Scrieri Pentru Suflet.

Spunea avva Daniil pentru avva Arsenie, ca toata noaptea petrecea priveghind si cand voia
sa doarma dimineata pentru nevoia firii, zicea somnului : vino, rob rau; si atipea putin, sezand
si indata se scula.

"Eu nu mă împărtăşesc doar cu El ci cu veşnicia întreagă, cu fraţii mei, cu toate câte El le-a zidit !"

Doar din 2010 am început a merge la slujbele Bisericii noastre, după ce 28 de ani m-am întinat cu tot felul de murdării. Hristos m-a strigat şi mi-a întins mâna din copilărie, puţine au fost momentele când aproape că i-am şi atins-o, dar din păcate, de cele mai multe ori m-am întors cu spatele la El, la Cel care m-a iubit şi mă iubeşte mai mult decât orice şi oricine pe lumea asta şi dincolo de veşnicie.

O minte târâtă prin noroi, un suflet păcătos plin de amare patimi, căderi şi rătăciri... greu dar foarte greu se curăţă. Când eul stăpâneşte şi ne robeşte, şi mintea e oarbă şi nu pricepe. Cam aşa e şi cu mine.

Foarte greu înţeleg ce înseamnă să fii doar pentru El, ce este El, cine este El pentru mine, şi ce a făcut. Nu e de ajuns să crezi ci necesar e să-L simţi, să-L trăieşti şi fără răbdare nu se poate, fără lepădare nici gând. E de ajuns să facem un pas, are grijă Mântuitorul să-I facă pe restul către noi şi în locul nostru.

La început i-am cunoscut Răstignirea, Pătimirea, Durerea Lui dar nu cu inima, ci doar cu mintea, raţional. Şi mă gândeam cum de suferinţa Lui pentru noi a fost cea mai mare?! Şi a venit cârtirea. Mă întrebam, privindu-I suferinţa, oare alţii nu au pătimit şi mai mult, El a suferit doar un timp, căci atunci nu percepeam poate decât durerea fizică, o durere inviduală în mintea mea grea. Alţii în schimb o viaţă de durere, mucenicie şi necaz au dus. N-am fost în stare să spun asta cu voce tare, tacit mă bântuia. Până ce, din marea, marea milă şi grijă a Lui Dumnezeu pentru mine, mi-am citit gândul acesta într-o carte unde autorul acela spunând acelaşi lucru concluziona cu ceva pe care Domnul punând în inima mea i-a dat şi înţelegere.

Aşa este au fost şi alţii, spunea acesta, cu grele pătimiri, cu vieţi întregi în suferinţă şi jertfă pentru dreapta credinţă, dar nimeni, nimeni niciodată n-a putut vreodată a purta în trupul său păcatul întregii omenirii, fără a-i amesteca sângele. Toate cele împotriva firii, împotriva Fiinţei, dintru început până la sfârşituri El le-a simţit, le-a gustat amărăciunea, le-a răbdat.

Şi ca să înţeleg şi mai bine mă gândeam cum reacţionez eu cu o simplă durere de cap, cu un moment de deznădejde, cu un moment de mânie. Dar dacă cineva ar veni şi mi-ar lua ca într-un bulgăre tot răul vieţii mele şi mi-ar da să-l simt, pe tot odată. Imposibil! N-aş rezista! Dar pe lângă asta, pe lângă păcatul vieţii mele să-mi dea şi pe al fratelui sau mamei mele, dar a întregii omenirii!? Şi atunci am înţeles că ceea ce a făcut El a fost mai mare decât orice pe lumea asta, că numai El, Mântuitorul, a biruit păcatul tot.

Aşadar porunca cea dintâi ("Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău" (Luca 10, 27), nu foarte greu de îndeplinit, acum după ce înţelesesem, cu mintea mea limitată, o fărâmă din Jertfa Lui. Dar cum s-o dreg cu cea de-a doua, să iubesc pe aproapele meu ca pe mine însămi. Dar nu s-a spus oare să mă lepăd de mine! Să mă nevoiesc! Să mă ostenesc, ba chiar să mă urăsc! Să-mi urăsc nimicnicia! Să învăţ a mă jertfi, a rupe din mine, a mă smeri, a îngenunchia! Şi atunci cum pe el, pe fratele meu să-l iubesc la fel?!

Dar uite că nici asta nu a lăsat Domnul departe de inima mea şi tocmai Maica Siluana deschide drumul ăsta către sufletul meu şi spune că: "Aproapele tău e oglinda ta!" că e cu neputinţă omului a se vedea pe sine, în toată profunzimea lui ca, de exemplu, în palma lui, căci cu neputinţă ar fi a mai trăi după o vedere aşa de urâtă.

Pentru că El, Domnul, mult milostiv cum este, a lăsat să ne vedem în cel de lângă noi, că el, fratele meu, este oglinda mea. Iar Părintele Rafail Noica într-una dintre cele straşnice cărţi pe care Domnul mi le-a dat să citesc “Celălalt Noica - Mărturii ale Monahului Rafail Noica”, o carte aparent simplă dar rânduită de Dumnezeu să vină la cel mai potrivit moment al vieţii mele, m-a învăţat că nu-mi iubesc aproapele ca pe mine, căci eu nici nu mai sunt, ci ca pe un alt eu, acel eu este chiar el, fratele meu, aproapele meu.

Şi totul a prins contur. În neputinţa lui sunt eu. Păcatul lui este al meu. Goliciunea lui este a mea, mizeria lui, nimicnicia lui şi chiar sfinţenie de văd în el, pe a mea mi-o văd, căci toţi păstram în noi sfinţenia cea dintru început, ascunsă mai adânc sau nu.

Şi da, de-i judec pe fraţii mei pe mine mă judec. Căci ei sunt eu, de-i iubesc, de-i ridic, de-i odihnesc, de-i osândesc... mie îmi fac toate acestea. Când mă uit cu dispreţ la el, la aproapele meu, la mine mă uit şi chiar la Dumnezeu.

Noi suntem unii în alţii, depindem unii de alţii, de asta la mântuire nu te duci singur, ci prin cei pe care i-ai ajutat la mântuire, căci ajutându-i pe ei de fapt pe tine te ajuţi. Suntem un întreg, ca un bulgăre plin de milioane şi milioane de conexiuni, interdependente unele de altele, deşi cu unele reacţionăm mai mult, cu altele mai puţin suntem un TOT, un tot ţinut în palma Sa, un tot purtat pe Crucea însângerată. “Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne în Mine şi Eu în el, aceasta aduce roadă multă.” (Ioan, 15)

Tot drumul vieţii stă în devenirea cea întru Fiinţă, devenim fiinţe unite cu Fiinţa Sa. Un întreg. Şi El, darnic ca un Boier, a mers şi mai departe cu mine şi dă să văd că atunci când Sfânta Împărtăşanie mi se dă, acolo nu este doar El, nu este doar Hristos cu tot Trupul şi Sângele Lui, este acel TOT, este şi umanitatea pe care El a purtat-o, este şi creaţia întreagă, este şi Cuvântul cel dintru început, este şi soarele, este şi luna.

Eu nu mă împărtăşesc doar cu El ci cu veşnicia întreagă, cu fraţii mei, cu toate câte El le-a zidit. Mă înspăimânt, mă cutremur şi copleşită stau la vederea imensei Lui iubiri, a dărniciei Lui. Cum de, cu trupul şi mintea mea cea limitată, mi se dă, mi se îngăduie să i-au în mine pe Dumnezeu şi tot ce El creat-a pentru noi ?! Cum de, sufletul meu atât de limitat, aşa cum eu l-am adus, poate să poarte în el atât amar de ani şi pe Smeritul Dumnezeu ?!

Îmi aduc aminte de o pildă a unui sculptor ce face un dulce spic de grâu şi pe vârful lui odihnindu-se un porumbel. Mulţi s-au chinuit a înţelege, mulţi s-au pierdut chiar de adevăr neputând pricepe cum de un spic de grâu a putut suporta greutatea porumbelului. Era Maica noastră ţinând în Ea pe Dulcele Iisus.

Mare eşti Doamne! Şi minunate sunt lucrurile toate! Şi cu câtă înţelepciune le-ai făcut!

Ale Tale dintru ale Tale! Toate sunt ale tale şi toţi suntem ai Tăi! Din El venim, pe El suntem condamnaţi să-L iubim!

O, şi ce dulce condamnare! Nu înţeleg când aud de liber arbitru. Ce-i asta?! Cum adică eu pot alege dacă să-L iubesc sau nu? Dar există altă alternativă decât aceea de a te scufunda întru El, de a te contopi cu El? Nicicum! Cum aş putea eu, de exemplu să-mi aleg alt tată biologic, e cu putinţă oare aceasta? Da, doar poate amăgindu-mă că ar putea fi tatăl vitreg. Dar nu e. Unul e tatăl biologic şi rămâne în veac. Aşa este şi cu Bunul nostru Tată Ceresc. Să nu ne lăsăm amăgiţi, nu există alegere, n-ai cum alege.

De la El vii, la El te duci, la El toţi mergem, fie că vrem sau nu.

Şi ce nebunie să nu vrei!

Suntem condamnaţi să-L iubim, să ne iubim unii pe alţii! Îţi vine greu să-l suporţi pe cel care mereu îţi greşeşte? Caută să-l înţelegi, caută să-l iubeşti şi...

„Când vrei să speli pe cineva, când vrei să-l mustri, când vrei să te ocupi de murdăria pe care o are el, ca să-l poţi spăla cu adevărat trebuie să te cobori la picioarele lui. Trebuie să fii în stare să te apleci lângă el, până la starea la care să poţi cuprinde picioarele lui la inima ta, ca într-o îmbrăţişare plină de dragoste pentru curăţia lui.

Cine nu poate iubi atât de mult şi nu se poate apropia atât de dulce, nu va putea spăla şi curăţi niciodată în chip mântuitor pe nimeni.” (Pr. mărturisitor Constantin Sârbu)

“Da, nu putem noi, dar poate Dumnezeu. Şi noi dacă ne rugăm Lui şi dacă rămânem întru El, putem face pururea acest lucru. Căci zice: "Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi", căci fără de Mine nu puteţi face nimic. Dacă ne rugam Preasfântului şi Preabunului Dumnezeu, El ne ajută şi nouă ca să iubim pe cei ce ne urăsc, să facem bine celor ce ne fac rău, să binecuvântam pe cei ce ne vătăma pe noi.” (Pr. Cleopa Ilie)

Așa să ne ajute Stăpânul nostru Dumnezeu, să ne înveţe iubirea, să-I spunem că-L iubim, că vrem a ne odihni întru iubirea Lui, să ne plecăm genunchii şi inima la picioarele Lui să o aşezăm şi smerit cu ea să-I şoptim: Bunul meu Rege, eu sunt spin, Tu fă-mă crin!

Slavă şi Lui Dumnezeu laudă!

(Maria Vicol)

Sursa:Ortodoxia Tinerilor

Patericul de la Optina

De-a lungul secolelor stăreţia a înflorit, atingînd culmea dezvoltării sale, apoi a slăbit, a ajuns la declin, ca mai tîrziu să renască din nou. A cam fost uitată în Rusia, în timpul cuviosului Paisie Velcicovski (sec. XVIII). Prin luptele sale, prin traducerile cărţilor Sfinţilor Părinţi şi prin exemplu personal, el a readus stăreţia peste ucenicii săi şi, astfel, a început să înflorească în Rusia, în special la schitul Optina. Primii stareţi la Optina ““ Lev, Macarie, Moisei şi Antonie au fost ucenici apropiaţi ai marelui stareţ Paisie. Această mlădiţă îmbelşugată a înflorit continuu de-a lungul a o sută de ani, trecînd de la părinte la fiu, în duhul ascultării autentice.

Descărcaţi cartea în fişierul exe >>

Această versiune electronică a cărţii este rezultatul coloborării noastre cu Biblioteca ortodoxă digitală VIOSTIL.

Rugaţi-vă pentru cei care au contribuit la realizarea acestei versiuni digitale a cărţii.

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Scrieri Pentru Suflet.

Zis-a avva Marcu catre avva Arsenie: pentru ce fugi de noi? Zis-a lui batranul: Dumnezeu
stie, ca va iubesc pe voi, dar nu pot sa fiu si cu oamenii si cu Dumnezeu. Cele de sus, mii si
milioane, au numai o voie, iar oamenii au multe voi. Deci nu pot sa las pe Dumnezeu si sa vin
intru petrecere cu oamenii.

ACATISTUL SF ACOPERAMANT AL MAICII DOMNULUI

Sinaxar 1 Octombrie

În aceasta lună, în ziua întâi, prăznuim pomenirea Acoperământului Preasfintei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Maria.

Trebuie să ştim că acest praznic a început a se prăznui pentru o pricină ca aceasta: în zilele împăratului Leon cel Înţelept în Constantinopol, spre o duminică, făcându-se priveghere de toată noaptea în sfânta biserică Vlaherna a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în întâia zi a lunii octombrie, şi mulţimea poporului stând înainte, ca la patru ceasuri de noapte fiind, Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos şi-a ridicat ochii în sus împreună cu ucenicul său, Fericitul Epifanie, şi au văzut pe Împărăteasa cerului, pe ocrotitoarea a toată lumea, pe Preasfânta Fecioară Născătoare de Dumnezeu, stând în văzduh şi rugându-se, strălucind cu lumină şi acoperind pe popor cu cinstitul său omofor, înconjurată de oşti cereşti şi de mulţime de sfinţi, care stăteau în haine albe cu cucernicie împrejurul ei; din care doi erau mai aleşi, Sfântul Ioan înaintemergătorul şi Evanghelistul Ioan. Iar cele cu umilinţă graiuri ale rugăciunii ei către iubitul său Fiu şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, acestea s-au auzit: "Împărate ceresc, primeşte pe tot omul cel ce Te slăveşte pe Tine, şi cheamă în tot locul preasfânt numele Tău; şi unde se face pomenirea numelui meu, acel loc îl sfinţeşte, şi preamăreşte pe cei ce Te preamăresc pe Tine, şi pe cei ce cu dragoste mă cinstesc pe mine Maica Ta. Primeşte-le toate rugăciunile şi făgăduinţele şi-i izbăveşte din toate nevoile şi răutăţile". ştiind şi noi pe solitoarea şi pe acoperitoarea noastră, să năzuim către dânsa cu umilinţă strigând: "Acoperă-ne pe noi cu acoperământul tău, Preasfânta Fecioară, în ziua răutăţilor noastre; acoperă-ne în toate zilele noastre, iar mai ales în ziua cea rea când sufletul de trup se va despărţi, de faţă să ne stai întru ajutor, şi să ne acoperi pe noi de duhurile cele rele din văzduh, cele de sub cer, şi în ziua înfricoşătoarei judecăţi, să ne acoperi pe noi întru ascunsul Acoperământului tău".

Tot în această zi, pomenirea Sfântului Apostol Anania.

Sfântul Apostol Anania a fost din cetatea Damasc, care a botezat şi pe Pavel din descoperire dumnezeiască, făcându-se episcop de către apostoli în acea cetate. Deci făcând multe vindecări în Damasc şi în Elevteropole şi convingând pe mulţi la credinţa cea în Hristos, a fost bătut cu vine de bou de către guvernatorul Luchian, strunjit la coaste şi pârjolit cu făclii; apoi fiind scos afară din cetate, a fost ucis cu pietre, şi aşa plinindu-şi mucenicia s-a petrecut către cereştile locaşuri.

Tot în aceasta zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Mihail din Mănăstirea Zovei şi a celor cu dânsul, 36 de sfinţi monahi, care au mărturisit în Eparhia Sevastopolei.

Aceşti sfinţi au fost pe vremea împărăţiei lui Constantin şi a Irinei, şezând la o mănăstire ce se chema Zovi, lângă Sevastopol. Deci, oştindu-se Alim Amira al agarenilor, asupra ţării aceleia a prins pe sfinţi; iar cuvioşii părinţii aceia i-au stat împotrivă, întăriţi fiind cu puterea lui Hristos, şi stând la mijloc Mihail preacuviosul egumen şi învăţându-i, i-a povăţuit pe toţi spre moartea cea pentru Hristos; şi întâi ei plecară capetele spre tăiere, apoi Cuviosul Mihail.

Tot în această zi, Sfinţii şase preacuvioşi mucenici, care de sabie s-au săvârşit.

Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului părintelui nostru Roman Melodul, făcătorul de condace.

Acest între sfinţi Părintele nostru Roman a fost din Siria, cetatea Emesinilor, diacon al sfintei Biserici celei de Berit. Deci mergând la Constantinopol, în zilele împăratului Anastasie, a rămas la biserica Preasfintei de Dumnezeu Născătoare, cea din Chir, petrecând cu evlavie, şi priveghind toată noaptea la slujba Vlahernelor. şi după săvârşirea slujbei de acolo, iarăşi se întoarse la Chir, unde şi darul alcătuirii condacelor a luat, arătându-se lui în vis Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şi dându-i o bucată de hârtie, îi porunci să o mănânce; deci i se păru că deschise gura, şi înghiţi hârtia; şi fiind praznicul naşterii lui Hristos, îndată cum se deşteptă, suindu-se în Amvon, a început a cânta: "Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte...". Acesta a făcut condacele şi ale celorlalte praznice, încă şi ale sfinţilor celor mari; aşa ca mulţimea condacelor făcute de dânsul este mai mult de o mie; apoi cu pace a adormit.

Tot în această zi, Sfântul Mucenic Domnin.

Acesta a fost de la Tesalonic. Fiind Maximian acolo, când îşi făcea curţi împărăteşti, l-a prins aflându-l că este creştin, şi aducându-l de faţă la judecata lui i-a zis cu mânie: "Pentru ce fiind eu în scaun aici în cetate, cutezi tu de mărturiseşti pe alt Dumnezeu? Ci de voieşti să trăieşti, jertfeşte zeilor". Iar sfântul nevrând să se înduplece, împăratul a poruncit de i s-a strunjit trupul. Maximian văzând că se batjocorea de sfântul, a poruncit să-l scoată afară din cetate, unde îi zdrobiră fluierele şi tăindu-i picioarele, după şapte zile de chinuri, mucenicul mulţumind lui Dumnezeu şi-a dat Lui fericitul său suflet.

Tot în această zi, Cuviosul Ioan cântăreţul cel numit Cucuzel, care s-a nevoit în hotarele Lavrei celei mari din Atos, cu pace s-a săvârşit.

Sfântul Ioan numit Cucuzel, de origine bulgar din Dirrachia (Bulgaria), a rămas orfan de mic. Înzestrat cu o voce frumoasă el a intrat la şcoala de curte din Constantinopol, unde, fiind îndrăgit de împăratul pe-atunci Ioan Comnenos (1118-1143) a devenit cântăreţ principal.  Însă luxul şi strălucirea curţii imperiale nu-l satisfăceau pe tânărul evlavios. Odată, întrebat fiind ce a mâncat la cină, acesta a răspuns: "fasole şi mazăre" (adică koukouzelis). De atunci, aceea i-a rămas porecla.

Ioan căuta modalităţi de a se desprinde de ispitele şi viaţa de la curtea imperială, precum şi să evite căsătoria pregătită de împărat pentru el.  Cu voia lui Dumnezeu, tânărul a întâlnit un egumen din Muntele Athos, venit la Constantinopol cu treburi mănăstireşti. Dezvăluindu-i dorinţa sa de a pleca de la curte, părintele i-a dat binecuvântare pentru Muntele Athos, unde a fost acceptat şi tuns călugăr.

Acolo a primit ca ascultare să îngrijească de turma de capre a mănăstirii. Mergînd cu animalele la păscut în locuri mai retrase de pe munte, tânărul călugăr se putea ruga, medita la Dumnezeu şi cânta imnuri de slavă în voie.  Vrăjite de vocea angelică a păstorului, animalele se adunau pe lângă el şi-l ascultau căzute parcă în transă.

Din modestie şi smerenie, cântăreţul n-a lăsat să se ştie printre fraţi despre darul său de a cânta aşa frumos, Însă, un locuitor al acelor pustietăţi l-a auzit într-o zi şi i-a spus egumenului despre cum cânta Ioan.  Atunci Ioan i-a dezvăluit acestuia că a fost cântăreţ de curte şi l-a implorat  să-l lase în continuare să păstorească animalele.

Egumenului fiindu-i teamă că împăratul va afla că favoritul cântăreţ al curţii e la Sf. Munte, i-a cerut să se întoarcă de unde a venit.  Vrînd să-l împace pe împărat, egumenul a călătorit la Constantinopol ca să-i explice acestuia ce s-a întâmplat cu Ioan, implorîndu-l să nu-l abată pe tânăr din calea mântuirii. De atunci, Ioan Cucuzel a cântat la catedrală în duminici şi sărbători.  Odată, după ce a cântat un acatist  în faţa icoanei Maicii Domnului,  călugărul s-a învrednicit de o mare minune. Maica Domnului i s-a înfăţişat şi i-a spus cuvintele acestea: "Bucură-te, Ioane şi nu te opri din cântat, iar pentru aceasta eu nu te voi uita", după care îi puse în mână o monedă de aur şi dispăru. Moneda a fost aşezată lângă icoană şi multe minuni s-au întâmplat datorită icoanei şi monedei de aur.

Icoana a fost numită "Cucuzelisa" în memoria Sf. Ioan şi a fost pusă în Lavra Sf. Atanasie. Ea este comemorată în ziua de 1 octombrie şi în a zecea vineri de după Sf. Paşti.

Preasfânta Fecioară i se mai arătă o dată lui Ioan vindecîndu-l de o boală a picioarelor, din cauza statului mult în picioare în biserică.  Ioan şi-a petrecut zilele rămase în mari nevoinţe ascetice, lucrînd mult şi la disciplina cântărilor bisericeşti, primind titlul de maestru didact şi regent.

El a lucrat la aranjamentul şi compilarea mai multor stihuri, tropare şi condace, editînd textele imnurilor şi scriindu-şi propriile condace, care se pot găsi în unele din aceste manuscrise: "O carte scrisă cu voia lui Dumnezeu şi cuprinzînd tipicul slujbelor bisericeşti", scrisă de maestrul didact Ioan Cucuzel," "Tipicul slujbelor" de maestrul didact Ioan Cucuzel, "De la Începutul Vecerniei până la sfârşitul Sfintei Liturghii" şi "Ştiinţa cântării şi notele muzicale cu poziţia mâinii şi toate aranjamentele cântării."

Văzînd dinainte ceasul plecării sale la veşnicie, Ioan şi-a luat luat rămas bun de la fraţi şi le-a lăsat cu limbă de moarte să-l îngroape la Biserica Arhanghelului construită de el.  Cantorii bisericilor îl slăvesc pe Sf. Ioan Cucuzel ca pe patronul lor spiritual.

Tot în aceasta zi, Cuviosul Grigorie Domesticul care în acea mare Lavră a Atonului (Muntele Athos) s-a nevoit şi o monedă de aur de la Născătoarea de Dumnezeu a primit, cu pace s-a săvârşit.

Sf. Grigorie Domesticul a fost contemporan cu Ioan Cucuzel, trăind la Marea Lavră din Muntele Athos în sfinţenie şi evlavie. Asemeni lui Ioan acesta cânta în corul din dreapta al Marii Lavre şi chiar era numit Grigorie Cucuzel în onoarea învăţătorului său. Sf. Grigorie se deosebea prin aptitidinile sale tehnice şi dulceaţa vocii. El cânta slujbele de priveghere cu multă evlavie şi zdrobire de inimă, fără să se aşeze vreodată în biserică.

Patriarhul Calist I (prăznuit în 20 iunie) a introdus cântarea "Toată suflarea se bucură" la Liturghia Sf. Vasile cel Mare în locul  "Cuvine-se cu adevărat.." , dar Patriarhul Filotei (prăznuit în 8 octombrie), care l-a succedat, a reintrodus în Sf. Liturghie a Sf. Vasile "Cuvine-se cu adevărat..". Curînd după acestea, Sf. Grigorie a cântat "Toată suflarea se bucură" la Sf. Liturghie în ajunul Botezului Domnului nostru Iisus Hristos, în prezenţa Patriarhului Grigorie al Alexandriei. Sf. Fecioară i-a apărut lui Grigorie şi i-a mulţumit că a cântat imnul în cinstea sa, dîndu-i o monedă de aur.  De atunci, la slujba Sfintei Liturghii a Sf. Vasile se cântă "Toată suflarea..".

Sf. Grigorie a adormit întru Domnul în 1355.

Tot în această zi se face pomenirea icoanei Maicii Domnului, zisă Kasperov.

Icoana Kasperov a Preasfintei Fecioare Maria a apărat de invazia străinilor oraşul Odessa în timpul Războiului din Crimeea (1853-1855). Arhiepiscopul Inochentie (Borisov) a hotărât ca "acest eveniment să nu rămână necunoscut posterităţii" şi să se prăznuiască în data de 1 octombrie. Icoana era deja cunoscută drept făcătoare de minuni şi a fost recunoscută ca atare de Sf. Sinod în anul 1840, după cercetarea numeroaselor minuni care au avut loc. Înainte de aceasta, icoana s-a aflat în posesia Iulianei Ioannovna Kasperova, care a primit-o ca amintire de familie în anul 1809.

În fiecare vineri se citeşte Acatistul Maicii Domnului în faţa Icoanei Kasperov la Catedrala din Odessa a Adormirii Maicii Domnului, care se mai sărbătoreşte în 29 iunie şi în miercurea luminată.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Bucuria de a privi o icoană

Este cât se poate de firesc să avem icoanele, lui Hristos, ale Preacuratei Sale Maici, îngerilor, sfinţilor, în primul rând fiindcă ne-o cere însăşi firea noastră, dorim să avem mereu înaintea ochilor chipul Celui iubit, al Binefăcătorului, pentru ca privindu-L să ne aducem aminte de El mai des, de binefacerile Lui, să-L omagiem, întocmai ca pe oamenii vii, stimaţi şi respectaţi în chip deosebit.

În al doilea rând, noi suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este firesc deci să avem mereu sub priviri chipul nostru cel dintru început, începutul primordial, pe Domnul Dumnezeu în acele înfăţişări în care a binevoit El însuşi să Se arate oamenilor, pentru a ne aduce aminte mai des de El, de veşnica Sa prezenţă printre noi, de lucrarea Sa proniatoare, pentru a ne exprima prin semne vizibile sau prin ritualuri evlavia faţă de El, recunoştinţa, dragostea.

Deoarece suntem fiinţe corporale, din pricina acestei corporalităţi avem nevoie de reprezentări materiale, de ritualuri materiale. Se înţelege că tocmai de aceea Domnul Însuşi S-a arătat drepţilor Săi în deferite forme: de pildă, lui Avraam la stejarul Mamvri, sub înfăţişarea celor trei călători; lui Isaia, ca un slăvit Împărat, stând pe un tron preaînalt; proorocului Daniel în chipul Celui vechi de zile şi al Fiului Omului adus înaintea Lui. Dacă n-ar fi fost necesară o imagine văzută a Dumnezeului nevăzut, de buna seamă că El nu S-ar fi arătat la modul vizibil, n-ar fi venit pe pământ luând chip de om, n-ar fi primit chip de rob; zice David: ,,Căutaţi faţa Lui pururea“ (Psalmul 104, 4).

De aceea pictăm, păstrăm şi respectăm icoane ale Preacuratei Maici a.Domnului, îngerilor, sfinţilor, fiindcă ei sunt reprezentări vii ale chipului şi asemănării cu Dunmezeu. Privindu-le ne apar din nou în amintire, mai limpede, nevoinţele, virtuţile, binefacerile de care ne-am învrednicit de la ei, dragostea lor înflăcărată faţă de Dumnezeu, simţindu-ne îndemnaţi noi înşine să le urmăm exemplul, să veghem asupra noastră pentru a ne ţine teferi cu trupul şi cu sufletul, a ne curăţi de toată întinăciunea trupească şi sufletească, pentru a le preaslăvi nevoinţele şi prin toate acestea ni-i facem apărători şi mijlocitori pentru noi înaintea lui Dumnezeu.

Fiindcă Dumnezeu binevoieşte a primi mijlocirea prietenilor Săi, a credincioşilor Săi slujitori, pentru oamenii faţă de care se fac intercesori înaintea Sa. Întrucât nu suntem duhuri fără trup, ci fiinţe îmbrăcate în carne, având calităţi materiale, înfăţişare materială, este firesc să căutăm chipurile unor fiinţe nevăzute şi de aceea, venind în ajutorul neputinţei noastre, Domnul le-a dat putere îngerilor să ia chip de om şi să ni se arate (atunci când binevoieşte El) întocmai cum suntem noi, ca, de pildă: Arhanghelul care i s-a arătat lui Isus Navi, lui David, Anei, lui Zaharia, Preacuratei Fecioare Maria şi altora, în Vechiul şi în Noul Testament.

Oare nu ne demonstrăm chiar noi în viaţa de fiecare zi această cerinţă a firii noastre, necesitatea de a avea portretele lor şi când ni le facem şi pe ale noastre de a ni le atâma pe pereţi, sau de a le păstra în albume, pentru a le privi de câte ori vrem, desfătândune cu chipul unor persoane respectate şi iubite? Tot ceva firesc, necesar, plăcut lui Dumnezeu este şi cinstirea sfintelor icoane, deşi mulţi luterani şi

anglicani consideră că n-ar fi firesc, că este contrar voinţei lui Dumnezeu şi că este o erezie şi o idolatrie. Ei nu ţin icoane în case şi nici în bisericile lor, considerând drept păcat a le avea şi ali te închina; prin aceasta, ei pierd foarte mult din credinţă şi din evlavie, fiindcă, întrerupând relaţia vizibilă cu sfinţii, au întrerupt-o prin aceasta şi pe cea invizibilă, cu toate că Biserica cerească şi Biserica pământească alcătuiesc un singur trup. Au rupt legătura şi cu adonniţii, nu se roagă pentru ei, nu aduc jertfe pentru sufletele lor, - jertfe plăcute milostivului Dumnezeu - şi prin aceasta îşi vădesc necredinţa în puterea rugăciunilor Bisericii pentru cei morţi.

Ce Biserică poate fi aceea care, în mod iraţional şi prezumţios, a rupt legătura cu Biserica cerească, triumfătoare, comuniunea rugătoare cu cei morţi, relaţia cu acea Biserică ce a mărturisit credinţa în Hristos, în puritatea ei cea dintru început? Este oare acesta trupul sfânt şi viu al Bisericii? Poate fi considerat trup viu, firesc alcătuit, un trunchi fără cap, fără mâini şi picioare, fără ochi şi fără urechi. Şi o asemenea comunitate susţine sus şi tare că credinţa sa este purificată, ea care a respins preoţia, a renunţat şi la alte Taine, în afară de Botez şi de Împărtăşanie, aceasta din urmă nefiind nici măcar reală, a respins cinstirea sfinţilor, a moaştelor, icoanelor, monahismul, rugăciunile pentru morţi, ţinerea postului? Este oare aceasta o credinţă după Evanghelie? Biserica lui Hristos apostolească? Nu, aceasta este o biserică autoconfecţionată, creată după liberul arbitru al oamenilor, sub influenţa patimilor omeneşti, făcându-le acestora concesii. Este una care ţine ,,nedreptatea drept adevăr“ (Romani l, I8). O pervertire a ,,veştii celei bune“ şi chiar a lui Hristos, o îndepărtare a oamenilor de Hristos, o răzvrătire împotriva Lui, ,,o altă Evanghelie“, despre care spunea Apostolul: ,,Chiar dacă noi, sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o, să fie anatemal“ (Galateni 6, 8). Aceasta nu este Biserică, ci o dezmembrare pierzătoare de suflete a trupului lui Hristos.

Cinstirea icoanelor este firească, dreaptă, plăcută lui Dumnezeu, folositoare.

(Sfântul Ioan de Kronstadt - Viaţa mea în Hristos)

Sursa: Ortodoxia Tinerilor