A existat cândva un om foarte sărac, care nu mânca şi nu bea decât la apusul soarelui. În semn de apreciere cerească pentru aceasta, apăruse deasupra unui munte din apropiere – sau cel puţin aşa credea acel om – o stea frumoasă a cărei lumină putea fi văzută chiar şi în timpul zilei. Nimeni nu ştia de ce steaua nu se mişca din locul său ca toate celelalte stele.Într-o zi, omul nostru s-a decis să urce pe munte spre steaua mult iubită. Întâlni pe drum o fetiţă din sat care dorea şi ea să urce pe munte. El a invitat-o pe fetiţă să bea apă şi să mănânce, dar aceasta a refuzat.
I-a spus că nu va bea şi nu va mânca decât după ce va face el aceasta. Bietul om a intrat astfel într-o mare încurcătură. Nu dorea să întrerupă asceza sa, adică postul până la apusul soarelui, dar nici nu-l lăsa inima să vadă sărmana fată suferind de foame şi de sete. De aceea a băut pe dată şi a şi mâncat. Fetiţa a băut şi ea şi a mâncat.
După aceasta omul nostru, urmând poteca, nu îndrăznea să privească spre vârful muntelui, fiind absolut sigur că steaua apărută în onoarea lui dispăruse.
Şi acum trebuie să vă imaginaţi surpriza acestui om când, privind în cele din urmă în sus, a văzut strălucind în toată puterea, nu doar una, ci două stele minunate.
Aşa e bine să punem şi noi în vârful muntelui credinţei numai stele frumoase şi strălucitoare. Aşa să ne ajute Bunul Dumnezeu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu