuns la deznădejde. Simt că mă presează
înlăuntru, că mă strânge când aici, când dincoace”, şi sărmanul îşi
arăta pântecele, pieptul, coastele, mâinile. Deoarece era foarte
sensibil, ca să nu-l rănesc, ci să-l mângâi, i-am spus: „Ascultă, nu ai
diavol înlăuntrul tău, ci o înrâurire diavolească din afară te
chinuieşte”. Când am mers în biserică, le-am spus surorilor ce erau
acolo să facă rugăciune pentru făptura cea nefericită a lui Dumnezeu,
iar eu am luat din altar o părticică din sfintele moaşte ale Sfântului
Arsenie, m-am apropiat de el şi l-am întrebat din nou: „Unde te strânge
şi te chinuie diavolul? Unde crezi că se află?”. Mi-a arătat atunci
coasta sa. „Unde? Aici?”, l-am întrebat şi mi-am lipit palma cu sfintele
moaşte de coasta lui. Imediat a scos un urlet. „M-ai ars, m-ai ars! Nu
pleci… O!… O!… Nu plec!”. Striga, ocăra, spunea cuvinte murdare. Atunci
am început să spun în sinea mea: „Doamne Iisuse Hristoase, Doamne Iisuse
Hristoase, alungă duhul cel necurat din făptura Ta”, şi-l însemnam cu
sfintele moaşte în chipul crucii. Iar aceasta s-a făcut timp de douăzeci
de minute. După aceea diavolul a început să-l chinuie şi să-l arunce la
pământ. Făcea tumbe. Costumul său se umpluse de praf. L-am ridicat în
picioare. Tremura din tot trupul şi făcea mişcări spasmodice puternice.
S-a prins de catapeteasmă ca să se sprijine. De pe mâinile lui curgea
transpiraţie rece precum este roua de pe câmp. Peste puţin timp a plecat
diavolul şi s-a liniştit. S-a slobozit şi acum este foarte bine (…)
Mulţi îndrăciţi se chinuiesc pentru ca să
se înţelepţească alţii. Deoarece văzându-i cât se chinuiesc aceia, îşi
fac probleme, îşi vin întru simţire şi se pocăiesc. Să nu credeţi că
toţi cei care se îndrăcesc au mai multe păcate decât alţii. Ci îngăduie
Dumnezeu să se îndrăcească şi astfel aceştia se înjosesc, se smeresc,
îşi plătesc păcatele, iau plată, dar sunt ajutaţi şi cei care îi văd cum
se chinuiesc. Desigur, poate cineva va spune că există oameni care fac o
mulţime de păcate şi totuşi nu se îndrăcesc. Cum de se întâmplă
aceasta? Când omul a ajuns la nesimţirea desăvârşită, atunci nu mai este
atacat de diavolul, pentru că Dumnezeu vede că nu mai poate fi ajutat.
Trebuie să ştim că atacul pricinuit din lucrare diavolească este,
într-un anume fel, un dar al lui Dumnezeu pentru omul păcătos ca să se smerească, să se pocăiască şi să se mântuiască.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu