vineri, 5 octombrie 2012
Scrieri Pentru Suflet
Zis-a avva Arsenie, ca de ajuns este calugarului sa doarma un ceas, de este nevoitor.
SĂRBĂTOAREA SFINTEI PARASCHEVA - 2012
În fiecare an, sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva este un prilej de apropiere şi de mărturisire creștină pentru credincioşi din ţară şi din străinătate, care vin la Iaşi pentru a se închina la moaştele Sfintei Parascheva şi ale altor sfinţi ai Bisericii Ortodoxe. Anul acesta, pelerinii care vor veni să se închine la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva se vor putea închina şi la moaştele Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos, aduse de la Mănăstirea Kitaev (Ucraina), de către Înaltpreasfinţitul Părinte Antonie, Arhiepiscop de Borispil şi rector al Academiei Teologice din Kiev. De asemenea, la sărbătoarea Sfintei Parascheva, vor fi prezenți și Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, care va efectua o vizită la Iași în perioada 12-15 octombrie, Preafericitul Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei, precum și alți ierarhi din țară și din străinătate, după cum se menţionează într-un comunicat de Presă emis de Arhiepiscopia Iaşilor.
La evenimentele organizate de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei în perioada 7-15 octombrie 2012, presa va avea acces pe baza legitimaţiilor de serviciu. În data de 14 octombrie 2012, slujba Sfintei Liturghii va fi oficiată pe esplanada din faţa Catedralei Mitropolitane, pe o scenă special amenajată.
În cele ce urmează este prezentat programul detaliat al evenimentelor prilejuite de sărbătoarea dedicată Sfintei Cuvioase Parascheva și o relatare a vieții Sfântului Cuvios Teofil:
Sărbătoarea Sfintei Parascheva 2012
(370 de ani de la Sinodul de la Iaşi din anul 1642)
Program 07-15 octombrie 2012
Duminică, 07 octombrie 2012:
• Orele 07.00-12.00 – Miezonoptica, Utrenia şi Sfânta Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea, Vecernia și Paraclisul Maicii Domnului (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 18.00-19.30 – Concursul coral Lăudaţi pe Domnul, ediţia a IX-a – etapă din concursul organizat de Patriarhia Română (în Catedrala Mitropolitană).
Luni, 08 octombrie 2012:
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).
Marţi, 09 octombrie 2012:
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 13.00 – Vernisajul expoziţiei de fotografii Călător în ţara dorului (în Turnul Mănăstirii Golia). Expoziţia se va desfăşura în perioada 07-15 octombrie 2012 şi va fi organizată în colaborare cu Asociaţia Centrul de Promovare Turistică. Vor fi prezentate fotografii ale domnului Irinel Cîrlănarul.
• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).
Miercuri, 10 octombrie 2012 :
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).
Joi, 11 octombrie 2012:
• Orele 06.30 – Procesiune cu moaştele Sf. Cuv. Parascheva, înconjurul Catedralei prin Bulevardul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi depunerea lor pe platoul din faţa Catedralei pentru închinare.
• Orele 08.00-12.00 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie arhierească în Catedrala Mitropolitană.
• Orele 17.00 – Lansare în format e-book a două lucrări: Sfânta Parascheva de la Iaşi (album) și Viața Părintelui Cleopa și lansarea oficială a lucrării Cuvioasa Parascheva - Sfânta populară a Ortodoxiei, în istoria și evlavia poporului român (autori: Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan și Pr. Cătălin Adumitroaiei) – la Mănăstirea ”Sf. Trei Ierarhi”, în Sala Gotică.
Vineri, 12 octombrie 2012:
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie arhierească în Catedrala Mitropolitană.
• Orele 11.30 – Sfinţirea apei (aghiazma mică) și Sf. Maslu în curtea Catedralei Mitropolitane, lângă Biblioteca „D. Stăniloae”.
• Orele 19.00-21.00 – Pelerinajul Calea Sfinţilor – Procesiune cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva și moaștele Sf. Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos, aduse de la Mănăstirea Kitaev – Ucraina. Se va desfăşura pe traseul: Str. Sf. Andrei, Str. Palat, Biserica Sf. Nicolae Domnesc, B-dul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi se va încheia cu depunerea sfintelor moaşte pe platoul din faţa Catedralei Mitropolitane, pentru închinare.
• Orele 22.20 – Întâmpinarea, pe Aeroportul din Iaşi, a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi a Preafericitului Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei.
• Orele 21.00-01.00 – Slujba de priveghere în cinstea Aducerii moaştelor Sf. Ap. Andrei la Iaşi în anul 1996 (Vecernia, Litia şi Utrenia – în Catedrala Mitropolitană).
Sâmbătă, 13 octombrie 2012:
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Ceasurile, Sfânta Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 09.00 – Întâmpinarea, la Catedrala Mitropolitană, a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi a Preafericitului Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei.
• Orele 10.00 – Sfinţirea şi inaugurarea noului sediu al Policlinicii Centrului Medical Providenţa, situat pe Bld. Ștefan cel Mare și Sfânt nr. 10.
• Orele 10.45 – Sfinţirea lucrărilor de modernizare la Casa Diaconia – Centrul Multifuncţional de Asistenţă Socială şi Educaţie (se împlinesc 10 ani de la înfiinţarea Fundaţiei Solidaritate şi Speranţă).
• Orele 11.30 – Sfințirea Bisericii „Intrarea Domnului în Ierusalim” – Flora, Iași.
• Orele 17.00 – Inaugurarea expoziției de carte dedicată Sinodului de la Iași din anul 1642 și Mărturisirii de Credință a Mitropolitului Petru Movilă (la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi”, în Sala Gotică).
• Orele 19.00 – Concert de muzică ortodoxă corală românească și rusească al Operei Naționale Române din Iași – în Catedrala Mitropolitană.
• Orele 21.00-03.00 – Slujba de priveghere a Sf. Cuv. Parascheva (Vecernia, Litia, Utrenia şi Sfânta Liturghie - în Catedrala Mitropolitană).
Duminică, 14 octombrie 2012:
• Orele 07.00 – Miezonoptica, Acatistul Sf. Cuv. Parascheva şi Ceasurile (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 09.30-13.00 – Sfânta Liturghie (pe podiumul din faţa Catedralei Mitropolitane).
• Orele 17.00 – Concert de muzică religioasă al Corului Sanctus al Catedralei Mitropolitane din Iaşi și lansarea cărții „Creație și interpretare corală la Catedrala Mitropolitană din Iași”.
• Orele 20.00 – Slujba de priveghere a Sf. Cuv. Parascheva (Vecernia, Litia, Utrenia).
Luni, 15 octombrie 2012:
• Orele 10.00 – Deschiderea Simpozionului Mărturisirea de credință – Locul și rolul ei în Tradiția Bisericii Ortodoxe (Sala „Dr. Iustin Moisescu”).
Viața Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun după Hristos
În octombrie 1788, în orăşelul Mahnovo din gubernia Kiev, Eufrosina, soţia preotului Andrei Gorenkovski, slujitor al Bisericii „Naşterea Maicii Domnului”, a născut gemeni: Toma şi Calinic. Spre uimirea Eufrosinei, Toma n-a vrut să sugă, întorcându-şi de fiecare dată faţa de la sân. Ca să-şi scape copilul de la moarte, mama a fost nevoită să găsească un mijloc pentru a-l hrăni: îi dădea să mănânce fiertură de cartofi, ridichi şi morcovi. Toate acestea Toma le primea cu plăcere, însă numai ce-i atingeau de buze vasul cu lapte, copilul îşi întorcea imediat faţa, plângând în hohote.
În inima mamei a început să se înfiripeze răceala faţă de micuţul Toma. După o vreme, Eufrosina s-a hotărât să scape de un asemenea copil şi a încercat în mai multe rânduri să-l înece. Însă de fiecare dată Dumnezeu i-a salvat pruncului viaţa.
Tatăl necăjit, văzând cât de mult îşi urăşte soţia sa propriul copil, a hotărât să-l îndepărteze pe Toma de ea pentru o bucată de vreme. Pentru aceasta a căutat fără ştirea Eufrosinei o doică căreia i-a dat spre creştere pruncul. Femeia, neavând alte mijloace, îl hrănea pe Toma cu pâine înmuiată în miere îndoită cu apă, înştiinţându-l zilnic pe tată despre starea copilului.
Doica îl îngrijea pe Toma ca pe propriul său fiu. Se spune că îl ducea pe copil la biserică în fiecare duminică, spre a-l împărtăşi cu Sfintele Taine.
Curând a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu ca să-l cheme la Sine pe tatăl şi purtătorul de grijă al lui Toma. Simţind apropierea morţii, preotul Gorenkovski l-a încredinţat pe copil unui morar, iar acesta l-a dat unui ţăran înstărit care nu avea copii.
După mutarea lui Toma în casa bogătaşului fără copii, acest binefăcător şi al doilea tată al pruncului s-a stins pe neaşteptate. Soţia acestuia, dorind să se recăsătorească, s-a grăbit să se despartă de Toma. Pentru aceasta ea l-a înduplecat pe preotul satului să-l ia pe băiat.
Preotul s-a învoit, iar micuţul Toma şi-a găsit un nou adăpost.
Spre uimirea tuturor, micuţul nu arăta nici o înclinaţie către jocurile obişnuite vârstei sale. El se retrăgea de o parte şi, alegându-şi un loc mai singuratic, se cufunda în sine încruntat, trist şi cugetător. Biserica devenise adăpostul cel mai drag al acestui neobişnuit copil. Băiatul nu pierdea nici o slujbă, grăbindu-se vesel, odată cu primul dangăt de clopot, să meargă acolo unde sufletul lui se odihnea. Toma era găsit adesea înaintea uşilor închise ale bisericii din sat, cufundat în rugăciune şi desprins, parcă, din tot ceea ce-l înconjoară în această lume.
Lipsindu-se de lucruri, Toma dădea tot ce putea săracilor. Odată Toma a văzut pe uliţă un băiat îmbrăcat în zdrenţe; fără să stea pe gânduri, şi-a scos cămaşa şi a dat-o săracului, iar el s-a întors acasă doar cu haina pe deasupra. Totuşi binefăcătorul lui a văzut altfel cele întâmplate, iar Toma a fost aspru pedepsit pentru fapta sa de milostenie…
Când Toma a împlinit şapte ani, preotul a început să-l înveţe carte; curând însă, el s-a îmbolnăvit şi a murit. Cu nemângâiată amărăciune Toma a plâns pentru ocrotitorul său.
Epitropul bisericii locului, presupunând că ura Eufrosinei faţă de fiul ei pierise, a hotărât să-l ducă pe Toma înapoi acasă. Atunci când şi-a zărit fiul, Eufrosina spărgea lemne. Văzându-l, a aruncat cu toporul în el, furioasă, încât ascuţişul toporului i-a despicat lui Toma umărul drept. Epitropul l-a luat repede pe micuţ şi l-a dus acasă. În timp ce lui Toma i se vindeca rana, epitropul a aflat întâmplător că în Kiev, la Mănăstirea Bratski, trăieşte un bătrân, preot văduv, care îi era lui Toma unchi bun. La acest monah şi ultim ocrotitor l-a dus epitropul pe copilul care încă nu se însănătoşise deplin. El i-a povestit stareţului tot ce ştia despre nefericita lui rudă, încredinţându-i spre creştere, într-acest chip, pe copilul său de suflet. Toma a fost înscris la Academia Duhovnicească de la Mănăstirea Bratski. Copilul a crescut dând dovadă de o purtare exemplară şi învăţând cu spor. Iubea mult Psaltirea, învăţând pe dinafară psalmii îndrăgiţi.
Lovită de Domnul cu o boală de nevindecat, Eufrosina, văzând asupra sa mânia lui Dumnezeu, a început să se căiască, vărsând lacrimi, pentru cruzimea cu care îl prigonise pe fiul ei. Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în casa ei, având mângâierea de a o vedea împăcată cu el şi de a primi binecuvântarea ei.
– Iartă-mă, fiule, striga, pocăindu-se, mama lui, iartă-mă pe mine împietrita, proasta, necugetata… Am avut mintea întunecată şi n-am cunoscut greutatea nelegiuirii pe care am făcut-o… Nu mă blestema pe mine, mama ta cea rea, şi pomeneşte-mă pe mine, păcătoasa, în rugăciunile tale neîncetate…
Spunând acestea, Eufrosina şi-a strâns fiul cu putere la piept şi însemnându-l cu o cruce mare, şi-a dat duhul în pace.
Ca elev, Toma îndeplinea tot ceea ce i se cerea la şcoală; nesimţind însă chemarea de a continua cu studii academice superioare, privea la acestea ca la nişte mijloace defel sigure pentru dobândirea acelor cunoştinţe care îl duc pe om la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi descoperă inimilor curate tainele măririi dumnezeieşti. De aceea, tânărul Toma şi-a ales ca instituţie de învăţământ superior biserica, unde, sârguind la citire şi cântare, îşi deprindea mintea cu neîncetata cugetare la Dumnezeu şi rugăciune. Începând de atunci, gândul la călugărie nu l-a părăsit o clipă: mai devreme sau mai târziu, trebuia să-l pună în practică.
După ce a murit şi unchiul său, Toma a rămas fără mijloace de trai şi fără adăpost. Retrăgându-se din Academie, în anul 1810, Toma a fost numit dascăl în oraşul Cighirin; din pricina glasului prea slab a fost mutat în acelaşi an ca paracliser în târguşorul Obuhov. După puţin timp, în toiul războiului din 1812, Toma a intrat ca frate în Mănăstirea Kievo-Bratski. Aici a împlinit felurite ascultări: brutar, bucătar, ajutor de felcer, paracliser şi clopotar. Această ascultare îi plăcea cu deosebire lui Toma.
Pe 11 decembrie 1821 Toma a fost primit în rândul monahilor cu numele Teodorit. La puţin timp după aceasta, Teodorit a fost numit veşmântar, iar pe 30 septembrie 1822 a fost hirotonit ierodiacon. Primind, după rânduiala mănăstirească, o mică sumă din danii, Teodorit a rămas acelaşi postitor aspru şi nu avea nimic în chilia sa. Dimpotrivă, străin de orice dorinţă de agonisire, afla în aceasta prilejul de a face bine aproapelui: căci rămânând fără mâncare câte două-trei zile, dădea hrană şi bani pelerinilor, săracilor şi nevoiaşilor.
Arătând faţă de toţi dragoste de aproapele, după pilda lui Hristos, el îndeplinea cu bucurie şi ascultările fraţilor, şi luând asupra sa ostenelile altora, slujea obştii cu osârdie.
Pe 6 februarie 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit iconom al Mănăstirii Bratski. Dorind să rămână în desăvârşită însingurare, a cerut să fie eliberat din funcţie şi totodată a cerut să i se îngăduie a pustnici în peşterile săpate de Preacuviosul Teodosie în satul Lesniki. Această din urmă cerere fiindu-i respinsă, Teodorit a păşit pe calea unei nevoinţe aparte, luând asupră-şi marea cruce a nebuniei pentru Hristos.
Mărindu-şi şi mai mult nevoinţele întru nebunia pentru Hristos, fericitul şi-a aşezat în chilie un sicriu vechi, însă nu se culca noaptea în el, ci păstra acolo felurite provizii şi vase. Mai mult, în ziua tunderii sale în marea schimă, când a primit numele de Teofil şi-a cusut culionul de schimnic din bucăţi de cârpă şi l-a purtat aşa până la moarte.
Credincioşii se ţineau întotdeauna după el, însetând să audă măcar un singur cuvânt din partea lui. Conducerea Academiei nu-l iubea pe „murdarul şi zdrenţărosul monah Teofil” şi se plângea în fiecare zi mitropolitului că numeroşi curioşi tulburau liniştea şi bunul mers al activităţilor şcolare. În urma acestor plângeri, fericitul a fost mustrat aspru; şi, pentru a nu stârni noi nemulţumiri, a fost nevoit să se ascundă în pădure de admiratorii săi, întorcându-se acasă numai după apusul soarelui. Şi aici însă îl găsea mulţimea şi, aşteptându-l pe malurile Niprului, îl petrecea până la chilie.
Fiindcă viaţa plină de zarvă a Mănăstirii Bratski îl obosea, Teofil s-a retras într-o livadă mare şi umbroasă în Glubociţa unde se îndeletnicea cu citirea de cărţi mântuitoare de suflet.
Pe 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil, din pricina vârstei înaintate şi a slăbiciunii, a cerut să fie mutat din Mănăstirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, anume în Mănăstirea Bolnicinâi. Înaltpreasfinţitul Filaret l-a mutat însă în pustia Goloseev din apropierea Kievului, dându-i spre folosinţă „acea chilie în care locuia răposatul ierodiacon Eustatie”. Faima nevoitorului a crescut tot mai mult, atrăgând spre pustia Goloseev o mulţime de oameni râvnitori. Mireasma vieţii sale sfinte ajunsese până departe, fiind simţită de toţi cei aflaţi în căutare de mângâiere şi sfat duhovnicesc. Conducerea mănăstirii, în primele zile ale intrării lui Teofil acolo, a dat puţină atenţie „ciudăţeniilor” lui. În anul 1848 asupra fericitului s-au pornit prigoane şi felurite nemulţumiri pentru viaţa sa ciudată. Mitropolitul Filaret l-a oprit pe fericit de la slujire şi i-a îngăduit doar a se împărtăşi în fiecare sâmbătă, îmbrăcat cu toate veşmintele preoţeşti, „pentru mântuirea sufletului”.
După această hotărâre, Teofil a fost îndepărtat din pustia Goloseev şi strămutat în aşa-numita „livadă Novopasecinâi”. Chiar dacă biserica era foarte departe, el nu pierdea nici o slujbă, ajungând în biserică mai înainte de primul sunet al clopotului.
Fericitul Teofil a vieţuit mai bine de o jumătate de an în livada Novopasecinâi, după care a fost strămutat, potrivit poruncii mitropolitului, în pustia Kitaev din apropierea Kievului. Aceasta se întâmpla în ziua de 29 aprilie 1849. Aici, fericitul Teofil n-a părăsit nevoinţa nebuniei pentru Hristos, ci dimpotrivă. Plimbându-se adesea prin pădure, alegea o buturugă mare şi petrecea zile şi nopţi întregi îngenunchind pe ea, suspinând neîncetat din pricina stricăciunilor veacului acestuia şi rugându-se pentru iertarea lumii păcătoase.
Ca să nu rămână nici o clipă în nelucrare, fericitul torcea lână, împletea ciorapi şi ţesea pânză, pe care o dădea mai ales pictorilor de icoane pentru a o folosi în munca lor. În vreme ce se îndeletnicea cu rucodelia, citea Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară, precum şi felurite rugăciuni. Făcând zilnic nenumărate mătănii înaintea icoanelor, fericitul Teofil nu dădea trupului său ostenit decât răgazul cel mai scurt cu putinţă. Chilia fericitului Teofil nu lăsa să se vadă că de ea se îngrijea mâna unui om; era plină de lucruri îngrămădite şi acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era întrebat de ce face aşa, fericitul răspundea:
– Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.
Avea obiceiul de a da vizitatorilor câte un lucru oarecare, neînsemnat în sine, dar care cuprindea o aluzie profetică la soarta ce-i aştepta. Un ciob, o aşchie, un măr putred, o pară, o bucată de plăcintă, un castravete, o cârpă, o prescură, un muc de lumânare, chiar câte o balegă, din care se găseau adesea în coşurile lui – toate acestea aveau la fericit un sens simbolic strâns legat de persoana cu pricina…
Cu puţin înainte de sfârşitul său, care s-a întâmplat în ziua de 23 aprilie a anului 1853, Teofil s-a mutat din Kitaev în Goloseev, la dorinţa întâistătătorului de aici, care nutrea faţă de fericit sinceră dragoste şi cinstire.
– Fie după voia ta, i-a zis fericitul ca răspuns la călduroasa chemare a sa. O să mă mut la tine, dar ţine minte – mă voi întoarce ca să mor în vechiul cuib.
Aceste cuvinte s-au adeverit: în ziua de 15 iulie, fericitul Teofil, la porunca mitropolitului, s-a întors iar la Kitaev.
În ultimele zile ale vieţii sale era văzut şi în Lavră, unde venea în fiecare zi să slujească un acatist al Maicii Domnului înaintea icoanei făcătoare de minuni numită „Cenotohovska”.
În octombrie 1853, Teofil a încetat să mai primească hrană şi se mulţumea doar să stea în picioare la rugăciune, au început să i se umfle picioarele, dar el nu băga de seamă, şi îşi sporea încă şi mai mult nevoinţele de rugător.
În pace şi fără tulburare, fericitul Teofil şi-a încredinţat sufletul în mâna lui Dumnezeu în ziua de 28 octombrie la ora 5 după-amiaza, anul 1853.
Vestea despre sfârşitul fericitului a atras în Sihăstria Kitaev mulţimi de oameni nu numai din vecinătăţi, ci şi din oraşele mai îndepărtate.
Procesiunea de înmormântare a fost săvârşită în jurul Bisericii „Sfânta Treime” şi după câteva minute sicriul, în sunetul cântării „Sfinte Dumnezeule” şi al tânguirii clopotelor de la Kitaev, a fost coborât în sânurile pământului.
Moaştele Sfântului Cuvios Teofil cel nebun pentru Hristos se păstrează la Mănăstirea Kitaev, care mai adăposteşte şi alte importante relicve sfinte: părţi din moaştele Sfinţilor 12 Apostoli, ale Sfinţilor Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea şi ale altor mari sfinţi ai Bisericii.
Istoricul Mănăstirii Kitaev
Pustia Kitai oferea călugărilor linişte şi mulţi se retrăgeau aici, în mod special de la Lavra Pecerska din Kiev. Prima atestare documentară a Mănăstirii Kitaev este din anul 1159.
Conform tradiţiei, Mănăstirea Kitaev a fost înfiinţată de cneazul Andrei Bogoliubskii (Iubitorul de Dumnezeu) în secolul al XII-lea. La început era un schit micuţ, cu peşteri. În anul 1716, gubernatorul Goliţin a construit aici o biserică de lemn, închinată Sfântului Cuvios Serghie de Radonej, şi câteva chilii, schitul devenind în scurt timp un loc de pelerinaj. Cei mai importanţi stareţi ai mănăstirii au fost Dositei şi Teofil. Între 1763-1768, Ştefan Demianov a construit o biserică din piatră, în stil baroc, închinată Sfintei Treimi. În 1744, mănăstirea a fost vizitată de împărăteasa Elisaveta Petrovna (fiica lui Petru I), aceasta contribuind la construcţia trapezei.
În 1835 a fost construită biserica închinată Sfinţilor 12 Apostoli, o trapeză şi clopotniţa.
În anul 1904 a fost ridicată biserica închinată Sfântului Cuvios Serafim de Sarov.
Până în 1870, Pustia Kitaiului servea ca loc de veci pentru monahii adormiţi întru Domnul de la Lavra Pecerska. Peşterile din Kitaev aveau aproximativ aceeaşi lungime ca cele din Lavra Pecerska şi au fost descoperite în 1858.
În a doua parte a secolului al XIX-lea, în apropierea Pustiei Kitaiului, pe drumul ce duce în satul Kruglik, a fost ridicat Schitul „Schimbarea la Faţă”, cu un cimitir al fraţilor de la Lavră. Acest schit a fost închis în 1924.
La începutul secolului al XX-lea, aici s-a deschis un orfelinat. După 1917, mănăstirea a fost devastată, fiind transformată în închisoare pentru preoţii şi monahii din Kiev şi din împrejurimi.
În anul 1920, mănăstirea a fost închisă şi, din 1930, transformată în Institut de Cercetare pentru fructe. Clopotniţa a fost distrusă în 1932, cărţile şi alte obiecte bisericeşti de valoare s-au pierdut, multe au fost arse. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu altarul de lemn din secolul al XVIII-lea, în stil baroc, poleit cu aur. Ultimii călugări au fost arestaţi în 1931 şi acuzaţi de activitate contrarevoluţionară. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, mai multe clădiri ale mănăstirii au fost distruse.
În 1990, biserica a fost redeschisă ca parohie în subordinea Bisericii Ortodoxe Ucrainene. În 1993-1994, în urma unor descoperiri arheologice peşterile au fost înzestrate cu cele necesare bunei desfăşurări a slujbelor religioase şi a fost sfinţită biserica închinată Sfântului Dositei. Din 1993 este schit al Lavrei Pecerska, iar trei ani mai târziu, în 1996, mănăstirea a devenit independentă. Cu ocazia împlinirii a 2000 de ani de la Naşterea lui Iisus Hristos, în cea mai mare încăpere din peşteri a fost sfinţită o biserică închinată Soborului Maicii Domnului.
Mănăstirea Kitaev adăposteşte importante relicve sfinte: părţi din moaştele Sfinţilor 12 Apostoli, ale Sfinţilor Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea, ale Sfântului Teofil cel nebun pentru Hristos şi ale altor mari sfinţi ai Bisericii.
Pe lângă acestea, aici se găsesc icoane cu părticele din moaştele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov, ale Sfântului Mucenic Trifon şi ale Sfântului Daniil al Moscovei, precum şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Vatopedina.
Stareţul mănăstirii este Arhimandritul Prohor (Kostiucenko). Slujbele se ţin în Biserica „Sfânta Treime” şi în Biserica „Sfinţii 12 Apostoli”.
În fiecare an, sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva este un prilej de apropiere şi de mărturisire creștină pentru credincioşi din ţară şi din străinătate, care vin la Iaşi pentru a se închina la moaştele Sfintei Parascheva şi ale altor sfinţi ai Bisericii Ortodoxe. Anul acesta, pelerinii care vor veni să se închine la moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva se vor putea închina şi la moaştele Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos, aduse de la Mănăstirea Kitaev (Ucraina), de către Înaltpreasfinţitul Părinte Antonie, Arhiepiscop de Borispil şi rector al Academiei Teologice din Kiev. De asemenea, la sărbătoarea Sfintei Parascheva, vor fi prezenți și Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, Preafericitul Părinte Daniel, care va efectua o vizită la Iași în perioada 12-15 octombrie, Preafericitul Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei, precum și alți ierarhi din țară și din străinătate, după cum se menţionează într-un comunicat de Presă emis de Arhiepiscopia Iaşilor.
La evenimentele organizate de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei în perioada 7-15 octombrie 2012, presa va avea acces pe baza legitimaţiilor de serviciu. În data de 14 octombrie 2012, slujba Sfintei Liturghii va fi oficiată pe esplanada din faţa Catedralei Mitropolitane, pe o scenă special amenajată.
În cele ce urmează este prezentat programul detaliat al evenimentelor prilejuite de sărbătoarea dedicată Sfintei Cuvioase Parascheva și o relatare a vieții Sfântului Cuvios Teofil:
Sărbătoarea Sfintei Parascheva 2012
(370 de ani de la Sinodul de la Iaşi din anul 1642)
Program 07-15 octombrie 2012
Duminică, 07 octombrie 2012:
• Orele 07.00-12.00 – Miezonoptica, Utrenia şi Sfânta Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea, Vecernia și Paraclisul Maicii Domnului (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 18.00-19.30 – Concursul coral Lăudaţi pe Domnul, ediţia a IX-a – etapă din concursul organizat de Patriarhia Română (în Catedrala Mitropolitană).
Luni, 08 octombrie 2012:
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).
Marţi, 09 octombrie 2012:
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 13.00 – Vernisajul expoziţiei de fotografii Călător în ţara dorului (în Turnul Mănăstirii Golia). Expoziţia se va desfăşura în perioada 07-15 octombrie 2012 şi va fi organizată în colaborare cu Asociaţia Centrul de Promovare Turistică. Vor fi prezentate fotografii ale domnului Irinel Cîrlănarul.
• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).
Miercuri, 10 octombrie 2012 :
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 16.00-18.00 – Ceasul al IX-lea și Vecernia (în Catedrala Mitropolitană).
Joi, 11 octombrie 2012:
• Orele 06.30 – Procesiune cu moaştele Sf. Cuv. Parascheva, înconjurul Catedralei prin Bulevardul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi depunerea lor pe platoul din faţa Catedralei pentru închinare.
• Orele 08.00-12.00 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie arhierească în Catedrala Mitropolitană.
• Orele 17.00 – Lansare în format e-book a două lucrări: Sfânta Parascheva de la Iaşi (album) și Viața Părintelui Cleopa și lansarea oficială a lucrării Cuvioasa Parascheva - Sfânta populară a Ortodoxiei, în istoria și evlavia poporului român (autori: Pr. Prof. Dr. Ion Vicovan și Pr. Cătălin Adumitroaiei) – la Mănăstirea ”Sf. Trei Ierarhi”, în Sala Gotică.
Vineri, 12 octombrie 2012:
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Utrenia şi Sf. Liturghie arhierească în Catedrala Mitropolitană.
• Orele 11.30 – Sfinţirea apei (aghiazma mică) și Sf. Maslu în curtea Catedralei Mitropolitane, lângă Biblioteca „D. Stăniloae”.
• Orele 19.00-21.00 – Pelerinajul Calea Sfinţilor – Procesiune cu moaştele Sfintei Cuvioase Parascheva și moaștele Sf. Cuvios Teofil, cel nebun pentru Hristos, aduse de la Mănăstirea Kitaev – Ucraina. Se va desfăşura pe traseul: Str. Sf. Andrei, Str. Palat, Biserica Sf. Nicolae Domnesc, B-dul „Ştefan cel Mare şi Sfânt” şi se va încheia cu depunerea sfintelor moaşte pe platoul din faţa Catedralei Mitropolitane, pentru închinare.
• Orele 22.20 – Întâmpinarea, pe Aeroportul din Iaşi, a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi a Preafericitului Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei.
• Orele 21.00-01.00 – Slujba de priveghere în cinstea Aducerii moaştelor Sf. Ap. Andrei la Iaşi în anul 1996 (Vecernia, Litia şi Utrenia – în Catedrala Mitropolitană).
Sâmbătă, 13 octombrie 2012:
• Orele 07.00-11.30 – Miezonoptica, Ceasurile, Sfânta Liturghie (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 09.00 – Întâmpinarea, la Catedrala Mitropolitană, a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, şi a Preafericitului Părinte Krystof, Arhiepiscop de Praga şi Mitropolit al ţinuturilor cehe şi al Slovaciei.
• Orele 10.00 – Sfinţirea şi inaugurarea noului sediu al Policlinicii Centrului Medical Providenţa, situat pe Bld. Ștefan cel Mare și Sfânt nr. 10.
• Orele 10.45 – Sfinţirea lucrărilor de modernizare la Casa Diaconia – Centrul Multifuncţional de Asistenţă Socială şi Educaţie (se împlinesc 10 ani de la înfiinţarea Fundaţiei Solidaritate şi Speranţă).
• Orele 11.30 – Sfințirea Bisericii „Intrarea Domnului în Ierusalim” – Flora, Iași.
• Orele 17.00 – Inaugurarea expoziției de carte dedicată Sinodului de la Iași din anul 1642 și Mărturisirii de Credință a Mitropolitului Petru Movilă (la Mănăstirea „Sf. Trei Ierarhi”, în Sala Gotică).
• Orele 19.00 – Concert de muzică ortodoxă corală românească și rusească al Operei Naționale Române din Iași – în Catedrala Mitropolitană.
• Orele 21.00-03.00 – Slujba de priveghere a Sf. Cuv. Parascheva (Vecernia, Litia, Utrenia şi Sfânta Liturghie - în Catedrala Mitropolitană).
Duminică, 14 octombrie 2012:
• Orele 07.00 – Miezonoptica, Acatistul Sf. Cuv. Parascheva şi Ceasurile (în Catedrala Mitropolitană).
• Orele 09.30-13.00 – Sfânta Liturghie (pe podiumul din faţa Catedralei Mitropolitane).
• Orele 17.00 – Concert de muzică religioasă al Corului Sanctus al Catedralei Mitropolitane din Iaşi și lansarea cărții „Creație și interpretare corală la Catedrala Mitropolitană din Iași”.
• Orele 20.00 – Slujba de priveghere a Sf. Cuv. Parascheva (Vecernia, Litia, Utrenia).
Luni, 15 octombrie 2012:
• Orele 10.00 – Deschiderea Simpozionului Mărturisirea de credință – Locul și rolul ei în Tradiția Bisericii Ortodoxe (Sala „Dr. Iustin Moisescu”).
Viața Sfântului Cuvios Teofil, cel nebun după Hristos
În octombrie 1788, în orăşelul Mahnovo din gubernia Kiev, Eufrosina, soţia preotului Andrei Gorenkovski, slujitor al Bisericii „Naşterea Maicii Domnului”, a născut gemeni: Toma şi Calinic. Spre uimirea Eufrosinei, Toma n-a vrut să sugă, întorcându-şi de fiecare dată faţa de la sân. Ca să-şi scape copilul de la moarte, mama a fost nevoită să găsească un mijloc pentru a-l hrăni: îi dădea să mănânce fiertură de cartofi, ridichi şi morcovi. Toate acestea Toma le primea cu plăcere, însă numai ce-i atingeau de buze vasul cu lapte, copilul îşi întorcea imediat faţa, plângând în hohote.
În inima mamei a început să se înfiripeze răceala faţă de micuţul Toma. După o vreme, Eufrosina s-a hotărât să scape de un asemenea copil şi a încercat în mai multe rânduri să-l înece. Însă de fiecare dată Dumnezeu i-a salvat pruncului viaţa.
Tatăl necăjit, văzând cât de mult îşi urăşte soţia sa propriul copil, a hotărât să-l îndepărteze pe Toma de ea pentru o bucată de vreme. Pentru aceasta a căutat fără ştirea Eufrosinei o doică căreia i-a dat spre creştere pruncul. Femeia, neavând alte mijloace, îl hrănea pe Toma cu pâine înmuiată în miere îndoită cu apă, înştiinţându-l zilnic pe tată despre starea copilului.
Doica îl îngrijea pe Toma ca pe propriul său fiu. Se spune că îl ducea pe copil la biserică în fiecare duminică, spre a-l împărtăşi cu Sfintele Taine.
Curând a fost plăcut înaintea lui Dumnezeu ca să-l cheme la Sine pe tatăl şi purtătorul de grijă al lui Toma. Simţind apropierea morţii, preotul Gorenkovski l-a încredinţat pe copil unui morar, iar acesta l-a dat unui ţăran înstărit care nu avea copii.
După mutarea lui Toma în casa bogătaşului fără copii, acest binefăcător şi al doilea tată al pruncului s-a stins pe neaşteptate. Soţia acestuia, dorind să se recăsătorească, s-a grăbit să se despartă de Toma. Pentru aceasta ea l-a înduplecat pe preotul satului să-l ia pe băiat.
Preotul s-a învoit, iar micuţul Toma şi-a găsit un nou adăpost.
Spre uimirea tuturor, micuţul nu arăta nici o înclinaţie către jocurile obişnuite vârstei sale. El se retrăgea de o parte şi, alegându-şi un loc mai singuratic, se cufunda în sine încruntat, trist şi cugetător. Biserica devenise adăpostul cel mai drag al acestui neobişnuit copil. Băiatul nu pierdea nici o slujbă, grăbindu-se vesel, odată cu primul dangăt de clopot, să meargă acolo unde sufletul lui se odihnea. Toma era găsit adesea înaintea uşilor închise ale bisericii din sat, cufundat în rugăciune şi desprins, parcă, din tot ceea ce-l înconjoară în această lume.
Lipsindu-se de lucruri, Toma dădea tot ce putea săracilor. Odată Toma a văzut pe uliţă un băiat îmbrăcat în zdrenţe; fără să stea pe gânduri, şi-a scos cămaşa şi a dat-o săracului, iar el s-a întors acasă doar cu haina pe deasupra. Totuşi binefăcătorul lui a văzut altfel cele întâmplate, iar Toma a fost aspru pedepsit pentru fapta sa de milostenie…
Când Toma a împlinit şapte ani, preotul a început să-l înveţe carte; curând însă, el s-a îmbolnăvit şi a murit. Cu nemângâiată amărăciune Toma a plâns pentru ocrotitorul său.
Epitropul bisericii locului, presupunând că ura Eufrosinei faţă de fiul ei pierise, a hotărât să-l ducă pe Toma înapoi acasă. Atunci când şi-a zărit fiul, Eufrosina spărgea lemne. Văzându-l, a aruncat cu toporul în el, furioasă, încât ascuţişul toporului i-a despicat lui Toma umărul drept. Epitropul l-a luat repede pe micuţ şi l-a dus acasă. În timp ce lui Toma i se vindeca rana, epitropul a aflat întâmplător că în Kiev, la Mănăstirea Bratski, trăieşte un bătrân, preot văduv, care îi era lui Toma unchi bun. La acest monah şi ultim ocrotitor l-a dus epitropul pe copilul care încă nu se însănătoşise deplin. El i-a povestit stareţului tot ce ştia despre nefericita lui rudă, încredinţându-i spre creştere, într-acest chip, pe copilul său de suflet. Toma a fost înscris la Academia Duhovnicească de la Mănăstirea Bratski. Copilul a crescut dând dovadă de o purtare exemplară şi învăţând cu spor. Iubea mult Psaltirea, învăţând pe dinafară psalmii îndrăgiţi.
Lovită de Domnul cu o boală de nevindecat, Eufrosina, văzând asupra sa mânia lui Dumnezeu, a început să se căiască, vărsând lacrimi, pentru cruzimea cu care îl prigonise pe fiul ei. Nu cu mult timp înainte de moartea mamei, Toma a venit în casa ei, având mângâierea de a o vedea împăcată cu el şi de a primi binecuvântarea ei.
– Iartă-mă, fiule, striga, pocăindu-se, mama lui, iartă-mă pe mine împietrita, proasta, necugetata… Am avut mintea întunecată şi n-am cunoscut greutatea nelegiuirii pe care am făcut-o… Nu mă blestema pe mine, mama ta cea rea, şi pomeneşte-mă pe mine, păcătoasa, în rugăciunile tale neîncetate…
Spunând acestea, Eufrosina şi-a strâns fiul cu putere la piept şi însemnându-l cu o cruce mare, şi-a dat duhul în pace.
Ca elev, Toma îndeplinea tot ceea ce i se cerea la şcoală; nesimţind însă chemarea de a continua cu studii academice superioare, privea la acestea ca la nişte mijloace defel sigure pentru dobândirea acelor cunoştinţe care îl duc pe om la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu şi descoperă inimilor curate tainele măririi dumnezeieşti. De aceea, tânărul Toma şi-a ales ca instituţie de învăţământ superior biserica, unde, sârguind la citire şi cântare, îşi deprindea mintea cu neîncetata cugetare la Dumnezeu şi rugăciune. Începând de atunci, gândul la călugărie nu l-a părăsit o clipă: mai devreme sau mai târziu, trebuia să-l pună în practică.
După ce a murit şi unchiul său, Toma a rămas fără mijloace de trai şi fără adăpost. Retrăgându-se din Academie, în anul 1810, Toma a fost numit dascăl în oraşul Cighirin; din pricina glasului prea slab a fost mutat în acelaşi an ca paracliser în târguşorul Obuhov. După puţin timp, în toiul războiului din 1812, Toma a intrat ca frate în Mănăstirea Kievo-Bratski. Aici a împlinit felurite ascultări: brutar, bucătar, ajutor de felcer, paracliser şi clopotar. Această ascultare îi plăcea cu deosebire lui Toma.
Pe 11 decembrie 1821 Toma a fost primit în rândul monahilor cu numele Teodorit. La puţin timp după aceasta, Teodorit a fost numit veşmântar, iar pe 30 septembrie 1822 a fost hirotonit ierodiacon. Primind, după rânduiala mănăstirească, o mică sumă din danii, Teodorit a rămas acelaşi postitor aspru şi nu avea nimic în chilia sa. Dimpotrivă, străin de orice dorinţă de agonisire, afla în aceasta prilejul de a face bine aproapelui: căci rămânând fără mâncare câte două-trei zile, dădea hrană şi bani pelerinilor, săracilor şi nevoiaşilor.
Arătând faţă de toţi dragoste de aproapele, după pilda lui Hristos, el îndeplinea cu bucurie şi ascultările fraţilor, şi luând asupra sa ostenelile altora, slujea obştii cu osârdie.
Pe 6 februarie 1827, Teodorit a fost hirotonit ieromonah, fiind numit iconom al Mănăstirii Bratski. Dorind să rămână în desăvârşită însingurare, a cerut să fie eliberat din funcţie şi totodată a cerut să i se îngăduie a pustnici în peşterile săpate de Preacuviosul Teodosie în satul Lesniki. Această din urmă cerere fiindu-i respinsă, Teodorit a păşit pe calea unei nevoinţe aparte, luând asupră-şi marea cruce a nebuniei pentru Hristos.
Mărindu-şi şi mai mult nevoinţele întru nebunia pentru Hristos, fericitul şi-a aşezat în chilie un sicriu vechi, însă nu se culca noaptea în el, ci păstra acolo felurite provizii şi vase. Mai mult, în ziua tunderii sale în marea schimă, când a primit numele de Teofil şi-a cusut culionul de schimnic din bucăţi de cârpă şi l-a purtat aşa până la moarte.
Credincioşii se ţineau întotdeauna după el, însetând să audă măcar un singur cuvânt din partea lui. Conducerea Academiei nu-l iubea pe „murdarul şi zdrenţărosul monah Teofil” şi se plângea în fiecare zi mitropolitului că numeroşi curioşi tulburau liniştea şi bunul mers al activităţilor şcolare. În urma acestor plângeri, fericitul a fost mustrat aspru; şi, pentru a nu stârni noi nemulţumiri, a fost nevoit să se ascundă în pădure de admiratorii săi, întorcându-se acasă numai după apusul soarelui. Şi aici însă îl găsea mulţimea şi, aşteptându-l pe malurile Niprului, îl petrecea până la chilie.
Fiindcă viaţa plină de zarvă a Mănăstirii Bratski îl obosea, Teofil s-a retras într-o livadă mare şi umbroasă în Glubociţa unde se îndeletnicea cu citirea de cărţi mântuitoare de suflet.
Pe 1 decembrie a anului 1844, ieroschimonahul Teofil, din pricina vârstei înaintate şi a slăbiciunii, a cerut să fie mutat din Mănăstirea Kievo-Bratski în Lavra Kievo-Pecerska, anume în Mănăstirea Bolnicinâi. Înaltpreasfinţitul Filaret l-a mutat însă în pustia Goloseev din apropierea Kievului, dându-i spre folosinţă „acea chilie în care locuia răposatul ierodiacon Eustatie”. Faima nevoitorului a crescut tot mai mult, atrăgând spre pustia Goloseev o mulţime de oameni râvnitori. Mireasma vieţii sale sfinte ajunsese până departe, fiind simţită de toţi cei aflaţi în căutare de mângâiere şi sfat duhovnicesc. Conducerea mănăstirii, în primele zile ale intrării lui Teofil acolo, a dat puţină atenţie „ciudăţeniilor” lui. În anul 1848 asupra fericitului s-au pornit prigoane şi felurite nemulţumiri pentru viaţa sa ciudată. Mitropolitul Filaret l-a oprit pe fericit de la slujire şi i-a îngăduit doar a se împărtăşi în fiecare sâmbătă, îmbrăcat cu toate veşmintele preoţeşti, „pentru mântuirea sufletului”.
După această hotărâre, Teofil a fost îndepărtat din pustia Goloseev şi strămutat în aşa-numita „livadă Novopasecinâi”. Chiar dacă biserica era foarte departe, el nu pierdea nici o slujbă, ajungând în biserică mai înainte de primul sunet al clopotului.
Fericitul Teofil a vieţuit mai bine de o jumătate de an în livada Novopasecinâi, după care a fost strămutat, potrivit poruncii mitropolitului, în pustia Kitaev din apropierea Kievului. Aceasta se întâmpla în ziua de 29 aprilie 1849. Aici, fericitul Teofil n-a părăsit nevoinţa nebuniei pentru Hristos, ci dimpotrivă. Plimbându-se adesea prin pădure, alegea o buturugă mare şi petrecea zile şi nopţi întregi îngenunchind pe ea, suspinând neîncetat din pricina stricăciunilor veacului acestuia şi rugându-se pentru iertarea lumii păcătoase.
Ca să nu rămână nici o clipă în nelucrare, fericitul torcea lână, împletea ciorapi şi ţesea pânză, pe care o dădea mai ales pictorilor de icoane pentru a o folosi în munca lor. În vreme ce se îndeletnicea cu rucodelia, citea Psaltirea, pe care o ştia pe dinafară, precum şi felurite rugăciuni. Făcând zilnic nenumărate mătănii înaintea icoanelor, fericitul Teofil nu dădea trupului său ostenit decât răgazul cel mai scurt cu putinţă. Chilia fericitului Teofil nu lăsa să se vadă că de ea se îngrijea mâna unui om; era plină de lucruri îngrămădite şi acoperită pe dinăuntru cu un strat de gunoi şi murdărie. Atunci când era întrebat de ce face aşa, fericitul răspundea:
– Pentru ca tot ce se află în jurul meu să-mi amintească neîncetat de neorânduiala ce o am în suflet.
Avea obiceiul de a da vizitatorilor câte un lucru oarecare, neînsemnat în sine, dar care cuprindea o aluzie profetică la soarta ce-i aştepta. Un ciob, o aşchie, un măr putred, o pară, o bucată de plăcintă, un castravete, o cârpă, o prescură, un muc de lumânare, chiar câte o balegă, din care se găseau adesea în coşurile lui – toate acestea aveau la fericit un sens simbolic strâns legat de persoana cu pricina…
Cu puţin înainte de sfârşitul său, care s-a întâmplat în ziua de 23 aprilie a anului 1853, Teofil s-a mutat din Kitaev în Goloseev, la dorinţa întâistătătorului de aici, care nutrea faţă de fericit sinceră dragoste şi cinstire.
– Fie după voia ta, i-a zis fericitul ca răspuns la călduroasa chemare a sa. O să mă mut la tine, dar ţine minte – mă voi întoarce ca să mor în vechiul cuib.
Aceste cuvinte s-au adeverit: în ziua de 15 iulie, fericitul Teofil, la porunca mitropolitului, s-a întors iar la Kitaev.
În ultimele zile ale vieţii sale era văzut şi în Lavră, unde venea în fiecare zi să slujească un acatist al Maicii Domnului înaintea icoanei făcătoare de minuni numită „Cenotohovska”.
În octombrie 1853, Teofil a încetat să mai primească hrană şi se mulţumea doar să stea în picioare la rugăciune, au început să i se umfle picioarele, dar el nu băga de seamă, şi îşi sporea încă şi mai mult nevoinţele de rugător.
În pace şi fără tulburare, fericitul Teofil şi-a încredinţat sufletul în mâna lui Dumnezeu în ziua de 28 octombrie la ora 5 după-amiaza, anul 1853.
Vestea despre sfârşitul fericitului a atras în Sihăstria Kitaev mulţimi de oameni nu numai din vecinătăţi, ci şi din oraşele mai îndepărtate.
Procesiunea de înmormântare a fost săvârşită în jurul Bisericii „Sfânta Treime” şi după câteva minute sicriul, în sunetul cântării „Sfinte Dumnezeule” şi al tânguirii clopotelor de la Kitaev, a fost coborât în sânurile pământului.
Moaştele Sfântului Cuvios Teofil cel nebun pentru Hristos se păstrează la Mănăstirea Kitaev, care mai adăposteşte şi alte importante relicve sfinte: părţi din moaştele Sfinţilor 12 Apostoli, ale Sfinţilor Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea şi ale altor mari sfinţi ai Bisericii.
Istoricul Mănăstirii Kitaev
Pustia Kitai oferea călugărilor linişte şi mulţi se retrăgeau aici, în mod special de la Lavra Pecerska din Kiev. Prima atestare documentară a Mănăstirii Kitaev este din anul 1159.
Conform tradiţiei, Mănăstirea Kitaev a fost înfiinţată de cneazul Andrei Bogoliubskii (Iubitorul de Dumnezeu) în secolul al XII-lea. La început era un schit micuţ, cu peşteri. În anul 1716, gubernatorul Goliţin a construit aici o biserică de lemn, închinată Sfântului Cuvios Serghie de Radonej, şi câteva chilii, schitul devenind în scurt timp un loc de pelerinaj. Cei mai importanţi stareţi ai mănăstirii au fost Dositei şi Teofil. Între 1763-1768, Ştefan Demianov a construit o biserică din piatră, în stil baroc, închinată Sfintei Treimi. În 1744, mănăstirea a fost vizitată de împărăteasa Elisaveta Petrovna (fiica lui Petru I), aceasta contribuind la construcţia trapezei.
În 1835 a fost construită biserica închinată Sfinţilor 12 Apostoli, o trapeză şi clopotniţa.
În anul 1904 a fost ridicată biserica închinată Sfântului Cuvios Serafim de Sarov.
Până în 1870, Pustia Kitaiului servea ca loc de veci pentru monahii adormiţi întru Domnul de la Lavra Pecerska. Peşterile din Kitaev aveau aproximativ aceeaşi lungime ca cele din Lavra Pecerska şi au fost descoperite în 1858.
În a doua parte a secolului al XIX-lea, în apropierea Pustiei Kitaiului, pe drumul ce duce în satul Kruglik, a fost ridicat Schitul „Schimbarea la Faţă”, cu un cimitir al fraţilor de la Lavră. Acest schit a fost închis în 1924.
La începutul secolului al XX-lea, aici s-a deschis un orfelinat. După 1917, mănăstirea a fost devastată, fiind transformată în închisoare pentru preoţii şi monahii din Kiev şi din împrejurimi.
În anul 1920, mănăstirea a fost închisă şi, din 1930, transformată în Institut de Cercetare pentru fructe. Clopotniţa a fost distrusă în 1932, cărţile şi alte obiecte bisericeşti de valoare s-au pierdut, multe au fost arse. Nu se ştie ce s-a întâmplat cu altarul de lemn din secolul al XVIII-lea, în stil baroc, poleit cu aur. Ultimii călugări au fost arestaţi în 1931 şi acuzaţi de activitate contrarevoluţionară. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, mai multe clădiri ale mănăstirii au fost distruse.
În 1990, biserica a fost redeschisă ca parohie în subordinea Bisericii Ortodoxe Ucrainene. În 1993-1994, în urma unor descoperiri arheologice peşterile au fost înzestrate cu cele necesare bunei desfăşurări a slujbelor religioase şi a fost sfinţită biserica închinată Sfântului Dositei. Din 1993 este schit al Lavrei Pecerska, iar trei ani mai târziu, în 1996, mănăstirea a devenit independentă. Cu ocazia împlinirii a 2000 de ani de la Naşterea lui Iisus Hristos, în cea mai mare încăpere din peşteri a fost sfinţită o biserică închinată Soborului Maicii Domnului.
Mănăstirea Kitaev adăposteşte importante relicve sfinte: părţi din moaştele Sfinţilor 12 Apostoli, ale Sfinţilor Ioachim şi Ana, ale Sfinţilor Zaharia şi Elisabeta, ale Sfintei Cuvioase Dositeea, ale Sfântului Teofil cel nebun pentru Hristos şi ale altor mari sfinţi ai Bisericii.
Pe lângă acestea, aici se găsesc icoane cu părticele din moaştele Sfântului Cuvios Serafim de Sarov, ale Sfântului Mucenic Trifon şi ale Sfântului Daniil al Moscovei, precum şi o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului Vatopedina.
Stareţul mănăstirii este Arhimandritul Prohor (Kostiucenko). Slujbele se ţin în Biserica „Sfânta Treime” şi în Biserica „Sfinţii 12 Apostoli”.
Sursa:Patriarhia.ro
joi, 4 octombrie 2012
Rugaciunea de Joi
Rogu-Te deci, pentru rugăciunile ucenicilor Tăi, iartă păcatele noastre, ale tuturor, ale celor vii şi ale celor răposaţi. Dă-mi, Doamne, lacrimi fierbinţi, ca să-mi plâng păcatele. Darul Tau cel curăţitor, care a spălat picioarele ucenicilor Tăi, să spele şi să curăţească inima şi sufletul meu, ca aşa, cu vrednicie, cu curăţie şi cu umilinţă să mă împărtăşesc cu Sfintele Tale Taine, acum şi în timpul morţii mele, iar în ora despărţirii mele, cu bucurie să se suie sufletul meu la Tine, fără de nici o frică, întrebare sau împiedicare să trec vămile văzduhului, intrând în mărirea Ta cea cerească. Ajută-mi, Doamne, ca să Te măresc în veci, să mă închin Numelui Tău Celui Sfânt. Amin.
Scrieri Pentru Suflet.
Spuneau batarnii, ca s-au dat oarecând la Schit putine smochine uscate si ca unele ce erau
de nimic, nu i-au trimis lui avva Arsenie, ca sa nu se para ca il ocarasc. Iar batranul auzind, na
venit la biserica, zicand : m-ati despartit pe mine, nedandu-mi binecuvantarea pe care a
trimis-o Dumnezeu fratilor si de care nu am fost vrednic sa ma impartasesc. Si au auzit toti si
s-au folosit de smerenia batranului. Si mergand preotul, i-a dus lui smochinele, si l-au adus pe
el la biserica cu bucurie.
miercuri, 3 octombrie 2012
Scrieri Pentru Suflet.
Spunea avva Daniil pentru avva Arsenie, ca toata noaptea petrecea priveghind si cand voia
sa doarma dimineata pentru nevoia firii, zicea somnului : vino, rob rau; si atipea putin, sezand
si indata se scula.
"Eu nu mă împărtăşesc doar cu El ci cu veşnicia întreagă, cu fraţii mei, cu toate câte El le-a zidit !"
Doar din 2010 am început a merge la slujbele Bisericii noastre, după ce 28 de ani m-am întinat cu tot felul de murdării. Hristos m-a strigat şi mi-a întins mâna din copilărie, puţine au fost momentele când aproape că i-am şi atins-o, dar din păcate, de cele mai multe ori m-am întors cu spatele la El, la Cel care m-a iubit şi mă iubeşte mai mult decât orice şi oricine pe lumea asta şi dincolo de veşnicie.
O minte târâtă prin noroi, un suflet păcătos plin de amare patimi, căderi şi rătăciri... greu dar foarte greu se curăţă. Când eul stăpâneşte şi ne robeşte, şi mintea e oarbă şi nu pricepe. Cam aşa e şi cu mine.
Foarte greu înţeleg ce înseamnă să fii doar pentru El, ce este El, cine este El pentru mine, şi ce a făcut. Nu e de ajuns să crezi ci necesar e să-L simţi, să-L trăieşti şi fără răbdare nu se poate, fără lepădare nici gând. E de ajuns să facem un pas, are grijă Mântuitorul să-I facă pe restul către noi şi în locul nostru.
La început i-am cunoscut Răstignirea, Pătimirea, Durerea Lui dar nu cu inima, ci doar cu mintea, raţional. Şi mă gândeam cum de suferinţa Lui pentru noi a fost cea mai mare?! Şi a venit cârtirea. Mă întrebam, privindu-I suferinţa, oare alţii nu au pătimit şi mai mult, El a suferit doar un timp, căci atunci nu percepeam poate decât durerea fizică, o durere inviduală în mintea mea grea. Alţii în schimb o viaţă de durere, mucenicie şi necaz au dus. N-am fost în stare să spun asta cu voce tare, tacit mă bântuia. Până ce, din marea, marea milă şi grijă a Lui Dumnezeu pentru mine, mi-am citit gândul acesta într-o carte unde autorul acela spunând acelaşi lucru concluziona cu ceva pe care Domnul punând în inima mea i-a dat şi înţelegere.
Aşa este au fost şi alţii, spunea acesta, cu grele pătimiri, cu vieţi întregi în suferinţă şi jertfă pentru dreapta credinţă, dar nimeni, nimeni niciodată n-a putut vreodată a purta în trupul său păcatul întregii omenirii, fără a-i amesteca sângele. Toate cele împotriva firii, împotriva Fiinţei, dintru început până la sfârşituri El le-a simţit, le-a gustat amărăciunea, le-a răbdat.
Şi ca să înţeleg şi mai bine mă gândeam cum reacţionez eu cu o simplă durere de cap, cu un moment de deznădejde, cu un moment de mânie. Dar dacă cineva ar veni şi mi-ar lua ca într-un bulgăre tot răul vieţii mele şi mi-ar da să-l simt, pe tot odată. Imposibil! N-aş rezista! Dar pe lângă asta, pe lângă păcatul vieţii mele să-mi dea şi pe al fratelui sau mamei mele, dar a întregii omenirii!? Şi atunci am înţeles că ceea ce a făcut El a fost mai mare decât orice pe lumea asta, că numai El, Mântuitorul, a biruit păcatul tot.
Aşadar porunca cea dintâi ("Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău" (Luca 10, 27), nu foarte greu de îndeplinit, acum după ce înţelesesem, cu mintea mea limitată, o fărâmă din Jertfa Lui. Dar cum s-o dreg cu cea de-a doua, să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însămi. Dar nu s-a spus oare să mă lepăd de mine! Să mă nevoiesc! Să mă ostenesc, ba chiar să mă urăsc! Să-mi urăsc nimicnicia! Să învăţ a mă jertfi, a rupe din mine, a mă smeri, a îngenunchia! Şi atunci cum pe el, pe fratele meu să-l iubesc la fel?!
Dar uite că nici asta nu a lăsat Domnul departe de inima mea şi tocmai Maica Siluana deschide drumul ăsta către sufletul meu şi spune că: "Aproapele tău e oglinda ta!" că e cu neputinţă omului a se vedea pe sine, în toată profunzimea lui ca, de exemplu, în palma lui, căci cu neputinţă ar fi a mai trăi după o vedere aşa de urâtă.
Pentru că El, Domnul, mult milostiv cum este, a lăsat să ne vedem în cel de lângă noi, că el, fratele meu, este oglinda mea. Iar Părintele Rafail Noica într-una dintre cele straşnice cărţi pe care Domnul mi le-a dat să citesc “Celălalt Noica - Mărturii ale Monahului Rafail Noica”, o carte aparent simplă dar rânduită de Dumnezeu să vină la cel mai potrivit moment al vieţii mele, m-a învăţat că nu-mi iubesc aproapele ca pe mine, căci eu nici nu mai sunt, ci ca pe un alt eu, acel eu este chiar el, fratele meu, aproapele meu.
Şi totul a prins contur. În neputinţa lui sunt eu. Păcatul lui este al meu. Goliciunea lui este a mea, mizeria lui, nimicnicia lui şi chiar sfinţenie de văd în el, pe a mea mi-o văd, căci toţi păstram în noi sfinţenia cea dintru început, ascunsă mai adânc sau nu.
Şi da, de-i judec pe fraţii mei pe mine mă judec. Căci ei sunt eu, de-i iubesc, de-i ridic, de-i odihnesc, de-i osândesc... mie îmi fac toate acestea. Când mă uit cu dispreţ la el, la aproapele meu, la mine mă uit şi chiar la Dumnezeu.
Noi suntem unii în alţii, depindem unii de alţii, de asta la mântuire nu te duci singur, ci prin cei pe care i-ai ajutat la mântuire, căci ajutându-i pe ei de fapt pe tine te ajuţi. Suntem un întreg, ca un bulgăre plin de milioane şi milioane de conexiuni, interdependente unele de altele, deşi cu unele reacţionăm mai mult, cu altele mai puţin suntem un TOT, un tot ţinut în palma Sa, un tot purtat pe Crucea însângerată. “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, aceasta aduce roadă multă.” (Ioan, 15)
Tot drumul vieţii stă în devenirea cea întru Fiinţă, devenim fiinţe unite cu Fiinţa Sa. Un întreg. Şi El, darnic ca un Boier, a mers şi mai departe cu mine şi dă să văd că atunci când Sfânta Împărtăşanie mi se dă, acolo nu este doar El, nu este doar Hristos cu tot Trupul şi Sângele Lui, este acel TOT, este şi umanitatea pe care El a purtat-o, este şi creaţia întreagă, este şi Cuvântul cel dintru început, este şi soarele, este şi luna.
Eu nu mă împărtăşesc doar cu El ci cu veşnicia întreagă, cu fraţii mei, cu toate câte El le-a zidit. Mă înspăimânt, mă cutremur şi copleşită stau la vederea imensei Lui iubiri, a dărniciei Lui. Cum de, cu trupul şi mintea mea cea limitată, mi se dă, mi se îngăduie să i-au în mine pe Dumnezeu şi tot ce El creat-a pentru noi ?! Cum de, sufletul meu atât de limitat, aşa cum eu l-am adus, poate să poarte în el atât amar de ani şi pe Smeritul Dumnezeu ?!
Îmi aduc aminte de o pildă a unui sculptor ce face un dulce spic de grâu şi pe vârful lui odihnindu-se un porumbel. Mulţi s-au chinuit a înţelege, mulţi s-au pierdut chiar de adevăr neputând pricepe cum de un spic de grâu a putut suporta greutatea porumbelului. Era Maica noastră ţinând în Ea pe Dulcele Iisus.
Mare eşti Doamne! Şi minunate sunt lucrurile toate! Şi cu câtă înţelepciune le-ai făcut!
Ale Tale dintru ale Tale! Toate sunt ale tale şi toţi suntem ai Tăi! Din El venim, pe El suntem condamnaţi să-L iubim!
O, şi ce dulce condamnare! Nu înţeleg când aud de liber arbitru. Ce-i asta?! Cum adică eu pot alege dacă să-L iubesc sau nu? Dar există altă alternativă decât aceea de a te scufunda întru El, de a te contopi cu El? Nicicum! Cum aş putea eu, de exemplu să-mi aleg alt tată biologic, e cu putinţă oare aceasta? Da, doar poate amăgindu-mă că ar putea fi tatăl vitreg. Dar nu e. Unul e tatăl biologic şi rămâne în veac. Aşa este şi cu Bunul nostru Tată Ceresc. Să nu ne lăsăm amăgiţi, nu există alegere, n-ai cum alege.
De la El vii, la El te duci, la El toţi mergem, fie că vrem sau nu.
Şi ce nebunie să nu vrei!
Suntem condamnaţi să-L iubim, să ne iubim unii pe alţii! Îţi vine greu să-l suporţi pe cel care mereu îţi greşeşte? Caută să-l înţelegi, caută să-l iubeşti şi...
„Când vrei să speli pe cineva, când vrei să-l mustri, când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are el, ca să-l poţi spăla cu adevărat trebuie să te cobori la picioarele lui. Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el, până la starea la care să poţi cuprinde picioarele lui la inima ta, ca într-o îmbrăţişare plină de dragoste pentru curăţia lui.
Cine nu poate iubi atât de mult şi nu se poate apropia atât de dulce, nu va putea spăla şi curăţi niciodată în chip mântuitor pe nimeni.” (Pr. mărturisitor Constantin Sârbu)
“Da, nu putem noi, dar poate Dumnezeu. Şi noi dacă ne rugăm Lui şi dacă rămânem întru El, putem face pururea acest lucru. Căci zice: "Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi", căci fără de Mine nu puteţi face nimic. Dacă ne rugam Preasfântului şi Preabunului Dumnezeu, El ne ajută şi nouă ca să iubim pe cei ce ne urăsc, să facem bine celor ce ne fac rău, să binecuvântam pe cei ce ne vătăma pe noi.” (Pr. Cleopa Ilie)
Așa să ne ajute Stăpânul nostru Dumnezeu, să ne înveţe iubirea, să-I spunem că-L iubim, că vrem a ne odihni întru iubirea Lui, să ne plecăm genunchii şi inima la picioarele Lui să o aşezăm şi smerit cu ea să-I şoptim: Bunul meu Rege, eu sunt spin, Tu fă-mă crin!
Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!
(Maria Vicol)
Sursa:Ortodoxia Tinerilor
marți, 2 octombrie 2012
Patericul de la Optina
De-a lungul secolelor stăreţia a înflorit, atingînd culmea dezvoltării sale, apoi a slăbit, a ajuns la declin, ca mai tîrziu să renască din nou. A cam fost uitată în Rusia, în timpul cuviosului Paisie Velcicovski (sec. XVIII). Prin luptele sale, prin traducerile cărţilor Sfinţilor Părinţi şi prin exemplu personal, el a readus stăreţia peste ucenicii săi şi, astfel, a început să înflorească în Rusia, în special la schitul Optina. Primii stareţi la Optina ““ Lev, Macarie, Moisei şi Antonie au fost ucenici apropiaţi ai marelui stareţ Paisie. Această mlădiţă îmbelşugată a înflorit continuu de-a lungul a o sută de ani, trecînd de la părinte la fiu, în duhul ascultării autentice.
Această versiune electronică a cărţii este rezultatul coloborării noastre cu Biblioteca ortodoxă digitală VIOSTIL.
Rugaţi-vă pentru cei care au contribuit la realizarea acestei versiuni digitale a cărţii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)