Ajunul Craciunului (24 decembrie)

Ajunul Craciunului, zi de post aspru

Ajunul Craciunului este ultima zi de post din Postul Nasterii Domnului. Acest post, care incepe in ziua de 15 noiembrie si se incheie in ziua de 24 decembrie, ne aduce aminte de patriarhii si dreptii Vechiului Testament, care au petrecut timp indelungat, in post si rugaciune, asteptand venirea lui Mesia, Mantuitorul lumii.

Daca primele 39 de zile ale acestui post sunt mai usoare, din punct de vedere alimentar, intre ele existand mai multe zile in care Parintii Bisericii au randuit "dezlegare la peste", cea de-a patruzecea zi a postului este una de aspra postire, adica de ajunare. Obiceiul de a ajuna in aceasta ultima zi a postului este consemnat inca din secolul al IV-lea.

Astfel, in ajunul Craciunului, fiecare credincios ajuneaza dupa putere, pana la Ceasul al IX-lea (ora 15.00), nimic mancand. In unele zone, credinciosii ajuneaza pana mai tarziu, asteptand rasaritul luceafarului de seara, in amintirea stelei care a vestit magilor Nasterea Domnului.

Dupa ceasul pranzului, spre seara, se obisnuieste sa se manance grau fiert, amestecat cu fructe si miere, in amintirea postului Prorocului Daniel si al celor trei tineri din Babilon (Daniel 1, 5-16). Aceasta zi de post aspru mai aminteste si de postul tinut odinioara de catehumenii care, in seara acestei zile, erau botezati si impartasiti pentru prima data cu Sfintele Taine, in cadrul Liturghiei Sfantului Vasile cel Mare.

In seara zilei de ajun, credinciosii obisnuiesc sa manance o mancare dulce, numita in popor "Scutele lui Iisus". Cu faina, apa si sare se framanta niste lipii subtiri care se coc pe plita. Acestea se inmoaie intr-un sirop dulce (apa cu miere sau zahar) si se presara cu nuca macinata.

Ajunul Craciunului, zi de colindat

Nasterea Domnului este anuntata in lume de crestini prin colinde, primii care pornesc cu colindatul, in dimineata de Ajun, fiind copiii si tinerii. Acestia sunt primiti de crestini cu mere, nuci, covrigi si cu acele turte numite "Scutecelele lui Hristos". Pentru ca pana dupa Sfanta Liturghie din ziua de Craciun este inca post, colindatorii trebuie si ei primiti cu daruri de post (covrigi, turte, nuci, fructe).

Ajunul Craciunului, cand preotul vesteste Nasterea Domnului

Tot in ultima zi a postului Craciunului, preotul umbla pe la casele credinciosilor cu icoana Nasterii Domnului, spre a vesti maritul praznic al Intruparii Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria. Din punct de vedere liturgic, putem spune ca aceasta traditie, a umblatului cu icoana, este un fel de slujba in afara zidurilor bisericii. Este o slujba savarsita pe ulite si pe stradute, prin curti si prin case, pe la ferestre si pe la usi. Precum odinioara facea crainicul, parintele se straduieste a anuta in tot locul si pe tot omul o mare veste: Dumnezeu se face om, ramanand insa Dumnezeu! Astfel, singurul lucru nou sub soare se arata vrednic de o asemenea mare vestire.

Fiecare preot vesteste Nasterea Domnului in parohia lui. In functie de marimea parohiei, preotul poate incepe sa umble cu icoana mai devreme sau mai tarziu. Astfel, la sate, aceasta vestire se petrece chiar in ajunul Craciunului, pe cand la orase, unde parohiile sunt mai mari si credinciosii mai numerosi, preotii incep sa umble cu icoana ceva mai devreme.

Ajunul Craciunului modifica randuiala liturgica

In ajunul Craciunului se citesc "Ceasurile Imparatesti" si se savarseste Liturghia Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia. In cadrul acestor slujbe sunt randuite spre citire mai multe profetii din Vechiul Testament privind Nasterea Domnului.

Daca ajunul Craciunului cade intr-o zi de sambata sau dumnica, slujba numita "Ceasurile Imparatesti" se muta in vinerea dinainte, aceasta zi devenind "zi aliturgica", adica zi in care nu se savarseste Sfanta Liturghie". Aceasta slujba a Ceasurilor este numita astfel deoarece, in lumea bizantina, la aceasta participau si imparatii, iar la noi se aduna in biserica toata familia domneasca.

Daca ajunul Craciunului cade in zilele de luni pana vineri, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Vasile cel Mare, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Ioan Gura de Aur. Daca ajunul va cadea insa intr-o zi de sambata sau duminica, in ziua de ajun se va savarsi Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur, iar in ziua praznicului se va savarsi cea a Sfantului Vasile cel Mare unita cu Vecernia.

Ajunul Craciunului, prilej de bucurie si rugaciune

Dupa noaptea de ajun, trei zile la rand, in toate bisericile se savarseste Sfanta Liturghie. Din pricina bucuriei marelui praznic al Nasterii Domnului, s-a randuit ca in perioada cuprinsa intre Craciunului si Boboteaza sa nu se faca ingenuncheri si plecaciuni. Exceptie fac insa canoanele primite de la duhovnic, savarsite in taina camerei fiecaruia.

"Fecioara astazi pe Cel mai presus de fiinta naste si pamantul pestera Celui neapropiat aduce. Ingerii cu pastorii slavesc si magii cu steaua calatoresc, ca pentru noi S-a nascut prunc tanar, Dumnezeu Cel mai inainte de veci."

"Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei. Ca intru dansa cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa Te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus. Doamne, slava Tie!"

Sinaxar 19 Decembrie

În această lună, în ziua a nouăsprezecea pomenirea Sfântului Mucenic Bonifaciu şi a sfintei Aglaia Romana.

Sfântul Bonifaciu a trăit pe vremea împăratului Diocleţian (284-305). Era robul unei femei de neam mare, cu numele Aglaia, fiica lui Acacius, proconsulul Romei. Bonifaciu trăia în păcate trupeşti cu stăpâna lui şi era şi beţiv, dar era milostiv, iubitor de străini, îndestula cu dragă inimă pe cei lipsiţi, îşi pleca urechea şi inima la suferinţele şi rugăminţile oamenilor. La fel şi stăpâna lui era milostivă şi iubitoare de mucenici.

Într-una din zile i-a zis lui Bonifaciu: "Du-te în Răsărit, unde sfinţii sunt chinuiţi şi adu-mi moaşte de sfinţi, ca să le avem spre ajutor şi mântuire sufletească". Bonifaciu i-a răspuns, râzând: "Dacă-ţi voi aduce moaştele mele, ai să le primeşti?". "Nu mi-i de glumă", i-a spus Aglaia. Apoi i-a dat unele sfaturi, şi s-a rugat pentru el, i-a dat bani şi l-a liberat.

Şi a plecat Bonifaciu însoţit de doisprezece robi cu aur mult în Tarsul Ciliciei, unde sfinţii erau chinuiţi. A găsit acolo pe sfinţi pătimind şi suferind pentru Hristos. Le-a sărutat lanţurile şi rănile. Dar aprinzându-se de râvnă dumnezeiască, s-a dus înaintea ighemonului şi a mărturisit că este creştin. A fost prins şi supus la multe şi felurite chinuri, pe care le-a răbdat cu seninătate, ceea ce a adus la Hristos 50 de bărbaţi care au şi fost botezaţi. Apoi i s-a tăiat capul.

Robii, care veniseră cu el din Roma, nu ştiau de cele ce se petrecuseră. Când au auzit de la ostaşi cu de-amănuntul chinurile lui şi că s-a săvârşit pătimind, s-au dus să-i caute moaştele. Le-au găsit şi au căzut peste ele; au plâns, le-au sărutat şi-i cereau iertare. Au cumpărat trupul cu 500 de galbeni, l-au uns cu mir, l-au înfăşurat în giulgiuri şi l-au dus la Roma.

Aglaia, stăpâna lui, prin descoperire îngerească, a aflat totul. A ieşit întru întâmpinarea lui ca să-l primească şi să-l cinstească precum se cuvenea. L-a îngropat la 50 de stadii de Roma. Mai târziu a zidit o biserică măreaţă în numele lui, în mijlocul Romei, şi l-a mutat în ea. Acolo se făceau în fiecare zi nenumărate tămăduiri. Iar Aglaia, trăind de atunci cu cuviinţă şi bineplăcut lui Dumnezeu, şi-a dat cu pace lui Dumnezeu duhul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Ilie, Prov şi Ares.

Aceşti sfinţi mucenici erau din Egipt şi erau creştini. S-au pornit la drum să se ducă în Cilicia ca să cerceteze pe mărturisitorii de acolo. Când au ajuns în Ascalon, au fost prinşi şi duşi înaintea Judecătorului Firmilian. Acolo au mărturisit că sunt creştini; pentru asta au fost supuşi la felurite chinuri. Ares s-a săvârşit prin foc, iar lui Prov şi lui Ilie li s-au tăiat capetele cu sabia.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Timotei şi Polieuct.

Sfântul Timotei a fost prins şi a mărturisit că este creştin. După ce a fost chinuit mult, s-a săvârşit prin foc în Mauritania. Sfântul Polieuct a fost supus la felurite chinuri. A fost aruncat în foc în Cezareea şi aşa şi-a primit sfârşitul.

Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Eutihie şi Tesalonica şi a celor împreună cu ei, 200 de bărbaţi şi 70 de femei care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Grighentie.

Cuviosul Părintele nostru Grighentie, era de loc din cetatea Milanului. Părinţii lui se numeau Agapie şi Teodota. Grighentie, ca un pământ bun, a primit seminţele cele dumnezeieşti şi a dat rod bun. De aceea când s-a mărit s-a arătat ascultător şi împlinitor al poruncilor lui Hristos. Cu voia lui Dumnezeu a fost hirotonit diacon şi se supunea fericitul la post şi la aspră vieţuire. Şi din ziua aceea, primind dumnezeiescul Duh, făcea semne şi minuni. După aceea a venit iar în Milan. Aici a găsit într-un loc retras de lume pe un bătrân preaînţelept. De la acesta a aflat tot ce i se va întâmpla în viitor. Aceleaşi lucruri, la care a mai adăugat şi cele ce lipseau, i le-a spus mai târziu şi marele Apostol Petru, care i s-a arătat faţă către faţă.

Pe vremea aceea, pe când cârmuia împărăţia romanilor Iustin, s-a întâmplat de a scris Elesvaan, împăratul etiopienilor, lui Proterie, patriarhul Alexandriei, cu rugămintea să-i trimită ca episcop, un om desăvârşit. Patriarhul se mâhnea că nu ştia unde să găsească un astfel de bărbat.

Dar în zilele acelea, printr-o descoperire dumnezeiască, i s-a arătat patriarhului Fericitul Marcu şi l-a arătat pe minunatul Grighentie, care, cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, venise nu de multă vreme în oraş şi era găzduit de un creştin. Patriarhul l-a luat cu multă bucurie, l-a hirotonit episcop şi l-a trimis îndată în Etiopia, întărindu-l cu scrisori şi cu tot ce se cuvine arhiereilor. Împăratul etiopienilor, încredinţat din scrisori, l-a îmbrăţişat şi l-a primit ca pe un apostol şi făcător de minuni. A mulţumit lui Dumnezeu şi i-a dat Sfântului Grighentie toată puterea. Sfântul a hirotonit preoţi şi diaconi, a sfinţit bisericile zidite de curând de împărat în Arabia fericită şi a botezat pe mulţi iudei, că mai înainte aproape tot poporul era iudeu. După aceasta a convins cu temeiuri din Scriptură şi cu dovezi pe dascălii şi mai-marii iudeilor, i-a uimit cu minunile lui şi i-a adus pe toţi la credinţa cea adevărată. A dat apoi poporului legi şi a făcut tot ce este plăcut lui Dumnezeu. Păstorind dar bine turma sa şi săvârşind multe minuni spre slava lui Dumnezeu, s-a odihnit cu pace, după ce ajunsese la adânci bătrâneţi.

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Mucenic Trifon.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Sursa:calendar-ortodox.ro

Manastirea din satul Alun.

Aceasta manastire a fost infintata acum 2 ani are doar doua vietuitoare si doua biserici una de lemn veche care are cam vre-o 300 de ani iar una de marmura cioplita construita cam pe la 1900 si ceva de catre Parintele Petru Rosu care a fost in inchisorile comuniste pentru aceasta biserica findca este singura biserica din Europa construita complet din marmura cioplita iar inauntru este pictata de catre pictoru Nitulescu si fiul sau.Maicile sunt la inceput si au nevoie de ajutor,de ori ce fel,asteapta ca un parinte binevoitor sa vina la manastirea lor ca-sa aiba cine Sluji Sfnta Liturghie si la ele si asteapta si alte maicii sau tinere care vor sa se calugareasca

Biserica de marmura a manastirii

Obiecte vechi gasite in interiorul biserici

Manastirea Neamt.

Preafericitul Părinte Patriarh Daniel: PENTRU NOI OAMENII ŞI PENTRU A NOASTRĂ MÂNTUIRE – PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI, 2012

 † D A N I E L
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLITUL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI


„Pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire,
 S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt
şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om.” (Crezul ortodox)

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Sărbătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este mai întâi de toate sărbătoarea iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume. Fiul lui Dumnezeu Cel veşnic S-a făcut Om, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, adică pentru a dărui oamenilor, păcătoşi şi muritori, iertarea păcatelor şi viaţa veşnică. „Această mântuire au căutat-o cu stăruinţă şi au cercetat-o cu de-amănuntul proorocii, care au proorocit despre harul ce avea să vină la noi” (I Petru 1, 10). 

Când Fiul lui Dumnezeu este dăruit de Tatăl pentru viaţa şi mântuirea lumii, El nu este dăruit ca un obiect, ci ca Persoană liberă, smerită şi iubitoare, deoarece Fiul Se dăruieşte Tatălui prin ascultare smerită şi Se dăruieşte oamenilor prin iubire milostivă, vindecând orice boală şi orice neputinţă din popor şi iertând păcatele celor care se pocăiesc. 

Aşadar, taina Crăciunului este taina iubirii milostive şi smerite a lui Dumnezeu pentru oameni. Pe cât a coborât Fiul Lui Dumnezeu la noi pe pământ, pe atât ne-a deschis nouă oamenilor drum ca să ne înălţăm la El, la viaţa cerească.

De aceea, Întruparea Fiului lui Dumnezeu, Care S-a făcut Om din iubire nesfârşită faţă de om, este temelia şi inima credinţei creştine. Această sfântă şi mare lucrare mântuitoare a fost şi scopul pentru care Dumnezeu a făcut lumea. Ea a fost prezisă de profeţii lui Dumnezeu inspiraţi de Duhul Sfânt, iar apoi a fost văzută şi mărturisită de Apostolii lui Hristos (cf. Romani 1, 2), a fost apărată şi formulată ca dogmă de către Părinţii Bisericii în faţa ereziilor, a fost preamărită în rugăciuni şi lăudată în cântări de-a lungul veacurilor de către toţi creştinii binecredincioşi şi iubitori de Dumnezeu.

Pentru Sfinţii Apostoli contemplarea tainei Întrupării sau Înomenirii Fiului lui Dumnezeu este izvorul întregii teologii, al întregii vieţi spirituale şi al misiunii Bisericii în lume. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel, uimit în faţa iubirii milostive a lui Dumnezeu pentru lume, exclamă: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Timotei 3, 16). Iar Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan zice: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Urmând credinţei Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, mari dascăli ai lumii şi ierarhi, cuvioşi şi mărturisitori, imnografi şi melozi, n-au încetat să preamărească taina iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu pentru lume, care s-a descoperit nouă prin Iisus Hristos. În această privinţă, Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) spune că „din dor nesfârşit după oameni, Cel ce există din fire S-a făcut cu adevărat însuşi cel iubit” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 5, traducere din limba greacă veche, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2006, p. 78), adică om. 

Cine altul poate mântui sau vindeca pe om de păcat şi de moarte, decât Dumnezeu Cel fără de păcat şi moarte? Cântările ortodoxe ale Naşterii Domnului vorbesc despre vindecarea omului de păcat prin Naşterea lui Hristos: „Pe cel după Chip şi după asemănare văzându-l Iisus stricat din pricina călcării poruncii, plecând cerurile S-a pogorât şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei, fără schimbare, ca într-Însul să înnoiască pe Adam cel stricat, care strigă: slavă arătării Tale, Izbăvitorul meu şi Dumnezeu” (Litia, stihira 4, alcătuire a lui Ioan Monahul). Iar Sfântul Grigorie de Nyssa († 395) descrie scopul Întrupării Fiului Cel veşnic al lui Dumnezeu, zicând: „Firea noastră cea slăbănogită, într-adevăr, avea nevoie de doctor, omul căzut de istoveală aştepta pe Cel ce-i va întinde mâna, cel ce-şi pierduse viaţa aştepta pe Dătătorul ei” (Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt Catehetic sau Despre învăţământul religios, VIII, în PSB 30, Scrieri. Partea a doua: Scrieri exegetice, dogmatico-polemice şi morale, traducere şi note de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1998, p. 302).

Pe scurt, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au rezumat învăţătura despre scopul Întrupării Fiului lui Dumnezeu astfel: „Dumnezeu S-a făcut Om, pentru ca omul să poată deveni Dumnezeu, după har”. Sau: „Dumnezeu S-a făcut purtător de trup, pentru ca omul să poată deveni purtător al Duhului (Sfânt)”. Sau: „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har”. Toţi oamenii care, prin credinţă şi Botez, primesc pe Hristos ca Mântuitor al lumii devin fraţi şi surori în Hristos, nu datorită unei înrudiri biologice, naturale, ci prin înfierea dumnezeiască după har (cf. Ioan 1, 12). 

Aşadar, de la Întruparea şi Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca Om, iubirea Preasfintei Treimi umple inima umană a Fiului lui Dumnezeu de iubire dumnezeiască infinită şi eternă pentru întreaga umanitate, iar iubirea veşnică a Tatălui faţă de Fiul Său Care S-a făcut Om este şi iubire veşnică pentru oameni, împărtăşită lor prin Duhul Sfânt. Întrucât Hristos Domnul ne-a descoperit în El însuşi iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, fiecare fiinţă umană iubită de Dumnezeu este un loc sacru al prezenţei lui Hristos. „Taina omului-frate” este, de fapt, taina iubirii lui Hristos prezent în fiecare om. „Dumnezeu - spune Sfântul Maxim Mărturisitorul – S-a făcut sărac de dragul nostru şi a luat asupra Sa, prin împreuna pătimire patimile fiecăruia, şi până la sfârşitul lumii pătimeşte mistic pururea pentru bunătatea Sa, după analogie cu pătimirea fiecăruia” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagogia. Cosmosul şi sufletul, chipuri ale Bisericii, introducere, traducere, note şi două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000, p. 45).

Prezenţa tainică a Domnului Hristos în oamenii săraci şi smeriţi, „în aceşti fraţi prea mici” ai Săi (cf. Matei 25, 37-40), se explică prin iubirea Sa milostivă şi smerită pentru fiecare fiinţă umană. Taina omului-frate ne descoperă de fapt că omul care ne cere ajutor este pentru noi o chemare la mântuire, dacă-l ajutăm, sau un obstacol în calea mântuirii, dacă-l neglijăm.
 
În acest înţeles duhovnicesc al iubirii milostive ca poartă a mântuirii omului, anul 2012 a fost consacrat în Biserica noastră drept „An omagial al Sfântului Maslu şi al îngrijirii bolnavilor”. De aceea, în centrul atenţiei noastre pastorale şi misionare s-a aflat Taina Sfântului Maslu ca Taină a vindecării trupului de suferinţă şi a vindecării sufletului de boala păcatului. Mai precis, am fost chemaţi să aprofundăm învăţătura de credinţă ortodoxă privitoare la Taina Sfântului Maslu şi să amplificăm ajutorarea sau îngrijirea bolnavilor, prin iubire milostivă faţă de cei ce suferă sufleteşte şi trupeşte.

Lucrarea aceasta a Bisericii a fost benefică şi sfinţitoare pentru mulţimea bolnavilor din unităţile medicale şi din parohii. Ea a întărit comuniunea frăţească, conlucrarea pastorală şi social-filantropică, între cler şi credincioşii mireni, dar şi între Biserică şi alte instituţii. Această lucrare trebuie continuată şi în viitor, pentru că mâinile celor care ajută pe oamenii aflaţi în suferinţă sunt mâinile iubirii milostive a lui Hristos.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

În timpul Postului Crăciunului, mulţi dintre dumneavoastră v-aţi învrednicit să vă spovediţi şi să vă împărtăşiţi cu Trupul şi Sângele lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, primind astfel iubirea milostivă şi sfântă a lui Hristos. De aceea, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos trebuie să ne facă milostivi faţă de suferinţele semenilor noştri pentru care Mântuitorul S-a născut, a pătimit, a murit şi a înviat. „Vrei să cinsteşti Trupul Stăpânului? - spune Sfântul Ioan Gură de Aur -, nu-L dispreţui, când este gol. Nu-L cinsti doar în biserică, prin haine de mătase (care acoperă Sfântul Potir, n.n.),în timp ce afară Îl laşi gol, tremurând de frig. (…) Cinsteşte-L deci, împărţind averea ta cu cei săraci: căci lui Dumnezeu nu-I trebuie potire de aur, ci suflete de aur” (Sfântul Ioan Gură de Aur,Omilia 50 la Evanghelia după Matei, III, în PSB 23, Scrieri partea a treia. Omilii la Matei, introducere, traducere, indici şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecioru, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1994, p. 584). 

Omul care nu se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu, prin  rugăciune, şi semenilor săi, prin fapte bune, sărăceşte spiritual şi se dezumanizează. De ce? Pentru că a pierdut sensul vieţii ca dăruire de sine. Egoismul constant produce în om împuţinare şi moarte a vieţii spirituale, iar iubirea şi dărnicia aduc vieţii omului împlinire şi sfinţire. Adevărul acesta este concentrat în înţelepciunea populară românească a expresiei: „Dar din dar se face Rai”, adică omul milostiv primeşte de la Dumnezeu Cel milostiv lumină, pace şi multă bucurie în suflet.

Hristos Domnul S-a născut într-o călătorie a Maicii Sale şi a dreptului Iosif la Betleem, arătând prin aceasta că Dumnezeu Cel milostiv este călător în lume şi colindător la casa sufletului fiecărui om, ca să cheme pe oameni în Casa Tatălui ceresc, a cărei poartă sau pridvor este Biserica, întrucât Sfintele Taine săvârşite în ea sunt arvuna vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu.

Deoarece Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ne descoperă pe iubitorul de oameni Dumnezeu ca fiind călător şi colindător în lume, creştinii ortodocşi români văd în colindătorii de Crăciun vestitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru lume. Iar preoţii care poartă icoana Naşterii Domnului la casele oamenilor simbolizează pe păstorii de la Betleem, dar şi pe Însuşi Hristos-Domnul, Care ne aduce bucuria iubirii lui Dumnezeu pentru oameni şi aşteaptă ca şi noi să răspundem, cu bucurie şi iubire, la chemarea lui Dumnezeu. 

Ca odinioară în Betleem, Hristos vine tainic astăzi la noi şi prin chipurile smerite ale oamenilor fără adăpost, ale copiilor şi bătrânilor abandonaţi, ale săracilor şi bolnavilor, ale oamenilor singuri şi întristaţi, flămânzi şi neajutoraţi. Prin urmare, mai ales în aceste zile să urmăm îndemnul „colindului sfânt şi bun”: „Şi-acum te las, fii sănătos/ Şi vesel de Crăciun,/Dar nu uita, când eşti voios,/ Române, să fii bun”. 

Să-i cuprindem în iubire frăţească şi pe românii care se află dincolo de graniţele României, dorindu-le ajutor de la Dumnezeu în viaţă şi în păstrarea şi cultivarea credinţei ortodoxe şi a spiritualităţii româneşti, cu gândul la cei dragi din ţară.

Dreptmăritori creştini,

Acum, la sfârşit de an, aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru ajutorul dăruit nouă la zidirea Catedralei Mântuirii Neamului, care se apropie de cota zero, adică se finalizează infrastructura sau baza pe care va fi construită Biserica mare, cu hramurile „Înălţarea Domnului” şi „Sfântul Apostol Andrei, Ocrotitorul României”. În mod deosebit, mulţumim şi celor prin care Dumnezeu ne-a ajutat, şi anume: ierarhi, preoţi, monahi şi credincioşi ai Bisericii noastre, care lunar trimit la Patriarhie câte o donaţie pe bază de chitanţă, pentru construirea Catedralei noi. Între eparhiile donatoare a fost fruntaşă, şi anul acesta, Arhiepiscopia Bucureştilor. 

Cu multă recunoştinţă, mulţumim autorităţilor centrale şi locale, care ne-au sprijinit financiar, înţelegând că această Catedrală este o necesitate liturgică, dar şi un simbol al credinţei apostolice a poporului român şi al demnităţii lui. 

La cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2012 spre 1 ianuarie 2013, suntem chemaţi să înălţăm rugăciuni de mulţumire pentru binefacerile primite de la Dumnezeu în anul 2012 şi să-I cerem ajutorul Său în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul nou 2013.

Amintim aici că anul viitor, 2013, a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ca fiind Anul omagial al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, întrucât se împlinesc 1700 de ani de când Sfântul Împărat Constantin cel Mare a dat Edictul de la Mediolan (Milano) din anul 313, prin care înceta persecuţia împotriva creştinilor. Pentru şcolile teologice din Patriarhia Română, anul 2013 este şi Anul comemorativ al Părintelui Dumitru Stăniloae, cel mai mare teolog român (1903-1993).

Dorim ca bucuria sfântă a Sărbătorilor Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou şi Botezului Domnului să vă aducă pace şi sănătate, lumină şi ajutor, pentru a trăi viaţa ca dar al lui Dumnezeu, cultivat prin credinţă şi fapte bune!

Tuturor vă adresăm urările tradiţionale Sărbători fericite! şi „La mulţi ani!”

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 13).

Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,


† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

Dată în Reşedinţa Patriarhală din Bucureşti, cu prilejul Sărbătorii Naşterii Domnului, anul mântuirii 2012.

Minunea de la mormântul Părintelui Arsenie Boca - Mărturia Părintelui Ciprian Negreanu

Părinte Ciprian aţi avut o experienţă legată de Părintele Arsenie Boca, pe care nu l-aţi cunoscut în viaţă fiind.

Nu l-am cunoscut în viaţă, dar altfel simt că l-am cunoscut, şi încă foarte bine...Eu sunt unul dintre acei oameni despre care dânsul zicea că "după ce o să piară asta"- şi îşi arăta cortul de piele - "voi ajuta pe mai mulţi". Eu sunt unul dintre cei ajutaţi"după aceea".

Aţi auzit ceva despre dânsul înainte? 

Nu am stiut absolut nimic. Fratele meu studia Teologia, era deja în anul II şi mă "ameninţa" pe mine, student la Filozofie pe atunci, cu un Părinte deosebit, care are mormântul la Prislop. Pe mine nu mă interesau aceste lucruri, eram total împotriva, mi se păreau nişte exagerări imense. Ce mai, pentru mine erau autosugestionări, isterie în masă etc.

Ce vârsta aveaţi?

20 de ani. Căutam cu ardoare un scop în viaţă, şi mi se păruse că acesta poate fi filozofia. Atunci gândeam aşa: omul se naşte fără să şi-o dorească, însă apoi trebuie să-şi de-a seama cât mai repede că trebuie să se sinucidp; viaţa e o suferinţă fără margini - spirituală şi trupească. Singura realitatea clară era sinuciderea, ca un act total de împotrivire lui Dumnezeu. Evident, Dumnezeu era un tiran care ne-a aruncat în lumea astă imperfectă.

Deci nu eraţi ateu...

Nu. Sunt fiu de preot. Totdeauna am ştiut că există Dumnezeu. Dar acest Dumnezeu nu mă interesa. Voiam să-i stau împorivă cu orice preţ. În timp, aceste trăiri mi se adânceau. Toţi autorii (Nietzsche, Cioran, Camus etc.) care pledau cumva pentru sinucidere - sufletească sau trupească - îmi erau dragi.

V-aţi gândit vreodată să vă puneţi capăt zilelor?

Era filozofia vieţii mele! Ajunsesem sa îi conving şi pe alţii de asta. Şi, culmea, nu aveau argumente împotrivă! Cine nu-l avea pe Dumnezeu ca argument absolut îmi devenea "victimă" sigură. Ani de zile am ştiut şi de ce copac urmează să mă spânzur. Nu ştiu dacă cei ce citesc acum nu se vor sminţi, dar asta era atunci. Dar, vedeţi, făceam toate astea foarte greu. Noaptea adormeam cu ele în minte, dimineaţa trebuia să o iau de la capăt, să reconstruiesc totul în minte. După somn, îmi trebuia un nou început. Atunci mi-am propus să nu mai dorm, ca să nu o mai iau de la capăt. Dormeam doar o oră două pe noapte, şi asta ani de zile. Va daţi seama în ce stare fizica şi psihică eram...

Cum aţi ieşit din acest groaznic impas?

Tatăl meu încerca să mă trimită la spovedanie, dar nu mă duceam. Într-o seară, fratele meu a înţeles pe deplin ce gânduri negre îmi treceau prin minte, inclusiv faţă de el. Apoi (era prin luna mai), fratele meu mi-a zis: "Dacă te dai aşa de mare, du-te la mormântul Părintelui Arsenie de la Prislop şi vei vedea ce se întâmplă cu tine". L-am sfidat şi i-am zis: "Fii serios, mă duc oriunde cu convingerile mele!" Am şi plecat în noaptea aceea spre Prislop; am călătorit toată noaptea, am schimbat trenuri şi autobuze, după care am mai urcat şi cei 3 km până la mănăstire. Acolo sus, lume multă (era hramul Sf. Ioan Evanghelistul pe 8 mai). Ei bine, de la mănăstire, lumea tot mai urca spre ceva. Eram cu "ucenicul" meu (ajuns acum şi el preot), căruia i-am spus: "Hai şi noi". Am ajuns sus, Unde atunci erau mult mai puţine morminte. Mormântul Părintelui Arsenie nu avea brazi in jur, ca acum. De fapt, eu am văzut un buluc de oameni care stăteau în jurul a ceva...Ne-am pus şi noi sub mesteacănul care este acolo şi azi, să ne tragem sufletul. Stând aşa, pe iarbă, am simţit cum încep să-mi curgă lacrimile. Vă spun din senin. Nu mai plânsesem de mult, de 14-15 ani; plânsul era o cădere de neînchipuit, o recunoaştere a neputinţei tale. M-am speriat şi am sărit în picioare: "Ce-i cu mine?"În tot acest timp, gândurile rele îmi dădeau târcoale neîncetat. M-am uitat la cel de lângă mine: plângea şi el! Dacă era o chestie de autosugestie, doar unul din noi păţea asta; dar aşa, amândoi!?! În clipa aceea, stând în picioare - Doamne, nu voi uita clipa aceea toată viaţa mea - a coborât o linişte incredibila peste mine. Era ca o umbrela ce mă ferea de ploaia neîncetată a gândurior rele care curgeau peste mine tot timpul. Ca în Evanghelie, care ne spune că s-a făcut o linişte adânca pe mare...Atunci, în liniştea aceea, parcă am auzit glasul lui Dumnezeu. Singurul gând care îmi venea era acesta: "Unde am fost până acum?" Toate întrebările mele filozofice au căpătat răspuns în Dumnezeu, în clipa aceea.

Cum a fost după?

Din clipa aceea, am fost ca un nebun. 6 luni îi îmbrăţişam pe toţi oamenii pe care îi cunoşteam, le vorbeam despre Dumnezeu, despre înviere. Credeţi-mă, nu era nimic de la mine. Am simţit atunci atâta dragoste, încât nu putem pricepe asta: eu am fost tot cu răul, Dumnezeu tot cu binele! Asta m-a "dărmat"! Dragostea Lui m-a făcut praf şi pulbere. Tot atunci am început să întreb cine este omul la mormântul căruia mi s-a întâmplat una ca asta. Pentru mine, să-mi dovedească cineva în scris că a făcut - să zicem - erezii sau vrăjitorii, eu ştiu că este şi rămâne omul lui Dumnezeu...

Din revista "Lumea Credintei" mai, 2006

Viata Sfantului Spiridon (12/12/2012)

Cuviosul Părintele nostru Spiridon, făcătorul de minuni, a trăit pe vremea împăratului Constantin cel Mare şi a lui Constantie, fiul lui. Era simplu la purtări şi smerit cu inima. La început a fost păstor de oi. Apoi s-a însurat, iar după moartea soţiei a fost făcut episcop. Dumnezeu i-a dat harul tămăduirilor în aşa măsură că a fost numit făcător de minuni.

În vreme de secetă a adus pe pământ ploaie; şi iarăşi, prin rugăciunea lui, a oprit ploaia cea peste măsură. A pus capăt foametei puse la cale de vânzătorii de grâu, dărâmându-le hambarele în care ţineau grâul. A prefăcut şarpele în aur şi, după ce a scăpat pe sărac de nevoie, a prefăcut iarăşi aurul în şarpe. A oprit curgerile râurilor. A dat la iveala gândurile păcătoase ale unei desfrânate, care îndrăznise să se apropie de el şi a făcut-o să-şi mărturisească păcatul. A astupat, prin puterea Sfântului Duh, gura celor ce se semeţeau cu ştiinţa lor, la Sinodul de la Niceea. O femeie i-a cerut o sumă de bani ce o încredinţase spre păstrare fiicei lui; sfântul a întrebat pe fiica lui, moartă mai de mult, unde a pus banii; şi aflând de la ea unde erau ascunşi, i-a dat stăpânei lor. A vindecat pe împăratul Constantie de boala de care suferea. A dat din nou viaţă copilului unei femei. A mustrat pe cel ce voia să-i ia din pricina lăcomiei o capră fără să o plătească şi a făcut să fugă capra în ocol de la cel ce o trăgea cu sila; iar după ce a numărat şi preţul ei, capra a stat cu cele cumpărate. A vindecat muţenia unui diacon, căruia îi poruncise să spună o mică rugăciune pe vremea unei arşiţe, iar el, pentru mărire deşartă, lungise rugăciunea şi din pricina asta amuţise îndată.

Odată slujitorii bisericii au aprins puţine lumânări în biserică; când sfântul i-a ţinut de rău, ei i-au răspuns că nu-i nimeni în biserică, aşa că nu e nevoie de mai multă lumină; dar sfântul a luat mărturie din cer că avea privitori pe îngerii, care cântau împreună cu el rugăciunile. Pe cine nu va uimi minunea izvorârii pe neaşteptate a untdelemnului în candelă, când candela era să se stingă din lipsă de untdelemn! Multora le-a prezis cele viitoare prin darul său cel dumnezeiesc al cunoaşterii de mai dinainte a lucrurilor. Pe episcopul Trifilie, care trăia în petreceri şi desfătări lumeşti, l-a povăţuit şi l-a îndemnat să dorească mai mult bunătăţile cele viitoare. A certat şi a dat morţii pe o femeie ce căzuse în desfrânare şi care nu voia să-şi mărturisească păcatul, ci spunea că a făcut copilul cu bărbatul ei, că a rămas cu el însărcinată, deşi acela murise de unsprezece luni. În timpul verii, când soarele dogorea, capul sfântului era plin de rouă; prin aceasta Dumnezeu arăta cinstea ce i se va da. Că sfântul era milostiv şi îndurător o arată întâmplarea cu cei ce au încercat să-i fure oile din turmă. Sfântul nu numai că a dezlegat pe hoţii ce fuseseră înlănţuiţi cu lanţuri nevăzute toată noaptea, dar le-a dat la plecare şi un berbec, ca să nu le fie în zadar privegherea cea de toată noaptea.

Ocârmuind dar bine turma încredinţată lui, s-a mutat ca să trăiască şi să petreacă cu îngerii.