Scriu aceste rânduri pentru a încerca să transmit cititorilor puţin din bucuria şi emoţia pe care am simţit-o în Sfântul Munte. Cititorii ştiu că frumuseţile duhovniceşti sunt greu de îmbrăcat în cuvinte. Ceea ce voi scrie nu reflectă decât în mică măsură cele trăite. Dar scriu pentru a trezi în inimile tinerilor şi bărbaţilor ortodocşi dorinţa de a ajunge ei înşişi în acest loc sfânt. Sau mai bine zis pentru a spori această dorinţă, pe care mulţi o au, dar nu ştiu să se lupte pentru a o împlini. Despre Sfântul Munte, minunile şi cuvioşii pe care le-a rodit, s-au tipărit multe cărţi. Ele au generat o atracţie puternică faţă de spiritualitatea athonită. Mulţi s-au mulţumit să citească, şi puţini au încercat să ajungă acol
Multe fete şi femei creştine spun că, dacă ar fi fost bărbaţi, nu ar fi ratat ocazia de vedea Athosul. De ce oare nu sunt şi mai mulţi pelerini români în Athos? E greu de răspuns la o astfel de întrebare.
Voi pune pe hârtie câteva rânduri mai ales pentru cei care nu s-au gândit că ar putea să ajungă şi ei la Sfântul Munte. Aş vrea să relatez mica mea poveste legată de Athos. Fiecare pelerin care ajunge la un loc sfânt trăieşte o poveste a sa. Locul respectiv se dăltuieşte în inima lui, şi rămâne acolo.
Am văzut multe mănăstiri şi locuri sfinte care m-au impresionat. Am fost în Macedonia, în Bulgaria, în Ucraina, am fost în pelerinaje prin mănăstirile şi schiturile României. Cel mai mult iubeam mănăstirile Moldovei. Dar, după ce am ieşit din Athos, am simţit că am ieşit dintr-o altă lume.
Athosul a rămas cel mai drag loc al inimii mele. E singurul loc din lume în care m-am simţit mai acasă decât acasă. Asta nu înseamnă că regret că nu am rămas acolo. Sau că regret că am familie. Nu. Îmi iubesc soţia şi copiii, dar dragostea pentru ei nu mi-a micşorat dragostea pentru Athos. Pentru mireni Athosul nu înseamnă o negare a familiei. Este un prilej de a respira sfinţenie, este un prilej de întărire a forţelor duhovniceşti. Este un prilej de a prinde putere pe drumul adevărat pe care îl presupune şi familia: drumul sfinţeniei.
Rândurile de mai jos vor fi deci file dintr-o poveste, din povestea celui mai frumos pelerinaj pe care l-am făcut până acum. Vreau să le spun celor care îşi doresc să ajungă în pelerinaj la Athos că vor avea parte fiecare de o poveste. De o poveste care, chiar dacă nu va putea fi spusă mai apoi celorlalţi cu cuvinte potrivite, va rămâne adânc întipărită în minţile şi în inimile lor…
Mi-am dorit de ani de zile să ajung în Sfântul Munte, în grădina Maicii Domnului. Mărturisesc însă că nu îmi trecea prin cap cât de minunat poate fi acolo…
Am intrat în Athos după ce străbătusem Grecia de la un capăt la altul: fusesem la Kerkira, la moaştele Sfântului Spiridon, la Patras, la moaştele Sfântului Andrei, la moaştele Sfântului Patapie, la Meteora şi în multe alte locuri de pelerinaj.
Ştiam că Athosul e o vistierie plină de sfinte moaşte şi de icoane făcătoare de minuni. Dar îmi doream să văd icoane vii, îmi doream să văd părinţii duhovniceşti, îmi doream să văd cuvioşii care duc mai departe flacăra sfinţeniei athonite.
În inima mea au rămas patru părinţi: doi bătrâni şi doi tineri. Despre bătrâni auzisem foarte multe lucruri frumoase: părintele Iulian – cunoscutul duhovnic al schitului Prodromu – are faima unui foarte bun povăţuitor pentru monahii români din Athos. Părintele Dionisie, avva de la Colciu, este recunoscut ca mare îndrumător duhovnicesc de către mulţimile de pelerini care îl caută pentru a lua cuvânt de folos. Cei doi tineri care mi-au rămas în suflet sunt părintele Dionisie de la Schitul Lacu şi pustnicul Paraschiv.
Voi scrie câteva cuvinte despre fiecare dintre aceştia.
Când un pelerin român ajunge la Prodromu, prima lui grijă este să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului, la Prodromiţa.
Cine oare nu şi-ar dori să vadă o icoană care a fost pictată prin minune dumnezeiască? Într-adevăr, chipul Maicii Domnului din această icoană nu a fost pictat de mână omenească. Mulţimea de minuni care s-au făcut prin ea sunt o umilă întărire a acestei întâmplări dumnezeieşti.
Am ajuns la Prodromiţa. În clipa în care am ajuns în faţa ei, privind-o, am uitat că sunt pe pământ. Nu era nimeni în biserică. Eram singur şi priveam icoana…
Nu e nevoie de nici o minune ca să te bucuri că eşti lângă Maica Domnului. Este adevărat că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu e alături de creştini în toate zilele vieţii lor, dar binecuvântarea ei se simte mult mai puternic în faţa icoanelor făcătoare de minuni.
La fiecare dintre mănăstirile athonite prin care trecusem fusesem impresionat în chip deosebit de ceva anume, de icoane, de sfinte moaşte sau de slujbă…
Eram convins că nimic nu mă va putea impresiona mai mult la Prodromu decât cunoscuta icoană a Prodromiţei. Dar nu a fost aşa.
Înainte de a veni în Athos, când mi-am întrebat duhovnicul cu ce părinţi ar fi bine să mă întâlnesc acolo, printre altele mi-a spus: „Când ajungi la Prodromu, să te duci neapărat la părintele Iulian, la duhovnicul mănăstirii”. Prodromu, chiar dacă poartă numele de schit, e mănăstire în toată regula, mai mare decât multe dintre mănăstirile de la noi din ţară.
Când l-am văzut pe părintele Iulian, când am apucat să vorbesc cu părintele Iulian, am simţit o fărâmă din emoţia pe care a trăit-o preasfinţitul Hierotheos Vlachos pe vremea când a avut parte de acea extraordinară Noapte în pustia Sfântului Munte.
Din mila lui Dumnezeu am cunoscut mai mulţi mari duhovnici ai vremurilor noastre. Dar la prima întâlnire nici unul dintre ei nu s-a purtat faţă de mine cu atâta dragoste ca părintele Iulian. Noaptea, când a venit la slujbă, părintele mi-a dat o hârtie pe care era trecută adresa schitului Prodromu, ca să mai ţinem legătura prin scris. Mi s-a părut un lucru extraordinar ca un părinte athonit să aibă atâta grijă de un tânăr pelerin. De obicei, pelerinii se gândesc să le scrie părinţilor. Tot aşa extraordinară mi s-a părut insistenţa cu care spunea că trebuie să ne rugăm unii pentru alţii. Într-o scrisoare pe care mi-a trimis-o mai târziu, ideea principală era aceasta: că trebuie să ne rugăm unul pentru altul.
Cum mi s-a părut părintele Iulian? Ca un haiduc duhovnicesc al vremurilor noastre. În ciuda vârstei înaintate şi a sănătăţii nu prea bune, părintele e plin de putere. Este un om plin de viaţă, duhul amorţelii negăsind sălaş în trupul şi în sufletul său.
Părintele Iulian iradiază nobleţea duhovnicească care se simte în preajma părintelui Arsenie Papacioc sau a părintelui Justin Pârvu. Atâta seninătate, atâta linişte, atâta dragoste…
Ştiam că părintele Iulian este renumit ca duhovnic al monahilor. Văzându-l, mi-a părut rău că este totuşi foarte puţin cunoscut de către mireni. De altfel, la unele dintre întrebările privitoare la viaţa mirenilor pe care i le-am pus nu ştia să răspundă decât din cele pe care le auzise de la alţii. Dimineaţa, când vroiam să iau binecuvântarea pentru a pleca de acolo, un părinte tânăr a intrat cu o cameră video şi l-a întrebat pe părinte dacă acceptă să facem un interviu. Părintele, din dragoste, a primit. A avut răbdarea de a-mi răspunde pentru a doua oară la unele întrebări pe care i le pusesem cu o seară înainte. Pe cât de rău îmi părea că venisem în Athos fără să îmi iau un reportofon, pe atât de bine îmi părea că reuşisem să contribui la realizarea unui film cu părintele Iulian Lazăr.
Din discuţiile pe care le-am avut cu părintele, cel mai mult m-a impresionat accentul pe care îl pune pe importanţa practicării rugăciunii lui Iisus nu numai de către monahi, ci şi de către mireni. În deplin acord cu întreaga învăţătură patristică, el învaţă că şi mirenii trebuie să se îndeletnicească cu această nevoinţă. Rugăciunea nu trebuie practicată pentru a ajunge la stări de extaz sau pentru a vedea lumina dumnezeiască. La aceste măsuri înalte ajung puţini oameni. Dar rugăciunea trebuie practicată pentru curăţirea minţii. Şi de aceea, oricât de puţin ar spori cel care practică această rugăciune, mintea sa se curăţeşte.
Părintele Iulian a vorbit cu mine cum vorbeşte duhovnicul cu un ucenic al său. Am simţit cum dragostea sa îmi pătrunde în inimă.
Revenind în ţară, m-am întors nu numai cu bucuria pe care o are orice pelerin, aceea că păstrează în inima sa o fărâmă din binecuvântarea Sfântului Munte, ci şi cu bucuria că acolo e un părinte care se roagă şi pentru mine, că acolo e un avvă pentru ale cărui rugăciuni Dumnezeu mă va acoperi cu harul Său.
Una dintre cele mai mari bucurii pe care le-am avut în Athos se leagă tot de părintele Iulian. Îmi doream foarte mult să ajung la Capsocalivia, la mormântul părintelui Porfirie făcătorul-de-minuni, un părinte de care mă simt foarte legat, şi a cărui canonizare este aşteptată de foarte multă lume.
Înainte de a intra în Athos, trecusem pe la Suroti, pentru a mă ruga la mormântul părintelui Paisie Aghioritul, un alt stâlp al monahismului contemporan. După ce am sărutat crucea de pe mormântul său, mi-a crescut dorinţa de a ajunge şi la mormântul părintelui Porfirie.
Aşa că, ajuns la Prodromu, m-am interesat cum aş putea ajunge la mormântul părintelui Porfirie. Când am pus această întrebare, tocmai trecea pe lângă mine un părinte tânăr, care mi-a spus:
„E departe de aici, nu poţi ajunge singur. Dar, dacă părintele Iulian îmi dă binecuvântare, te duc eu până la Capsocalivia. Se zice că ucenicii i-au luat trupul din mormânt, ca să nu îl fure lumea. Nu se ştie unde l-au ascuns. Dar în locul în care fusese îngropat eu simt aceeaşi binecuvântare pe care o simţeam şi înainte. Nu e nici o diferenţă”.
Curând, părintele s-a întors şi mi-a spus că a primit binecuvântarea de care aveam nevoie. Acest părinte se numeşte Paraschiv. Este singurul pustnic român care se spovedeşte la Prodromu.
Nu ştiam de ce să mă bucur mai tare: de faptul că voi ajunge la Capsocalivia sau că am cunoscut un pustnic. Întâlnirea cu el a fost pentru mine încă o dovadă că Dumnezeu are grijă de toate. Dacă aş fi ajuns la Prodromu cu o oră mai târziu, nu aş mai fi apucat să îl cunosc pe părintele Paraschiv, care vine la mănăstire numai când se spovedeşte. El trăieşte singur, la două-trei ore depărtare de Prodromu. Mi-a spus că nu mai este nici un pustnic pe acolo. Sunt numai animale sălbatice.
Am mai cunoscut în Sfântul Munte un părinte care mi-a povestit că a trăit în chilie cu o viperă. Multă vreme tot auzea un foşnet în chilie, dar nu ştia ce este. Până când, odată, intrând în chilie, părintele a văzut cum se lăsa vipera în jos pe o grindă.
Părintele acela spunea că s-a speriat când şi-a dat seama că trăise în aceeaşi chilie cu o viperă. Dar i-a mulţumit lui Dumnezeu că l-a păzit de muşcătura ei.
Părintele Paraschiv trăieşte zi şi noapte între animale. Una e să ştii că sunt în pădure animale sălbatice, şi alta este să trăieşti între ele. Numai harul lui Dumnezeu te poate păzi.
Pe drumul spre Capsocalivia, pustnicul se oprea să îmi arate tot felul de fructe de pădure cu care se hrăneşte. Deşi i-ar fi prins bine să mănânce peşte, duhovnicul nu i-a dat binecuvântare să pescuiască. Vorbea despre viaţa în mijlocul pădurii cu o simplitate şi cu o smerenie extraordinară. Părea coborât din alte vremuri.
De obicei pustnicii sunt monahi care au trăit o vreme îndelungată în mănăstire. Sfinţii Părinţi au scris mult despre pericolele la care se expun cei care aleg prea devreme calea pustniciei. Dar, deşi este tânăr, cu binecuvântarea părintelui Iulian, părintele Paraschiv pustniceşte.
M-a mişcat pur şi simplu smerenia şi cumpătarea sa. Am citit multe texte despre smerenie şi am auzit mulţi preoţi vorbind despre această virtute. Părintele Paraschiv mi s-a părut că exprimă cel mai bine prin viaţa sa ceea ce alţii spun mai mult prin cuvinte.
Am ajuns la Capsocalivia şi ne-am rugat puţin. Mi-a arătat chilia în care a trăit părintele Porfirie. Nu ştiu ce ghid mai potrivit aş fi putut avea pentru a ajunge acolo. Părintele Paraschiv este un urmaş al părintelui Porfirie. Sfinţenia nu stă numai în harisme, în vindecarea bolnavilor, în vederea cu duhul, în izgonirea demonilor. Sfinţenia stă în smerenie, în rugăciune, în dragoste. M-am rugat lui Dumnezeu să îl ţină pe părintele Paraschiv pe drumul pe care a pornit. E uşor să fii întărit duhovniceşte pentru o scurtă perioadă de timp. Greu este să păstrezi drumul, să urci în continuare pe el.
Ştiu că poate cineva s-ar gândi că e ciudat să scrii despre pustnici tineri. Părintele Paraschiv cred că este mai tânăr decât mine, şi eu nu am împlinit încă treizeci de ani. Ştiu şi că eroismul de scurtă durată este neroditor. În Ortodoxie cascadorii nu îşi găsesc locul. Părintele Paraschiv nu pustniceşte pentru a face ceva ieşit din comun, pentru a fi altfel decât ceilalţi. Pur şi simplu vrea să trăiască pentru Hristos.
Una dintre cărţile sale preferate este File de pateric din Împărăţia monahilor, un pateric athonit pe care îl tipărisem pe vremea când lucram ca director al Editurii Christiana. Când a auzit că sunt editor şi autor de cărţi religioase, părintele Paraschiv s-a bucurat şi a început să îmi vorbească despre vechi manuscrise de prin Athos, despre profeţii privitoare la semnele vremurilor de pe urmă. Mi-a vorbit şi despre scrierile Sfântului Nil – izvorâtorul de mir, şi chiar m-a dus până la peştera în care s-a nevoit sfântul. Întregul pelerinaj în Athos a fost pentru mine o intrare în altă lume. Dar să fiu condus de un pustnic în peştera unui mare nevoitor athonit a fost o experienţă extraordinară.
Un cuvânt al său mi-a rămas în minte: „Vezi, noi mergem pe jos, călcăm acum pe urmele vechilor părinţi. Cei care vin în Athos în excursie, care merg cu maşina şi se grăbesc să treacă de la o mănăstire la alta, nu au cum să cunoască liniştea. Ei nu cunosc adevărata faţă a Athosului…”
Liniştea cu care vorbea m-a convins să încerc să cunosc puţin din această adevărată faţă a Athosului.
De la Prodromu am plecat la Schitul românesc Lacu, schit renumit mai ales pentru activitatea sa misionară şi, în mod special, pentru tipărirea de cărţi religioase. Pentru aproape o săptămână, în loc să vizitez mănăstiri, am stat la acest schit.
Am ajuns la Lacu, la părintele Dionisie, care îmi fusese descris de părintele meu aşa: „L-ai văzut pe părintele Dionisie, ai văzut tot Sfântul Munte”.
Când am ajuns la părintele Dionisie, am înţeles ce înseamnă aceste cuvinte. Ele se pot spune nu numai despre părintele Dionisie, ci se pot spune despre câteva zeci sau poate chiar sute de monahi athoniţi: se pot spune despre cei în ale căror inimi curăţite S-a sălăşluit Hristos.
Este clar că nu toţi călugării care şi-au curăţit inimile sunt athoniţi, că Athosul nu este singurul loc în care se nevoiesc părinţi cu viaţă sfântă.
(Deşi Athosul este centrul monahismului ortodox, totuşi nu este cel mai prielnic loc de mântuire pentru fiecare dintre cei care vor să Îl slujească pe Hristos luând asupra lor crucea călugăriei. Scriind despre Sfântul Munte nu mă gândesc să minimalizez importanţa mănăstirilor din România sau din celelalte părţi ale lumii. Pentru fiecare monah există un loc în care îl aşează Dumnezeu, potrivit cu talanţii săi şi cu chemarea pe care o are).
Nu vreau să scriu foarte multe despre tânărul părinte Dionisie din două motive: unul este că nu e recomandat să îi lauzi pe părinţii care trăiesc, şi cu atât mai puţin pe cei care sunt tineri. Al doilea motiv este că, oricât de mult mi l-ar fi lăudat cineva, nu aş fi crezut că voi renunţa să văd alte mari mănăstiri ca să stau lângă el. Mi-aş fi dorit să văd Simonos Petras, să îi aud cântând pe viu pe părinţii pe care i-am ascultat de atâtea ori pe casete. Mi-aş fi dorit să ajung în multe locuri minunate… dar liniştea părintelui Dionisie m-a convins să rămân lângă el. Fiecare dintre cei care vor veni la Sfântul Munte pentru a gusta puţin liniştea va putea găsi un părinte Dionisie pentru sufletul său. Chiar dacă nu are faimă, chiar dacă nu e bătrân, acel rob al lui Hristos va şti să îl ia de mână pe pelerin şi să îi arate drumul spre cer. Dacă nu prin spovedanie, atunci prin modul în care slujeşte. Dacă nu slujeşte, nefiind cleric, o poate face prin poveţele sale. Dacă nu prin poveţe, o poate face prin viaţa sa smerită de zi cu zi. Viaţă care are mai multă putere decât cuvintele. Şi, uneori, robul lui Hristos poate vorbi chiar prin tăcerea sa, prin liniştea şi seninătatea care se simt în prezenţa lui.
La Schitul Lacu am înţeles oarecum spusele părintelui Paraschiv despre cealaltă faţă a Athosului, faţă pe care turiştii care trec în goana maşinii nu au cum să o cunoască…
Athosul nu poate fi cunoscut în viteză. Este adevărat că nici după luni de zile nu se poate cunoaşte în întregime ce înseamnă viaţa athonită. Dar cel care stă chiar şi numai câteva zile în acelaşi loc, fie schit, fie mănăstire, va gusta cu inima sa puţin din taina Athosului.
Oricum, este o mare diferenţă între un schit şi o mănăstire plină de pelerini. Mănăstirea, chiar dacă are icoane făcătoare de minuni sau sfinte moaşte, din cauza pelerinilor e uneori agitată. Pe când schitul, în care pelerinii ajung mai greu, e mult mai liniştit.
Voi vorbi acum puţin despre avva Dionisie de la Schitul Colciu. Fără îndoială, el este cel mai cunoscut părinte român din Munte. Grecii au mare evlavie la „Papa Dionisie”. Chiar bătrânul Iosif de la Vatoped, ucenic al lui Gheron Iosif, i-a cerut sfatul în anumite probleme duhovniceşti. De când, în America, a fost tipărit micul Pateric de la Colciu, părintele a început să fie căutat şi de pelerini veniţi de peste ocean. La el vin credincioşi din toate părţile lumii.
Chipul părintelui Dionisie pare scos din icoane. Întreaga sa prezenţă pare coborâtă din vechi texte hagiografice. Când îl vezi, ai impresia că e un prieten al sfinţilor. Părintele Dionisie este un fiu al Patericului egiptean. Este o mărturie că Ortodoxia nu a fost îngenuncheată de vremuri.
Părintele Dionisie este îngrijorat de faptul că din ce în ce mai multe foruri internaţionale vor transformarea Athosului într-un muzeu plin de vizitatori. Acum o sută de ani, intrarea femeilor în Athos părea o utopie. Nici măcar musulmanii, care au stăpânit multă vreme peste Sfântul Munte, nu au cerut aşa ceva. Dar, în zilele noastre, femeile vor să ajungă la Athos. Părintele Dionisie este trist din cauza faptului că multe mănăstiri athonite au acceptat să fie reconstruite cu ajutorul fondurilor occidentale. Este oarecum firesc ca, după ce a investit bani în Athos, Occidentul să pretindă anumite drepturi. Nimic nu se face pe gratis. Mănăstirile care astăzi au fost renovate pe banii Occidentului mâine sau poimâine vor fi vizitate de contribuabili, fie ei bărbaţi sau femei.
Sunt profeţii că până la urmă femeile vor intra în Athos. Acesta va fi un semn al apropierii sfârşitului lumii. Este însă ciudat că oamenii nu văd nici o legătură între preconizata intrare a femeilor în Athos şi apropierea sfârşitului.
Părintele Dionisie mai spunea că femeile credincioase nu trebuie să intre în Sfântul Munte nici dacă legile civile o vor permite. Maica Domnului a cerut să nu intre picior de femeie acolo. Şi Maica Domnului se va întrista când va vedea că oamenii nu ţin seama de dorinţa ei.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu Athosul românesc, cu Mănăstirea Frăsinei: dacă Sfântul Calinic de la Cernica a legat să nu calce acolo picior de femeie, nimeni nu poate dezlega legătura sa. Şi femeile care vor ajunge acolo, chipurile din motive duhovniceşti, îşi vor agonisi osândă şi nu binecuvântare.
Este adevărat că din ce în ce mai mulţi creştini ortodocşi părăsesc drumul cel îngust pentru a merge pe calea cea largă, spunând că Ortodoxia e utopică, spunând că nu se pot ţine poruncile Evangheliei, că vremea sfinţeniei a trecut. Dar pelerinii care apucă să stea de vorbă cu părintele Dionisie văd o dovadă a prezenţei lui Dumnezeu. Pe părintele Dionisie toţi pelerinii îl consideră un părinte cu viaţă sfântă.
Părintele Dionisie de la Colciu învaţă că nimic nu trebuie făcut în separare de Biserică sau de episcop. Numai dacă este călcată în picioare învăţătura cea curată a Bisericii este binecuvântată separarea de cei care mai înainte s-au rupt pe ei înşişi de adevărul lui Hristos. Această învăţătură nu e o scornire a părintelui Dionisie, ci este predania Sfinţilor Părinţi.
Îmi aduc aminte că am fost impresionat să văd la biserica din Marea Lavră athonită frescele cu Sfintele Sinoade Ecumenice. La primul Sinod Ecumenic, Sfântul ierarh Nicolae este zugrăvit pălmuindu-l pe Arie pentru blasfemiile pe care le spunea.
Această palmă a Sfântului Nicolae a rămas adânc întipărită în cugetul monahilor athoniţi. De sute de ani, ei au încercat să păstreze nestinsă flacăra credinţei Sfinţilor Părinţi. Vrednici urmaşi ai Sfântului Grigorie Palama, athoniţii au stat împotriva învăţăturilor potrivnice Sfintei Scripturi şi Sfinţilor Părinţi. Tradiţionalismul athonit nu e habotnicie, nu e crispare, nu e fixism. E păstrarea adevărurilor pentru care Sfinţii Părinţi au fost gata să îşi dea viaţa… La mănăstirea Esfigumenu sunt scrise cu litere mari cuvintele: „Ortodoxie sau moarte”. Aceasta nu este doar deviza zeloţilor din acea mănăstire athonită. Este de fapt deviza întregului Munte Athos.
Faţă de inchizitorii apuseni care îi ameninţau cu moartea pe ereticii care nu vroiau să primească învăţăturile catolice, athoniţii au dat o replică pe măsură: ei sunt gata nu să omoare pe alţii, ci sunt gata să se jertfească pe ei înşişi pentru mărturisirea adevărului, pentru mărturisirea lui Hristos: „Ortodoxie sau moarte”. Athoniţii nu au omorât pe nimeni; îşi omoară patimile şi poftele prin rugăciune şi nevoinţă, pentru a gusta viaţa cea adevărată.Ar fi multe de spus despre Athos… dar nu voi lungi cuvântul. Totuşi, ţin să fac referire la sfintele moaşte care m-au impresionat cel mai mult în acest pelerinaj, la capul Sfântului Ioan Gură de Aur, care este păstrat la mănăstirea Vatoped.
Aşa cum putem citi în Vieţile Sfinţilor, atunci când Sfântul Ioan Gură de Aur scria tâlcuirile la Epistolele Sfântului Apostol Pavel, apostolul însuşi îi şoptea la ureche dumnezeieştile noime. Urechea la care i-a vorbit Sfântul Apostol a rămas întreagă. De o mie şase sute de ani, urechea aceea a rămas mărturie a marii minuni: după ce a auzit cuvintele apostoleşti, nu a fost înghiţită de putreziciune.
M-am gândit că acest cap binecuvântat al Sfântului Ioan Gură de Aur este cel mai bun simbol al monahismului athonit.
Athoniţii sunt păstrătorii tradiţiei de aur a Ortodoxiei. Urechea Sfântului Ioan ar trebui să ne ducă cu gândul la „urechea” Sfântului Munte. Athoniţii nu au schimbat cu nimic Ortodoxia. Ei au păstrat dreapta-credinţă, şi au apărat dogmele cu preţul vieţii lor. Athosul a născut cete de mucenici.
Athoniţii nu fac altceva decât a făcut Sfântul Ioan Gură de Aur, al cărui dascăl tainic a fost Sfântul Apostol Pavel: mărturisesc mai departe nu propria lor înţelepciune, ci mărturisesc Ortodoxia, smerindu-se pe ei înşişi …
În aceste vremuri de cumpănă, în care duhul modernist încearcă să distrugă Sfântul Munte, căci intrarea femeilor acolo nu va fi un semn bun, creştinii din toate colţurile lumii ar trebui să se roage ca Dumnezeu să păzească acest loc sfânt.
Athosul este un adevărat stâlp al Ortodoxiei. Athosul este o comoară de care suntem invitaţi să ne împărtăşim. Şi nu numai ca pelerini. Cărţile despre sfinţii athoniţi şi învăţăturile lor îi cheamă pe toţi creştinii ortodocşi, fie ei tineri sau tinere, bărbaţi sau femei, să ducă lupta cea bună a mântuirii.
Oricât de mare ar fi desfrâul zilelor noastre, Athosul este o rază de speranţă, este o insulă de sfinţenie de care trebuie să ţinem seama. Mulţimi de oameni se grăbesc să ridice altare patimilor, poftelor şi idolilor noului veac. Dar în acelaşi timp, în Sfântul Munte, soboare de monahi ard ca nişte candele pentru Hristos. Să ne gândim la ei, să ne gândim la sfinţenia Sfântului Munte…
Ştim că Biserica lui Hristos nu o vor înghiţi nici porţile iadului, că până la sfârşitul lumii Biserica nu va putea fi îngenuncheată, oricât de tare ar fi prigonită. Dar, în acelaşi timp, multe profeţii ale cuvioşilor părinţi ne spun că, în vremurile de pe urmă, după ce femeile vor călca pe Muntele Sfânt, va veni sfârşitul Athosului. Şi monahii, având de ales între pierderea sufletului şi pierderea Athosului, vor pleca de acolo. Până atunci însă, noi avem datoria de a ne ruga pentru monahii athoniţi, aşa cum şi ei se roagă pentru noi şi pentru întreaga lume.
Doamne, pentru rugăciunile Sfântului Atanasie Athonitul, ale tuturor cuvioşilor athoniţi şi ale Preacuratei Maicii Tale, ocrotitoarea Sfântului Munte, miluieşte-ne pe noi, pe toţi! Amin.
La prăznuirea Sfântului Atanasie Athonitul,
5 iulie 2002
Danion Vasile
Cuvânt înainte la cartea Ne vorbesc părinţi athoniţi, Avva Dionisie de la Colciu, Avva Iulian de la Prodromu, autori Danion Vasile, Marian Maricaru
Textul apare aici cu acordul autorului. Fotografiile cu Danion Vasile și Avva Iulian Lazăr aparțin lui George Crasnean.
Spunându-le acestea, a venit și preotul cu Sfintele Taine. Fața monahului a strălucit ca soarele și a început să zică: „Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi, părtaș mă primește…”. După ce s-a împărtășit, s-a întins puțin pe pat și și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.
