Scrieri Pentru Suflet.

Se spunea pentru dansul, ca era chilia lui departe de treizeci si doua de mile si nu iesea
degraba dintr-ansa, caci altii isi faceau slujba. Si cand s-a pustiit schitul, a iesit plangand si
zicand: a pierdut lumea Roma si calugarii schitul.

Smerita cugetare

Sursa: www.ortodoxiatinerilor.ro

Simplificaţi-vă viaţa!, Cuviosul Paisie Aghioritul

“Cu cât oamenii se îndepărtează mai mult de viaţa cea simplă, firească şi înaintează spre lux, cu atât creşte şi neliniştea din ei. Şi cu cât se îndepărtează mai mult de Dumnezeu, este firesc să nu afle nicăieri odihna. De aceea umblă neliniştiţi chiar şi împrejurul lumii – precum cureaua maşinii împrejurul roţii nebune – pentru că în toată planeta noastră nu încape multa lor linişte. Din traiul cel bun lumesc, din fericirea lumească iese stresul lumesc. Educaţia exterioară cu stres duce în fiecare zi sute de oameni (chiar şi copii mici) la psihanalize şi la psihiatri şi construieşte mereu spitale de boli psihice şi instruieşte psihiatrii, dintre care mulţi nici în Dumnezeu nu cred, nici existenţa sufletului nu o primesc. Prin urmare, cum este cu putinţă ca aceşti oameni să ajute suflete, când ei înşişi sunt plini de nelinişte? Cum este cu putinţă ca omul să mângâie cu adevărat, dacă nu crede în Dumnezeu şi în viaţa cea adevărată, cea de după moarte, cea veşnică? Când omul prinde sensul cel mai adânc al vieţii celei adevărate, i se îndepărtează toată neliniştea şi-i vine mângâierea dumnezeiască, şi astfel se vindecă. Dacă ar fi mers cineva la spitalul sau cabinetul de boli psihice şi le-ar fi citit bolnavilor pe Avva Isaac, s-ar fi făcut bine toţi cei ce ar fi crezut în Dumnezeu, pentru că ar fi cunoscut sensul cel mai adânc al vieţii.

Oamenii încearcă să se liniştească cu calmante sau cu teorii yoga, şi nu vor adevărata linişte, care vine atunci când se smereşte omul şi care aduce mângâierea dumnezeiască înlăuntrul lor. Şi turiştii care vin din ţări străine şi umblă pe drumuri, prin soare, căldură, praf, prin atâta zăpuşeală, gândeşte-te cât suferă! Ce silă, ce apăsare sufletească au, de ajung să socoată destindere această chinuială exterioară! Cât sunt de izgoniţi de ei înşişi, de ajung să socoată această chinuială drept odihnă!

Când vedem un om cu o nelinişte mare, cu mâhnire şi supărare, deşi le are pe toate – nu-i lipseşte nimic – atunci să ştim că-i lipseşte Dumnezeu. În cele din urmă, oamenii sunt chinuiţi şi de bogăţie, pentru că bunurile lumeşti nu-i împlinesc sufleteşte; suferă de un chin îndoit. Cunosc oameni bogaţi care au de toate şi nu au copii, şi tot se chinuiesc. Se plictisesc de somn, se plictisesc de plimbări, sunt chinuiţi de toate. “În regulă”, îi zic unuia, “dacă ai timp liber, fă-ţi cele duhovniceşti. Citeşte un Ceas, citeşte puţin din Evanghelie”. “Nu pot”, îmi spune. “Fă un bine, du-te la un spital şi mângâie un bolnav”. “Cum să merg până acolo?, îmi răspunde. “Şi de ce să fac aceasta?”. “Du-te şi ajută vreun sărac de prin vecini”. “Nu, nu mă mulţumeşte nici aceasta”, spune. Să aibă timp liber, să aibă o grămada de case, să aibă toate bunătăţile şi să se chinuiască! Ştiţi câţi astfel de oameni există? Şi se chinuiesc până ce li se strâmbă mintea? Înfricoşător! Şi dacă nici nu lucrează, ci îşi trag veniturile numai din averile lor, atunci sunt cei mai chinuiţi oameni. Dacă ar avea cel puţin un serviciu, ar fi mai bine.

Viaţa de astăzi e alergătură, este un iad

Oamenii se grăbesc şi aleargă mereu. La ora cutare trebuie să se afle aici, la cealaltă acolo, şi aşa mai departe. Şi ca să nu uite ce au de făcut, şi le notează pe toate. Cu atâta alergătura, tot este bine ca îşi mai amintesc cum îi cheamă… Nici pe ei înşişi nu se cunosc. Dar cum să se cunoască? Se poate să te oglindeşti în apă tulbure? Dumnezeu să mă ierte, dar lumea a ajuns un adevărat spital de nebuni. Oamenii nu se gândesc la cealaltă viaţă, ci cer numai aici mai multe bunuri materiale. De aceea nu află linişte şi aleargă mereu.

Bine că există viaţa de dincolo. Dacă oamenii ar fi trăit veşnic în viaţa aceasta, nu ar fi existat un iad mai mare, dat fiind felul în care şi-au făcut ei viaţa. Cu neliniştea asta de acum, dacă ar fi trăit 800-900 de ani, ca în vremea lui Noe, ar fi trăit un mare iad. “Zilele anilor noştri şaptezeci de ani, iar de vor fi în putere, optzeci de ani; şi ce este mai mult decât aceştia, osteneala şi durere.” (Ps.89, 10-11). Şaptezeci de ani sunt de ajuns ca oamenii să-şi căpătuiască copiii.

Într-o zi a trecut pe la coliba mea un medic care trăieşte în America şi mi-a spus despre viaţa de acolo. Lucrează toată ziua. Fiecare membru al familiei trebuie să aibă maşina sa. Apoi acasă, pentru ca fiecare să se mişte liber, trebuie să aibă patru televizoare. Lucrează şi se ostenesc ca să scoată bani mulţi, ca sa spună că sunt aranjaţi şi fericiţi. Dar ce legătură au toate astea cu fericirea? O astfel de viaţă plină de nelinişte şi într-o neîncetată alergătură (după bani) nu înseamnă fericirea, ci este un iad. Ce să faci cu viaţa într-un astfel de stres? Dacă ar fi trebuit ca întreaga lume să trăiască o astfel de viaţă, eu nu aş fi voit-o. Dacă Dumnezeu le-ar fi zis acestor oameni: “Nu vă pedepsesc pentru viaţa ce o trăiţi, însă vă voi lăsa să trăiţi veşnic în acest fel”, asta pentru mine ar fi fost un mare iad.

De aceea, mulţi oameni nu pot răbda să trăiască în astfel de condiţii şi ies afară în aer liber, fără direcţie şi scop. Se adună în grupuri şi merg în afara oraşelor, în mijlocul naturii, unii ca să facă gimnastică, iar alţii pentru altceva. Mi s-a spus despre unii că ies în aer liber şi aleargă, ori se suie pe munţi până la înălţimea de 6000 de metri. Îşi ţin răsuflarea, apoi o lasă, şi iarăşi inspiră adânc… Lucruri de nimic. Aceasta arată că inima lor este strivită de nelinişte şi caută o ieşire. Am spus unuia dintre aceştia: “Voi săpaţi o groapă, o măriţi, vă minunaţi de groapa ce aţi făcut-o şi… săriţi în ea, prăvălindu-vă în jos, în timp ce noi [creştinii] săpăm groapa, dar aflăm metale preţioase. Nevoinţa noastră are rost, fiindcă se face pentru ceva mai înalt.“

Simplificaţi-vă viaţa!

Mirenii spun: “Fericiţi sunt cei care trăiesc în palate şi au toate înlesnirile”. Dar însă fericiţi sunt cei care au izbutit să-şi simplifice viaţa şi s-au eliberat din laţul acestui progres lumesc al multelor înlesniri, sau mai degrabă al multelor greutăţi, şi au scăpat de acest stres înfricoşător al vremii noastre de azi. Dacă omul nu îşi simplifică viaţa, se chinuieşte, în timp ce simplificând-o nu va avea acest stres.

Odată, la Sinai un german i-a spus unui copil de beduin, care era foarte deştept: “Tu eşti deştept, poţi învăţa carte”. “Şi după aceea?”, îl întrebă copilul. “După aceea o să devii mecanic”. “Şi după aceea?”. “După aceea iţi vei deschide un atelier de reparat maşini”. “Şi după aceea?”. “După aceea o să-l măreşti”. “Si după aceea?”. “După aceea vei lua şi pe alţii să lucreze şi vei avea mult personal”. “Adică, ii spune, să am eu durere de cap, apoi să dau şi altuia durere de cap, şi după aceea altuia? Nu este mai bine acum, când nu am nicio durere de cap?” Cea mai mare durere de cap vine din gândurile acestea: “Să facem aceasta, să facem cealaltă”. Dacă gândurile ar fi duhovniceşti, cel ce le are ar simţi mângâiere duhovnicească şi nu ar avea durere de cap.

Încă şi la mireni insist mult asupra simplităţii, pentru ca multe din cele ce se fac nu sunt de trebuinţă şi îi mănâncă stresul. Le vorbesc de cumpătare şi nevoinţă. Strig mereu: “Simplificaţi-vă viaţa, şi stresul va fugi“. Cele mai multe divorţuri de aici pornesc. Oamenii au de făcut multe treburi, multe lucruri şi astfel se ameţesc. Lucrează amândoi, tata şi mama, şi îşi lasă copiii de izbelişte. Osteneală, nervi – din probleme mici, scandaluri mari – apoi, divorţ fără justificare. Acolo ajung. Dar dacă şi-ar simplifica puţin viata, ar fi şi odihniţi, şi veseli. Acest stres este o catastrofă.

Odată mă aflam într-o casă foarte luxoasă. Discutând cu stăpânii ei, aceştia mi-au zis: „Noi trăim în rai, în timp ce alţi oameni duc lipsă”. “Trăiţi în iad”, le spun. “Nebune, în noaptea aceasta…”, a spus Dumnezeu bogatului. Dacă Hristos m-ar întreba: “Unde vrei să trăieşti, într-o puşcărie sau într-o casă ca aceasta?”, eu aş răspunde: “Într-o puşcărie întunecată”, pentru că puşcăria m-ar ajuta. Mi-ar aminti de Hristos, de sfinţii mucenici, mi-ar aminti de pustnicii care au stat în crăpăturile pământului, mi-ar aminti de călugărie. Puşcăria ar semăna puţin şi cu chilia mea, şi m-aş bucura. Dar casa voastră de ce mi-ar aduce aminte şi la ce m-ar ajuta? De aceea puşcăriile mă odihnesc mai mult decât un salon lumesc, dar şi decât o chilie frumoasă a unui monah. De mii de ori aş prefera să stau în puşcărie, decât într-o astfel de casă.

Odată, fiind găzduit în casa unui prieten din Atena, gazda m-a rugat să primesc un creştin înainte de a se lumina de ziuă, deoarece în altă vreme a zilei acela nu putea. Aşadar, acel om a venit bucuros şi slăvind neîncetat pe Dumnezeu. Avea multă smerenie şi simplitate şi-mi cerea să mă rog pentru familia lui. Fratele acesta era cam pe la 38 de ani şi avea şapte copii. Împreună cu familia lui mai stăteau şi cei doi părinţi ai săi; în total unsprezece suflete, care locuiau împreună într-o singură cameră. Îmi spunea cu toată simplitatea pe care o avea: “Camera ne încape numai atunci când stăm în picioare, dar când trebuie să ne culcăm nu ne mai încape, este puţin strâmtă. Dar, slavă lui Dumnezeu, acum am făcut un adăpost pentru bucătărie şi am rezolvat-o. Părinte, noi cel puţin avem un acoperiş deasupra capului, în timp ce alţii stau sub cerul liber”. Lucra ca tocilar. Locuia în Atena şi plecă înainte de a se lumina de ziuă ca să ajungă la Pireu, unde lucra. Din pricina statului în picioare şi a multelor drumuri avea varice, care îl deranjau, însă multa lui dragoste pentru familie îl făcea să uite durerile şi suferinţele. Mai ales se prihănea pe sine mereu şi spunea ca nu are dragoste, pentru că nu face fapte bune cum se cuvine unui creştin şi lăuda pe femeia sa că face fapte bune, pentru că pe lângă copiii şi socrii săi, de care avea grijă, mergea şi lua lucrurile bătrânilor din vecinătate, pe care le spăla; le punea acestora casele în rânduială şi le făcea şi câte o supă. Pe faţa acestui bun creştin se putea vedea zugrăvit harul dumnezeiesc. Avea înlăuntrul său pe Hristos şi era plin de bucurie, iar camera sa era plină de bucurie paradisiacă. În timp ce aceia care nu au înlăuntrul lor pe Hristos sunt plini de nelinişte. Chiar şi numai doi oameni dintre aceştia să fie, nu încap nici în unsprezece camere. Pe când acei unsprezece oameni, care aveau pe Hristos în ei, încăpeau într-o singură cameră.

Chiar şi pe unii oameni duhovniceşti îi vezi că nu încap, oricât loc ar avea, fiindcă înlăuntrul lor n-a intrat în întregime Hristos. Dacă femeile ce au trăit în Farasa ar fi văzut luxul care exista azi, chiar şi în mănăstiri, ar fi zis: “Va arunca Dumnezeu foc să ne ardă! Ne va părăsi Dumnezeu”. Acelea îşi făceau treburile taca-taca. Dis-de-dimineaţă trebuia să scoată caprele la păscut, apoi să deretice casa. După aceea, mergeau la bisericuţele din împrejurimi ori se adunau prin peşteri, unde vreuna, care ştia puţină carte, citea Sinaxarul cu Sfântul zilei. Pe urmă dă-i la metanii; rosteau apoi şi rugăciunea: “Doamne Iisuse…”. Şi lucrau, şi se osteneau. Femeia trebuia să ştie să coasă toate hainele casei. Şi pe atunci le cosea cu mâna. Maşini de cusut erau puţine, şi acelea numai în oraşe; în sate nu existau. În Farasa exista numai o singură maşină de cusut. Coseau încă şi hainele bărbaţilor lor, care erau mai comode decât cele de astăzi; iar ciorapii ii împleteau cu mâna. Aveau gust, tragere de inimă, şi le mai rămânea şi timp, fiindcă ele pe toate le făceau simple. Femeile din Farasa nu se uitau la amănunte. Trăiau bucuria călugăriei. Şi dacă, de pildă, pătura nu era bine întinsă şi atârna puţin într-o parte, şi i-ai fi spus: “Îndreaptă pătura!”, ea ţi-ar fi răspuns: “Te împiedică la rugăciune?”.
Oamenii de astăzi nu cunosc această bucurie a călugăriei. Ei cred că nu trebuie să trăieşti în lipsă, ca să nu te chinuieşti. Dacă oamenii ar gândi puţin mai călugăreşte, dacă ar trăi mai simplu, ar fi liniştiţi. Acum se chinuiesc, pentru că au în sufletul lor nelinişte şi deznădejde. “Cutare a reuşit în viaţă fiindcă şi-a făcut două blocuri de locuinţe sau pentru că a învăţat cinci limbi etc. Iar eu nu am nici un apartament şi nu ştiu nicio limba străină. Oh, sunt pierdut!”. Unul are o maşină şi începe: “Cutare are una mai bună. Să-mi iau şi eu”. Ia una mai bună, însă tot nu se bucură de ea, pentru că altul are una încă şi mai bună. Şi ia pe cea încă şi mai bună, dar după aceasta află că unii au avioane personale şi iar se chinuieşte. Nu se mai opresc. În timp ce unul nu are maşină slăveşte pe Dumnezeu şi se bucură. “Slava lui Dumnezeu, spune, nu-i nimic ca n-am maşină. Am în schimb picioare sănătoase şi pot merge. Câţi oameni nu sunt cu picioarele tăiate şi nu se pot sluji pe sine, nu pot ieşi la plimbare, ci le trebuie un om să-i slujească, în timp ce eu am picioarele mele!”. Şi un şchiop se bucura când spune: “Alţii sunt lipsiţi de amândouă picioarele!”.

Nemulţumirea şi nesaţiul sunt un rău mare. Cel robit bunurilor materiale este stăpânit mereu de mâhnire şi de nelinişte, pentru că pe de o parte tremură ca să nu piardă cele materiale, iar pe de alta parte ca să nu i se ia sufletul. Într-o zi a venit un bogat din Atena şi mi-a spus: “Părinte, am pierdut legătura cu fiii mei; mi-am pierdut copiii!”. “Câţi copii ai?”, îl întreb. “Doi”, îmi răspunde. “I-am crescut cu lapte de pasăre. Tot ce au vrut au avut! Chiar şi maşină le-am luat.” Din discuţie reieşea că şi el avea maşina lui, şi femeia sa pe a ei, şi copiii lui pe a lor. “Binecuvântatu-le, i-am spus, tu în loc să-ţi micşorezi problemele, le-ai mărit. Acum ai nevoie de un garaj mare pentru maşini, de un mecanic pe care să-l plăteşti de patru ori mai mult ca să le repare, ca să nu mai vorbim de faptul că vă primejduiţi toţi patru în fiecare clipă să muriţi. În timp ce dacă ţi-ai fi simplificat viaţa, familia ţi-ar fi fost unită, v-aţi fi înţeles unul pe altul şi nu ai fi avut aceste probleme. Nu sunt vinovaţi copiii tăi, tu eşti vinovat că nu te-ai îngrijit să le dai altă educaţie”. O familie, patru maşini, un garaj, un mecanic etc.! Ce are dacă merge unul mai târziu? Toate aceste înlesniri nasc greutăţi.

Altă dată a venit un alt familist la coliba mea – familia lui era alcătuită din cinci persoane – şi mi-a zis: “Părinte, avem o maşină şi mă gândesc să-mi iau alte două. Ne vor ajuta”. “Dar te-ai gândit cât vă vor îngreuia? l-am întrebat. Pe aceea pe care o ai o pui acolo, într-o gaură, pe toate trei unde le vei pune? Îţi va trebui un garaj şi o magazie pentru carburanţi. Veţi trece prin trei primejdii. Mai bine sa aveţi una şi să vă limitaţi ieşirile. Veţi avea atunci timp să vă vedeţi şi de copii. Veţi avea şi linişte. Simplificarea este totul”. “Nu m-am gândit la aceasta”, îmi zice.

Când eram mici făceam dintr-un mosor o jucărie minunată, şi ne bucuram de ea. Copiii mici se bucură de o maşinuţă mai mult decât oricare din părinţii lor, atunci când îşi cumpără un Mercedes. Dacă întrebi o fetiţă: “Ce vrei, o păpuşă sau un bloc de locuinţe?”, vei vedea ca îţi răspunde: “O păpuşă”. Aşadar, copiii mici cunosc deşertăciunea lumii.
- Părinte, ce ajuta mai mult pentru ca cineva să cunoască această bucurie a cumpătării?
- Să prindă sensul cel mai adânc al vieţii. “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu…”. De aici porneşte simplitatea şi orice înfruntare corectă a lucrurilor”.

Sursa:http://sfantulmunteathos.wordpress.com/

Scrieri Pentru Suflet

Se zicea iarasi, ca dupa ce auzea ca s-au copt tot felul de poame si se treceau, atunci
singur zicea: aduceti-mi. Si gusta numai odata putin din toate si multumea lui Dumnezeu.

Pr.Arsenie Boca- Sfantul si omul cavernelor

Partea 1

Partea 2

Scrieri Pentru Suflet.

Spuneau batarnii, ca s-au dat oarecând la Schit putine smochine uscate si ca unele ce erau
de nimic, nu i-au trimis lui avva Arsenie, ca sa nu se para ca il ocarasc. Iar batranul auzind, na
venit la biserica, zicand : m-ati despartit pe mine, nedandu-mi binecuvantarea pe care a
trimis-o Dumnezeu fratilor si de care nu am fost vrednic sa ma impartasesc. Si au auzit toti si
s-au folosit de smerenia batranului. Si mergand preotul, i-a dus lui smochinele, si l-au adus pe
el la biserica cu bucurie.

Binecuvantarea de la Sfanta Liturghie.

Dacă binecuvântarea lui Dumnezeu asupra omului, fie de-a dreptul, fie prin mijlocitori, e lesne de înţeles, nu puţini sunt cei care nu pricep cum poate omul să-şi binecuvinteze Creatorul. Eu însumi am primit întrebări sau nedumeriri de acest fel.

Cei mai mulţi argumentează prinepisodul din Cartea Facerii în care se istoriseste că Avraam (el, patriarhul), întorcându-se victorios din luptă, a primitbinecuvântarea enigmaticului Melchisedec, rege al Salemului şi preot al Dumnezeului-Celui-Preaînalt, şi, în semn de supunere, i-a dat acestuia zeciuială din prada de război (Fc 14,17-20). Or, după obişnuitul raţionament (pe care, de altfel, îl foloseşte şi Apostolul Pavel(Evr 7,7)), cel mai mic primeşte binecuvantare de la cel mai mare, iar nu invers.

În cazul acesta, obiectează scepticii, cum e posibil ca omul mic să-L binecuvinteze pe Marele Dumnezeu? Nu cumva este aceasta îngâmfare sau, de-a dreptul, obrăznicie?...

Nedumerirea e pricinuită de insuficienta cunoaştere a termenului  "binecuvântare”. Când aceasta vine de la Creator la creatură, ea este revărsare de binefaceri; când însă vine de la creatură la Creator, ea înseamnă laudă, preamărire, mulțumire, jubilaţia omului de a se recunoaşte drept beneficiarul darurilor pe care numai Dumnezeu le poate da. O mărturie în acest sens o avem chiar în episodul din Cartea Facerii; iată rostirea întreaga a lui Melchisedec cätre Avraam: “Binecuuântat să fie Avraam de către Dumnezeul-Cel~Preainalt, Ziditorul cerului şi al pământului! Şi binecuvântat să fie Dumnezeul-Cel-Preaĭnalt, Cel ce i-a dat pe vrăjmaşii tăi in mâini le tale”.Înţelesul e cum nu se poate mai clar. 

De altfel, din respectuoasă teamă de Dumnezeu, evreii evitau (evită şi astăzi) să-I pronunţe numele. Când lisus Se afla în judecata sinedriului sub învinuirea că Se dă drept Fiul lui Dumnezeu, arhiereul Îl întreabă: Eşti tu Hristosul, fiul Celui-Binecuvântat? (Mc 14,61).

Psalmii lui David abundă în a-L binecuvanta pe Dumnezeu. Dau doar câteva exemple:

Din Psalmul 15: Bínecuvânta-voi pe Domnul Cel ce m'a înţelepţit (Ps. 15,7), Din Psalmul 25: În adunări Te voi binecuvanta, Doamne? (Ps. 25,12). Din psalmul 103 (pe care, de altfel, îl auziți la Vecernie): Binecuvintează, suflete al meu, pe Domnul ! (Ps. 103,1). Iată şi un exemplu din Psalmul 144, în care cele două stihuri pe care le voi cita sunt construite pe principiul paralalelismului sinonimic, în sensul că stihul al doilea repetă ideea primului, dar cu alte cuvinte; în el avem evidenţa că a-L binecuvanta și a-L lăuda pe Dumnezeu sunt una şi aceeaşi lucrare: “În toate zilele Te voi binecuvanta şi numele Tău îl voi lăuda în veac şi în veacul veacului” (Ps 144,2.)

În cea mai ușoară accepţie, a-L binecuvanta pe Dumnezeu înseamnă a-l vorbi frumos sau a-L vorbi de bine. Acest fel de binecuvântare este opusul injuriei. Din păcate, printre popoarele care cultivă înjurătura de cele sfinte se numără şi al nostru, şi nu puţini au fost moraliştii care au atras atenţia asupra acestui nărav, pe cat de urât, pe atât de degradant. Aici nu mai e vorba de credinţă sau necredinţă; ateul adevărat îl neagă pe Dumnezeu cu decență, prin ceea ce consideră el că e argumentație, dar nu prin vulgaritatea injuriei.

A-L vorbi (sau a-L cuvânta) pe Dumnezeu de bine este a-I rosti numele cel puțin cu respect, dacă nu cu iubire, şi a te referi la opera Lui în duhul adevărului și al bunei cuviințe. Greutatea cuvântării de Dumnezeu în binecuvantare e atât de puternică, încât cei doi termeni ai rostirii, mai ales în formula muzicală, pot funcționa separat în aceeaşi propoziţie; se poate spune „binecuvântat eşti, Doamne”, dar şi „bine eşti cuvântat, Doamne”.

Marea majoritate a slujbelor bisericeşti se deschid cu formula: Binecuvântat este Dumnezeul nostru, totdeauna, acum şi pururea şi in vecii vecilor. 

Din cele şapte Taine ale Bisericii, doar două, constituite ca atare, se deschid cu rostirea:Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului si a Sfântului Duh..., anume Botezul și Nunta. Li se adaugă Euharistia. Întrucât însă aceasta este încorporată organic în structura Sfintei Liturghii (care, cum am văzut, se deschide cu această formulă), înseamnă că, de fapt, Liturghia este considerată ea însăși o Taina a Bisericii, sau, în orice caz, așezată pe aceeași treaptă. Dacă Botezul instituie comuniunea unei persoane cu Hristos, dacă Nunta instituie comuniunea a două persoane care întemeiază o familie și se înscrie astfel în comuniunea mai largă a societății, Liturghia instituie comuniunea dintre membrii poporului lui Dumnezeu, pe de o parte, și comuniunea acestora cu aceea a Sfintei Treimi, pe de alta, realizând astfel plinirea ÎmpărățieiCerurilor. De altfel, formula acestei deschideri este preluată din Sfânta Scriptura, si anume din Evanghelia după Marcu. La intrarea Sa triumfală în Ierusalim, Domnul este întâmpinat de bucuria poporului cu strigătul: Osana! Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnuluí! Binecuvântată este Împărăția care vine...(Mc. 11, 9-10) 

Faptul că obiectul binecuvântării liturgice nu este Sfânta Treime, ci Împărăția Acesteia atestăplinătatea Împaratiei veșnice, în care drepții nu sunt niște bieiți naufragiați scăpați (mântuiți) de la înec, ci fericiți moștenitori ai Părintelui ceresc. Iată cuvintele cu care Dreptul Judecător li Se va adresa celor de-a dreapta Sa, adică celor ce s'au mântuit prin fapta buna ca lucrare acredinței si iubirii: “Veniți, binecuvântații Părintelui Meu, mosteniți Împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.” Asadar, drepții devin bine-cuvântații unei Împărații binecuvântate, în care ei domnesc împreună cu sfinții și cu Dumnezeu Treimic. Binecuvântarea de deschidere se încheie cu o rostire comună și celorlalte forme de binecuvântare, precum și tuturor ecfoniselor: “...acum și pururea și în vecii vecilor.” Formula cuprinde trei adverbe temporale: acum, adică timpul prezent, cel în care se rostește binecuvântarea și se desfășoară slujba; pururea (ca varianta pentru pururi sau de-a pururi), adică viitorul indefinit în spaţiul istoric, mereu, în permanență, fără întrerupere, continuu; şi în vecii vecilor (cu variantele în veacul veacului, în veacul vecilor), adică dincolo de istorie, în veșnicie, în viaţa veacului ce va să fie. Întreaga formulă aparent stereotipă și banală, atestă adevărul continuității dintre Împărăția Cerurilor care deja a venit, se află întru noi şi înaintează prin istorie, şi Cea care va să vină, adică cea care se va rotunji, desăvârșită, pentru veșnicie. Această curgere a Împărăției nu e altceva decât o permanentă inserție a timpului în eternitate. Este exact ceea ce ne oferă Liturghia ortodoxă prin Binecuvantare, Euharistie şi Cuminecare. În prima rugăciune de dinaintea împărtăşirii, Sfântul Vasile cel Mare numeşte Cuminecătura (adica Trupul şi Sângele Domnului) merinde pentru viaţa de veci. Merindea e hrana pe care o poartă cu sine călătorul. Or, ce preț mai are timpul când tu, călător prin el, porți în traistă însăși veșnicia? 

Preotul şi-a încheiat astfel prima rostire, iar poporul răspunde: Amin.

Acest cuvânt ebraic, adoptat și generalizat în cultul creştin, înseamnă, în traducere literală, „Aşa să fiel”, şi cu el se încheie, ca într'o concluzie, toate formulele de binecuvantare, rugăciunile şi ecfonisele. În marea majoritate a cazurilor, poporul este cel care îl rostește. Aşa îl întâlnim în Vechiul Testament, unde i se atribuie şi o seamă de nuanțe. Când regele David a adus în Ierusalim chivotul Domnului, aflat pâna atunci în pribegie, la finele serbării le-a cerut preoților şi cântăreților să-L slăvească pe Dumnezeu printr-un imn alcătuit de el, care se termina astfel: Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, din veac şi până-n veac! Iar porunca regelui adăuga: Şi tot poporul va zice: Amin! Şi cronicarul conchide: Şi așa L-au lăudat pe Domnul (1 Par 16,36).

Într-un alt timp al istoriei evreieşti, cărturarul Ezdra a adunat poporul în piaţa cetății spre a-i citiși tâlcui Scripturile. Înainte de începerea lecturilor „Ezdra L-a binecuvântat pe Domnul, Dumnezeul-Cel-Mare, iar întregul popor; ridicându-şi mâinile, a zis: Amin! (Ne 8,6)

Amin-ul însă putea sa aibă şi puterea unui juramânt care trebuia ţinut. În aceeaşi perioadăistorică de care am vorbit mai sus, conducătorul Neemia a constatat că întreaga societate iudaică era bântuită de corupţie prin camătă şi, în faţa întregului popor, a dat dispoziţii drastice pentru stârpirea acestui flagel. Iată cum povesteşte el acest episod în cronica pe care ne-a lăsat-o: “Atunci, chemând preoţii, i-am legat cu jurământ că vor face aşa cum le-am spus. Iar eu mi-am scuturat îmbrăcămintea şi am zis: Aşa să-l scuture Dumnezeu, şi de casă şi de roada muncii lui, pe tot omul care nu se va ţine de cuvântul acesta; aşa să fie: scuturat şi gol!... Si toată adunarea a zis: Amin! Şi L-a lăudat pe Domnul; şi poporul şi-a ţinut cuvântul.” (Ne 5,12-13)

Domnul lisus Hristos, în cuvântările Sale pe teme absolut noi, surprinzatoare şi dificile pentru mentalitatea vremii, i-a conferit Amin-ului un înţeles cu totul special, acela de adevăr sau adevărat, menit să apese pe ideea că spusele Sale în nici un caz nu pot fi puse la îndoială.

Vorbind mulţimilor despre dumnezeirea Sa şi despre învierea morţilor, El exclamă de doua ori la începutul fiecareia din cele trei principale aserţiuni: Amin, amin vă spun, ceea ce se traduce: Adevăr; adevăr vă spun (In 5,19-25) (sau, în variantă: Adevărat, adevărat este ceea ce vă spun).

Mai mult, Iisus Hristos este nu doar Cel ce spune adevărul, dar El Însuşi este Adevărul. Mărturia o avem în propria Sa definire de Sine: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viața (In 14,6), dar şi în Apocalipsă, unde El este numit Amin-ul. Citez: “Aşa grăieşte Amin-ul, Martorul cel credincios şi adevărat.” (Ap 3,14).

Așadar, El este Da-ul prin excelenţă, Adevărul şi garanţia absolută a adevărului.

Cu acelaşi puternic înteles este folosit Amin-ul în aceeaşi Apocalipsă, anume în textul referitor la venirea Mielului Înjunghiat: „Iată, El vine cu norii, şi fiece ochi Îl va vedea, şi cei ce L-au împuns;și din pricina Lui se vor tângui toate seminţiile pământului. Da! Amin." (Ap 1,7). E cât se poate de clar că rolul Amin-ului este acela de a-l întări pe Da. Tot aşa îl foloseşte Sfântul Pavel în a Doua sa Epistolă către Corinteni. Apărându-se de cei care îl învinuiseră de ambiguitate, el afirmă că nici el şi nici ucenicii săi nu s'au comportat duplicitar, adică pe formula Da-şi-Nu, ci întemeiați doar pe Da, după modelul lui Dumnezeu, ale Cărui făgăduinţe îl implică numai pe Da. Și conchide:De aceea prin El este din parte-ne Amin-ul, spre slava lui Dumnezeu (2 Co 1, 20).

Tot de la Sfântul Apostol Pavel știm că în adunările creştinilor din vremea lui se obşnuia ca la sfârşitul unei cateheze, căreia îi urma o rugăciune de lăuda lui Dumnezeu, poporul să zică Amin?Iată, prin urmare, splendoarea universului duhovnicesc al acestui cuvânt de numai două silabe, pe care poporul lui Dumnezeu îl rostește la începutul Sfintei Liturghii şi de mai multe ori în desfășurarea ei.

Prin acest Aşa să fie! îşi exprimă credincioşii nu numai acordul cu rostirea preotului, dar şi angajarea lor solemnă de participare la dialogul liturgic. Acesta mi se pare lucrul cel mai important, pe care vă rog să-l rețineți cu credinţă şi bucurie.

Dialogul liturgic nu e o simplă convenţie între două părți, ci expresia comuniunii între doua trepte de slujire. Prin răspunsurile provocate de preot, credincioşii îl întâmpină și-l completează în una şi aceeaşi slujire. Iată doar câteva exemple:

Preotul: Pace tuturor.

Poporul: Şi duhului tău.

Preotul: Sus să avem inimile.

Poporul: Avem către Domnul.

Preotul: În pace să ieşim.

Poporul: Întru numele Domnului.

Totul se leagă, aşa cum vom vedea mai departe. Sensurile replicilor se întrepătrund, prefigurând desăvârşita armonie a Împăraţiei Cerurilor, spre care ne îndreptăm având-o. În una şi aceeaşi rostire, preotul se roagă pentru credincioși, dar şi pentru el, în timp ce credincioşii se roagă pentru ei, dar şi pentru preot, in aşa fel încât la Dumnezeu ajunge o singura voce, care le cuprinde pe toate, aşa cum Dumnezeu este Unul în Trei Persoane şi cum cele Trei Persoane sunt una în Unul.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania - Cartea deschisă a împărăției - o însoțire liturgică pentru preoți și mireni, pag.58-64)

Sursa:http://ortodoxiatinerilor.ro