Merinde pentru Suflet – 20 iulie 2012

Merinde pentru Suflet – 20 iulie 2012

"Merinde pentru Suflet" - poate fi vizualizată în format PDF aici >>

 Sursa: Episcopia Italiei

Preafericitul Patriarh Daniel împlineşte 61 de ani



Preafericitul Părinte Patriarh Daniel împlineşte duminică 61 de ani. 

Începând de astăzi până pe 22 iulie Patriarhul României se va afla pentru slujbe misionare şi vizite de lucru în zona Prahovei din Arhiepiscopia Bucureştilor. 

Ca atare, mesajele de felicitare cu ocazia aniversării zilei de naştere a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel pot fi înmânate direct părintelui consilier patriarhal Paisie Teodorescu la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti sau trimise la adresa de e-mail cabinet.patriarhal@patriarhia.ro, ori la numărul de fax 021.406.71.62.

Sărbătoarea oficială a Patriarhului Daniel este în ziua de 30 septembrie, data întronizării Preafericirii Sale în demnitatea de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (30 septembrie 2007)
.

“De toate să ne lipsească Dumnezeu, dar să nu ne lipsească de Rai”. Convorbire cu Arhimandritul Partenie, egumenul Mănăstirii Sfântul Pavel din Muntele Athos

«DE TOATE SĂ NE LIPSEASCĂ DUMNEZEU, DAR SĂ NU NE LIPSEASCĂ DE RAI…»

Din convorbirea cu Arhimandritul Partenie, egumenul Mănăstirii Sf. Pavel, din Muntele Athos

A consemnat
GEORGE CĂBAŞ

Mănăstirea Sf. Pavel a fost întemeiată acum zece secole de Cuviosul Pavel Xiropotamitul, fiul împăratului Mihail Rangabe al Bizanţului. În biserica actuală, construită pe la 1887, pe locul vechii bisericuţe a Sf. Gheorghe, ne închinăm la icoana minunată a Maicii Domnului „Izvorîtoarea de mir” (Mirovlitissa) şi la chivotul cu Cinstitele Daruri (aur smirnă şi tămîie) aduse de cei trei magi dumnezeiescului Prunc. Părinţii spun că în ziua prăznuirii închinării magilor (a doua zi de Crăciun) chivotul cu Cinstitele Daruri răspîndeşte o mireasmă de negrăit. Au fost aduse de la Constantinopol, la anul 1470, de către prinţesa Maro, fiica despotului Serbiei, Gheorghe Brancovici.

În prezent, egumen al mănăstirii este arhimandritul Partenie, un om prin excelenţă „al rugăciunii şi dragostei”, după cum îl caracterizează mulţi. S-a lepădat de lume în urmă cu 60 de ani, venind din îndepărtata Kefalonie, ca un cerb însetat de izvoarele apelor, în Sf. Munte, „Grădina Maicii Domnului”. În prezent are 81 de ani şi de aproape 40 de ani este egumenul acestui sfînt locaş. Ultima sa ascultare înainte de alegere a fost aceea de pădurar al mănăstirii. Chiliuţa lui din munţi era în apropiere de schitul românesc Lacu şi a cunoscut mulţi părinţi români îmbunătăţiţi. Cînd bătrînii au început să moară şi alţi tineri din România nu mai veneau, din pricina comunismului, schitul a început să se ruineze. Părintele Partenie, între timp ales egumen (1974), s-a luptat foarte mult cu autorităţile bisericeşti constantinopolitane, cît şi cu cele româneşti, ca acestea să aprobe venirea cîtorva părinţi români ca vieţuitori în schit. Dacă astăzi schitul a reînviat, aceasta se datorează şi lacrimilor şi rugăciunilor părintelui Partenie („Cînd era schitul aproape pustiu, veneam deasupra schitului şi plîngeam întruna, ca un alt Ieremia!”).

Către apusul vieţii, încărcat de roade duhovniceşti, arhimandritul Partenie împarte bucurie şi nădejde tuturor celor ce vin să-l caute. Ne-am apropiat şi noi umili şi sfioşi de sfinţia sa, cerîndu-i un cuvînt de folos (din care aici redăm doar cîteva fragmente).

 […] Cum vă susţineţi anumite puncte de credinţă ale sfinţiei voastre, mai atacate în prezent?

Cui este statornic în credinţa lui nu îi e frică de nici un curent din acestea care vin de la oamenii care nu cred în Dumnezeu, şi mai ales acum, cînd oamenilor li s-a strecurat în suflet că New Age va face o lume nouă şi vor fi anulate toate cele existente acum. Acestea le spun însă oamenii, în vreme ce Dumnezeu spune altceva. Pot oamenii să facă ce vor, însă Dumnezeu este în vecii vecilor. Atunci cînd Hristos i-a întrebat pe ucenicii Lui: Cine spun oamenii că sînt eu?,unii au răspuns că eşti un profet, un om puternic, alţii că eşti Ilie Tesviteanul, alţii că eşti Ioan Botezătorul. Dar voi, a spus Hristos, cine spuneţi că sînt?Iar Petru a răspuns: Noi credem că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Iar Hristos i-a spus: Petre, acestea nu ţi le-a descoperit nici trupul, nici sîngele, ci Tatăl Meu cel ceresc. Pe această mărturisire a ta voi ridica (aşeza) Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui.

Aţi afirmat că Biserica stă pe această mărturisire şi nu pe Petru însuşi, aşa cum învaţă latinii…

Fii atent, aceştia interpretează greşit lucrurile! Iisus Hristos a ridicat Biserica pe mărturia, nu pe persoana lui Petru, nu la Roma, ci în întreaga lume. […]

Cei doi stîlpi ai creştinismului sînt monahismul şi familia. Vă rugăm, părinte, să ne vorbiţi despre frumuseţea monahismului.

Aşezămîntul monahismului este sfînt, este dumnezeiesc, pentru că Dumnezeu Însuşi l-a sădit. Şi luăm exemplu de la Domnul nostru Însuşi, Care S-a botezat, a postit, ne-a dat exemplu cum după Botez nu a mîncat nimic timp de 40 de zile, iar apoi a fost ispitit de satana. Sf. Ioan Botezătorul, care trăia în pustiu şi era un eremit, ne arată ce înseamnă viaţa monahală; el ar fi începătorul monahismului, iar apoi îl avem pe Sf. Pahomie, care s-a dus în pustiu şi a făcut foarte multe minuni. El s-a rugat lui Dumnezeu să îi spună cum trebuie să trăiască, cum să se poarte monahii, şi i s-a arătat un înger şi i-a spus cum vrea Dumnezeu să trăiască monahii. Iar apoi a fost Sf. Paisie cel Mare şi mulţi alţi Părinţi care ne învaţă ce înseamnă monahismul. Acest aşezămînt este unul divin, nu este o realizare omenească; el a înflorit de-a lungul mai multor secole, dar, fiind un lucru ceresc, va ţine pînă la sfîrşitul veacurilor. […]

Cum ar trebui să ne pregătim pentru starea de rugăciune?

Pentru ca un copil să meargă la un meşter, spre a învăţa meserie de la el, va trebui să depună multă stăruinţă, pentru a deveni nu numai ca meşterul, ci chiar mai bun decît acesta. Închipuie-ţi cîtă răbdare trebuie să aibă un om pînă va învăţa să fie un bun meşter într-o artă sau meserie oarecare: pictor, muzician, învăţător etc. Şi totuşi aceşti ucenici de multe ori au atîta talant (dar) de la Dumnezeu încît devin mai buni decît învăţătorii lor. La fel, dacă cineva vrea să înveţe să se roage, trebuie să găsească nişte părinţi duhovniceşti buni şi încetul cu încetul să intre în acest spaţiu al rugăciunii şi să înveţe cum să se roage, cum să facă ascultare, cum să devină un bun ucenic, pentru că dacă nu devine un bun ascultător (ucenic), nu va putea deveni un bun monah sau un bun gheronda. Un bun ucenic înseamnă a fi un om care are iubire şi frică faţă de Dumnezeu. Şi aşa, cu timpul, ajunge la nepătimire. Astăzi, toţi oamenii care trăiesc pe această planetă învaţă de toate: să lucreze la calculator, să facă tot felul de sporturi şi multe altele; însă nu s-a arătat cum poate să se roage omul, cum poate să înveţe această artă a rugăciunii. Diavolul nu lasă ca oamenii să înveţe aceasta. De pildă, se poate ca un senator, un preşedinte al unei ţări să aibă calităţi, puteri, educaţie; însă astăzi ce fac? Vorbesc, pot să discute ore în şir, însă nimeni nu spune ceva de Dumnezeu, nu spune că ne vom strădui, cu ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului şi al sfinţilor să facem tot ceea ce Dumnezeu ne va ajuta. […]

Dacă omul posteşte, se roagă, face fapte bune, de sus, de la Dumnezeu, vin tot felul de mesaje, care sînt lucruri dumnezeieşti. Mărturisea părintele Iacob Tsalikis: cînd ajungea la atîta iubire de Dumnezeu încît îi era greu să mai suporte atîta har, spunea că acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu. O dată el era la mănăstire şi venea o familie cu maşina spre mănăstire. Şi pe cînd erau la vreo 500 de metri de mănăstire, maşina s-a împotmolit în noroi. Şi se străduiau să scoată maşina din noroi, dar nu puteau. La un moment dat îl văd pe părintele Iacob, care mergea cu un mic Sfînt Potir spre un sat din apropiere, să împărtăşească pe cineva. Şi îi vede părintele pe drum şi le spune: Unde mergeţi, ce aţi păţit? Ei au luat binecuvîntare de la el şi au spus: Ne-am blocat în noroi şi nu putem să ajungem la mănăstire. Părintele le-a spus să taie nişte crengi şi să le pună sub maşină. Şi aşa au reuşit să iasă din noroi. Apoi ei au plecat spre mănăstire, mai aveau 500 de metri, deci cîteva minute, iar părintele s-a dus în sat, care era la ceva distanţă, ca să împărtăşească pe acel bolnav. Însă, cînd să intre ei în mănăstire, au văzut cu uimire pe părintele Iacob că era în faţa lor, cu Potirul în mînă! Şi i-au zis: Părinte, avem o nedumerire. Şi părintele:Care? Iar ei: Cum de sfinţia ta ai ajuns înaintea noastră?! Şi le-a răspuns lor părintele Iacob: Acestea sînt tainele lui Dumnezeu, nu vă amestecaţi, acestea nu pot fi explicate.

În prima epistolă către tesaloniceni se spune că rugăciunea este un foc care nu se stinge niciodată. Ne puteţi da exemple de oameni pe care i-aţi cunoscut şi care aveau o astfel de rugăciune de foc?

Desigur, rugăciunea este un foc care nu se stinge niciodată. Sf. Maxim Aghioritul, care avea rugăciunea inimii, zbura încotro voia, cînd era într-o parte a Sfîntului Munte, cînd în alta, zbura pe deasupra copacilor… Era ca o pasăre…

Nu am cunoscut mari părinţi, însă am cunoscut oameni cu multe virtuţi, care au avut o viaţă şi un sfîrşit bun. […]

Ce înseamnă moarte creştinească? Ne puteţi da exemplu de cineva lîngă care aţi fost în ceasul morţii?

Să ne străduim să fim desăvîrşiţi, adică aşa cum vrea Dumnezeu să fim. Dacă cineva vrea să ajungă profesor universitar, prin cîte faze trebuie să treacă? Ca să devină cineva un bun creştin, prin cîte etape trebuie să treacă, cîtă luptă duhovnicească trebuie să ducă?

De curînd, la noi la mănăstire a murit părintele Nichifor. El era aici la mănăstire împreună cu fratele lui trupesc. Fuseseră amîndoi în America, unde au muncit mulţi ani, au făcut avere, însă erau oameni corecţi, din familie bună, care nu au făcut lucruri urîte, ci au muncit cinstit pentru a face avere şi au obţinut-o. Cînd au plecat apoi din America şi au ieşit şi la pensie, au venit în Grecia, dar părintele Nichifor, laic pe atunci, nu a primit pensia aşa cum trebuia, ci mai mică. El, însă, de mic voise să devină monah, dar nu a apucat, căci s-a dus în America împreună cu fratele lui, Constantin. Şi a venit la mănăstire, la stareţ, şi i-a spus că vrea să devină monah. Vă rog să mă primiţi aici! Mi-a spus că el avea anumite ciudăţenii. De exemplu, mîncarea lui era ciudată, învăţase să facă într-un anume fel mîncarea. A fost pus la diverse ascultări, la bucătărie. I-a spus stareţului: Eu toţi banii mei i-am dat; mai am o pensie de luat din America, părinte, dar dacă îmi spui s-o iau, o iau, dacă nu, nu o iau. În rest, toate lucrurile le aranjase. Iar pensia lui a luat-o şi a dat-o mănăstirii, atît cît a trăit. Apoi, în toţi anii cît a stat în mănăstire – şi a stat destui ani –, niciodată nu mi s-a plîns că, părinte, azi nu mi-am făcut canonul sau rugăciunile. Era foarte ordonat. Odată, după o priveghere, în loc să meargă să se odihnească, mai întîi şi-a făcut canonul de vreo 150 de metanii, iar numai apoi s-a dus, după atîtea ore de slujbă, să se odihnească. Apoi s-a îmbolnăvit, a fost dus şi la spital, am fost să îl spovedesc, dar avea o boală de aşa natură încît nu îşi mai aducea aminte nimic din ce făcuse şi mi-a spus: Părinte, nu pot să îmi amintesc ce am făcut. Avusese şi dureri, dar nu prea mari. Mi-a spus: Mă rog lui Dumnezeu să I se facă milă de mine şi să mă ia, că aşa, sînt, dar parcă nu sînt. S-a împărtăşit şi a doua zi a plecat la Domnul. A fost un exemplu luminos de cum se moare creştineşte.

Părinţii spun că acolo unde se duce o viaţă bună, va fi şi un sfîrşit cuvios. Cine duce o viaţă rea, plină de păcate, va avea şi un sfîrşit rău. […]

Să ne spuneţi ceva despre minunea transformării interioare a omului.

Eu nu sînt omul teoriilor teologice, ci viaţa mea este practică. Nu pot să mă prind în astfel de discuţii, pentru că nu ştiu multe despre aceste lucruri. Şi vă spun acest lucru cu multă dragoste. Sînt lucruri foarte grele acestea şi mă tem să nu fac greşeli. Mă rog lui Dumnezeu să mă lumineze şi să nu greşesc. Sînt alţi părinţi cu viaţă mult mai curată decît a mea care pot vorbi despre astfel de lucruri. În fiecare Dumnezeu lucrează, căci este scris: Nu toţi sînt învăţători, nu toţi sînt profeţi… Dumnezeu a dat talanţi tuturor, dar nu i-a dat pe aceiaşi tuturor. Domnul i-a trimis pe ucenicii Săi la neamuri, la păgîni, şi le-a spus să nu le fie frică de idolatri şi de ce anume le vor spune acestora, căci El Însuşi va vorbi pentru ei prin ei. Dumnezeu ne va lumina şi ceea ce nu ştim să spunem, vom spune…

Cum sînt războiţi duhovnicii de patimile celor pe care îi spovedesc?

Aceasta este o taină dumnezeiască, pentru că omeneşte este foarte, foarte dificil. Dar Dumnezeu luptă împreună cu duhovnicii şi împreună-pătimesc duhovnicii, însă aceasta este o realitate. De multe ori sîntem pe un drum închis; pentru că sîntem oameni, ni se întîmplă atîtea greutăţi încît rămînem nedumeriţi şi nu ştim ce să răspundem. Aşa cum există multe virtuţi, aşa există şi multe păcate, pe care nici nu le poate exprima limba omenească. Pot să spun că de multe ori am ajuns într-o astfel de situaţie încît nu am ştiut ce să răspund şi am cerut ajutorul lui Dumnezeu cu mintea (Ce este asta, Doamne? Ajută-mă!), fără să ştie cel care se spovedea în acel moment, şi imediat Dumnezeu mi-a spus… Este o taină… Şi cu toate că eram în încurcătură şi nu ştiam să fac faţă acelui lucru, m-am liniştit şi am spus ceea ce trebuie. Deci, duhovnicul trebuie să nu rezolve problemele după mintea lui, ci numai după cum vrea Dumnezeu. El luptă împreună cu noi. Nici o minte omenească nu poate ierta cele de la Spovedanie, ci numai Domnul.

Cum să sporim în iubirea noastră în Hristos faţă de oameni?

Cum reuşim noi să facem un lucru pe care ni-l dorim şi întoarcem pămîntul pe dos [literal spune:amestecăm cerul cu pămîntul] ca să reuşim acest lucru, la fel e şi cu iubirea faţă de ceilalţi. Oamenii se sfătuiesc unii cu alţii şi aşa ies lucrurile bune, de la Dumnezeu.

Călugărul trebuie să asculte de stareţ. Cum trebuie să fie ascultarea mireanului de propriul duhovnic?

Încetul cu încetul va învăţa să facă ascultare. Nu e ceva pe care să îl avem scris şi să spunem: fă aşa. Ascultarea este în funcţie de fiecare om. Însă, aşa cum spune Sf. Ioan Scărarul, trebuie să găsim un bun duhovnic.

Cum trebuie să se roage un mirean?

În toţi oamenii Dumnezeu a pus ceea ce se numeşte conştiinţă. Şi toţi avem mărturia conştiinţei noastre. Dacă, deci, oamenii sînt atenţi la mărturia aceasta a conştiinţei, niciodată nu vor cădea în păcate, în nedreptăţi, în răutăţi. Dacă sînt atenţi. Adică, un exemplu: ai venit tu la mine, aici în camera mea, am discutat şi între timp ai luat metaniile mele şi le-ai băgat în buzunar, mi le-ai furat. Aceasta nu este o faptă bună. Dar tu cum vei înţelege că ea nu e bună? Dumnezeu a pus în om ceea ce trebuie ca să înţeleagă. Pentru că de îndată ce vei ieşi afară şi o să ajungi să îţi dai seama, azi, mîine sau mai încolo, şi te vei gîndi că eu m-am dus la părintele, care m-a primit cu bunătate, cu dragoste, iar eu i-am furat metaniile, o să te pişte înlăuntru. Pînă o să te duci la duhovnicul tău să te spovedeşti, şi el îţi va spune ce să faci. […]
Ce să facă bieţii oameni, dacă toată ziua muncesc şi sînt ocupaţi…
Există şi rugăciune care are în ea mîndrie, iar Dumnezeu nu o primeşte pe aceasta. Dacă, de exemplu, faci cinci şiraguri de metanii, ieşi afară apoi şi începi să strigi: Eu m-am rugat aşa mult! Dumnezeu nu primeşte această rugăciune, nu o vrea. Rugăciune cu mîndrie este şi cea în care omul se crede mai bun decît toţi. Scopul este ca toate să fie făcute cu smerenie, cu inimă înfrîntă. […]

Ce este curăţia inimii şi cum trebuie să înfruntăm ispitele pe care lumea de astăzi le desfăşoară împotriva acestei curăţii?

Credinţa fără fapte este moartă, iar faptele fără credinţă sînt moarte. Trebuie să avem atît credinţă, cît şi fapte. Faptele creştineşti le cunoaştem, ştim ce trebuie să facem. Mai întîi de toate trebuie să avem dragoste faţă de toţi. Să nu judecăm pe alţii, căci Dumnezeu nu vrea aceasta. Trebuie să iertăm greşelile fraţilor noştri – şi pe cele mici, şi pe cele mari. Pentru că a spus Hristos: Dacă nu îi veţi ierta pe fraţii voştri, nici Dumnezeu nu vă va ierta greşelile voastre. […]

Povestiţi-ne, dacă se poate, un moment foarte înălţător din viaţa sfinţiei voastre.

Esenţa este una: am cunoscut multe bucurii, am trăit, am trecut prin multă bucurie în viaţa noastră. Am fost încercaţi de multe ispite şi de cîţiva… viruşi. Şi toate, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu cu al nostru, căci noi sîntem neputincioşi, toate le-am depăşit încetul cu încetul. De multe ori ne-am simţit foarte rău, adică dureri, necazuri, boli. Am trecut prin toate, rele şi bune. Şi totuşi fiecare boală, fiecare durere ne lasă ceva după ea. Ce anume? Ne întăreşte în credinţa noastră. Pentru că, trecînd printr-o boală foarte gravă, totuşi ni s-a întărit credinţa şi dragostea noastră faţă de Dumnezeu. Boala nu a stins ceva vreodată în mine, ci dimpotrivă: m-a întărit interior.

Cum poate omul să se roage în aceste vremuri de prigoană a sufletelor şi de confuzie ecumenistă?

Astăzi vine o furtună, un nor întunecat care vrea să niveleze toate. Şi este profeţit în Apocalipsă şi de mulţi Părinţi că vine această furtună. Şi va izbucni, dar Dumnezeu nu îi va părăsi pe credincioşi şi Biserica Lui, niciodată. Şi avem nădejdea noastră în Dumnezeu. Toate cîte trebuie să le trecem sînt scrise, că intrăm în ultimii ani ai Apocalipsei şi vor fi martiri mai mari decît primii martiri. Pentru că acum aceşti oameni necredincioşi au metode încît să îl omoare pe om şi să fie mort, dar totuşi nu mort, adică să te tiranizeze, dar să nu mori. Însă Domnul este viu în vecii vecilor. Nici un demon nu va birui lumea, biruitor este Iisus Hristos. Orice vor face ei, Dumnezeu poartă de grijă celor credincioşi. De aceea nu trebuie să ne înspăimînte nimic; orice ne vor face, să ştim că totuşi Domnul e viu în vecii vecilor, iar Împărăţia lui Dumnezeu nu o să o ia nimeni dintre aceştia, pentru că este a lui Dumnezeu. Pot să vină şi masonii, şi comuniştii, şi oricare alţii, în final ei vor fi un zero, căci Împărăţia este a lui Dumnezeu. El este începutul şi sfîrşitul.

Dumnezeu nu va îngădui ca minciuna să se unească în vreun fel cu adevărul, adică să se unească Bisericile, dar nu în adevăr. Lumina se poate uni cu întunericul vreodată? […]

În primele secole creştine a existat un curent mărturisitor în confruntare cu puterile lumeşti. Acum aproape că nu mai există. De ce?

Există, dar s-a slăbit. Întotdeauna există. Cînd cei trei tineri din Vechiul Testament au fost puşi să se închine statuii lui Nabucodonodor, ei au refuzat; de aceea au fost aruncaţi în cuptor, dar nu au păţit nimic. Dacă astăzi ar veni cineva într-un oraş mare, cum e Tesalonicul, ar pune statuia lui şi ar spune:Cine nu se închină înaintea ei, i se va tăia capul!, eu cred că multe mii de oameni nu i se vor închina. Creştinii au această harismă, au botezul, care îi ajută să discearnă lucrurile; în vreme ce aceia care nu sînt botezaţi după cuviinţă, se poate ca toţi să se închine acestei statui. Ca şi în vremea lui Ilie – el se plîngea: Doamne, sînt singur, ce să fac? Fac ce pot de unul singur. Însă Dumnezeu i-a arătat că sînt 7000 care nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal, deci nu e singurul care mărturiseşte adevărul. Poate să fie o degradare morală mare, însă există încă şi mulţi creştini buni, cu o viaţă foarte bună, duhovnicească. Acestea le ştie Dumnezeu.

Sper că nu am spus ceva greşit. Este scris că după cuvintele noastre vom fi judecaţi. Noi Îl rugăm pe Dumnezeu să ne dea pocăinţă, înţelepciune, gînduri bune şi să fim la sfîrşitul vieţii pregătiţi să ne încredinţăm sufletul lui Dumnezeu. De toate să ne lipsească Dumnezeu, nu contează, dar să nu ne lipsească de rai, că dacă am pierdut raiul, am pierdut totul.

Să aveţi binecuvîntarea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului!

P. S. Îi mulţumesc în chip deosebit părintelui Ciprian Staicu pentru traducerea din limba greacă.(George Căbaş)

Născut în 1931, în părţile Kefaloniei, părintele arhimandrit Partenie (Parthenios), un om prin excelenţă „al rugăciunii şi al dragostei”, este de 38 de ani egumenul Mănăstirii Sf. Pavel din Muntele Athos. S-a lepădat de lume în urmă cu 60 de ani, iar în prezent este socotit una dintre cele mai de seamă figuri duhovniceşti din „Grădina Maicii Domnului”.

 ***

Trebuie să avem atît credinţă, cît şi fapte. Faptele creştineşti le cunoaştem, ştim ce trebuie să facem. Mai întîi de toate trebuie să avem dragoste faţă de toţi. Să nu judecăm pe alţii, căci Dumnezeu nu vrea aceasta. Trebuie să iertăm greşelile fraţilor noştri – şi pe cele mici, şi pe cele mari.

Pot să vină şi masonii, şi comuniştii, şi oricare alţii, în final ei vor fi un zero, căci Împărăţia este a lui Dumnezeu. El este începutul şi sfîrşitul.

De toate să ne lipsească Dumnezeu, nu contează, dar să nu ne lipsească de rai, că dacă am pierdut raiul, am pierdut totul.

Notă: Textul apare aici cu îngăduința lui Claudiu Târziu, director Rost, căruia-i mulțumesc din inimă.

Sursă: Rost, nr. 110 / iunie 2012

Viata Sf. Ilie

Sfântul si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.

Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea  predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : “Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! ”. La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta.

Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie si invesmântat cu piele de vitel, parasi tinutul lui Israel si se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflata dincolo de Iordan (dupa traditia bisericeasca, in acest loc a fost ridicata apoi manastirea Hozeva, care mai exista si astazi, si unde a trait si sfantul Ioan Iacob Hozevitul). Se adapa cu apa cascadei iar Domnul ii trimise corbi – animale pe care evreii le considerau impure si care aveau reputatia unei mari cruzimi fata de progeniturile lor – pentru a-i duce pâine dimineata si carne seara, ca sa trezeasca in profet mila pentru poporul care suferea. Când cascada seca si ea, Dumnezeu isi trimise slujitorul sau la Sarepta din Sidon, lasându-l sa vada de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi inca o data in el mila. Ilie ajunse la o vaduva saraca, pagâna, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea si fiul sau. In ciuda saraciei in care se afla, ea puse inainte de toate datoria ospitalitatii si indata ce Profetul i-o ceru, ea ii pregati o pâine, cu faina si uleiul pe care le mai avea. Primi fara intârziere rasplata ospitalitatii sale : la cuvântul Profetului, covata sa cu faina si urciorul sau cu ulei nu se mai golira pâna la revenirea ploii. Trecusera câteva zile de când Ilie era gazduit la aceasta vaduva când iata ca fiul ei muri. Cum femeia, in durerea ei, il acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie il lua pe copil, il urca la etaj acolo unde locuia el si dupa ce a suflat de trei ori asupra trupului neinsufletit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el il inapoie pe tânarul baiat viu mamei sale, profetind astfel invierea mortilor.

Seceta isi abatuse nenorocirea peste tot tinutul de peste trei ani si mare parte din populatie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând juramântul Profetului sau, nu voia sa isi arate mila mai inainte ca Ilie sa fi inteles ca el nu doreste moartea pacatosilor ci intoarcerea lor la credinta (cf. Iezechiel 33 :11). Il trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunta ca urgia avea in curând sa inceteze. Ilie se arata in fata regelui care ramase surprins sa il vada venind, liber, pe cel pe care il cautase peste tot cu slugile sale si il invita sa adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntarii sale cu cei 450 de profeti ai lui Baal si cei 400 de profeti ai padurilor sacre intretinuti de infama Izabel. Cind toata lumea fu adunata, Ilie zise falsilor profeti : “ Pâna când veti schiopata in genunchi ? Daca Domnul  este Dumnezeu, mergeti dupa el ! Daca este Baal, atunci duceti-va la el ! ”. El ceru ca doi tauri sa fie pregatiti pentru sacrificiu si sa fie asezati pe rug, dar fara sa aprinda focul si ii lasa pe falsii profeti sa aduca primii sacrificiul. Acestia il invocara cu strigate pe Baal, taindu-si carnea, din zori pâna in seara, dar in zadar. Ilie râdea de ei, incurajându-i sa strige mai tare, de teama ca zeul lor sa nu fi adormit sau sa nu fie ocupat cu alte treburi. La venirea serii, Profetul inalta un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 semintii ale lui Israel, sapa un sant larg in jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, si porunci sa fie varsata, in trei rânduri, apa din belsug peste victima, astfel incât sa se umple santul. Apoi adresa spre cer un strigat puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac si al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul si apa. Tot poporul cazu atunci cu fata la pamânt strigând : “ Cu adevarat Domnul este singurul Dumnezeu ”. Din porunca lui Ilie, falsii profeti fura prinsi si omul lui Dumnezeu le taie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El  il anunta apoi pe Achab ca seceta avea in curând sa inceteze, apoi urca in vârful Carmelului si, plecându-se asupra pamântului, cu capul intre genunchi si mintea adunata in inima, incepu sa se roage. De sapte ori trimise pe slujitorul sau sa priveasca orizontul, in directia marii, iar a saptea oara un norisor isi facu aparitia, cerul se intuneca si ploaie cazu din belsug, raspândind pe pamânt binecuvântarea cereasca.

Când regina Isabel afla de masacrul profetilor sai, se enerva cumplit si se jura sa se razbune. Ilie, care nu se temuse de multimea falsilor profeti, fu parasit de harul lui Dumnezeu si cuprins de lasitate se ascunse in Bersabeea in pamântul lui Iuda.  Epuizat de cât mersese in pustiu, se aseza la umbra unui copac si ii ceru lui Dumnezeu sa ii ia viata inapoi. Un Inger al Domnului i se arata atunci cu o pâine si un urcior de apa. Acest ajutor dumnezeiesc il facu sa isi reimprospateze fortele si putu sa mearga 40 de zile in pustiu, pâna la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe acelasi loc unde Dumnezeu i se aratase lui Moise, cf. Exod 33). Intra in adâncul stâncii in care se ascunsese in trecut Moise si Dumnezeu ii vorbi noaptea. Ilie raspunse : “ Sânt plin de sârguinta pentru Domnul atot-puternic caci fiii lui Israel au parasit legamântul Tau, au doborât Altarele tale si Ti-au ucis Profetii, am ramas singur iar ei incearca sa imi ia viata ”. Dumnezeu ii porunci sa iasa si sa stea pe munte pentru a-l vedea. Se facu atunci o furtuna puternica, muntii fura despicati iar stâncile sparte, dar Domnul nu era in furtuna ; iar dupa furtuna, un cutremur, dar Domnul nu era in cutremur ; un foc, dar Domnul nu era in foc. Dupa foc se auzi o adiere usoara. Cum o auzi, Ilie isi ascunse fata cu haina sa si se tinu sub pestera, caci Dumnezeu era in adierea usoara. Domnul ii spuse ca, departe de a fi singurul dintre drepti, alti sapte mii de Israeliti nu isi plecasera genunchii in fata lui Baal si ii porunci sa se intoarca pe acelasi drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei si pe Iehu  ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmas. Gasindu-l pe Elisei ocupat cu aratul pamântului cu 12 perechi de boi, Ilie isi arunca peste el haina lui facându-l discipolul sau (cf. 14 iunie)

Regele Achab continua insa cu faptele sale lipsite de piosenie si pusese stapânire pe vita-de-vie a lui Nabot din Yizreel ,  cerând – la sfatul lui Isabel – ca acesta sa fie omorât. Profetul Ilie, care nu se mai manifestase pentru o vreme, fu trimis de Domnul in Samaria si spuse regelui : “ Chiar pe locul in care câinii au lins sângele lui Nabot câinii vor linge si sângele tau iar prostituatele se vor lafai in sângele tau ”. El mai spuse ca nefericirea avea sa se abata peste toata casa lui Achab, câinii aveau sa sfâsie trupul lui Isabel pe zidul de fata de la Yizreel. La aceste cuvinte, regele fu cuprins de cainta : isi sfâsie hainele, se imbraca cu un sac si tinu post. Domnul aproba pocainta lui si anunta prin Profetul sau ca nu va da frâu liber mâniei Sale decât sub domnia fiului sau.

Achab muri la putina vreme iar fiul sau, Ohozias , om superstitios, lua prelua puterea. Cazând bolnav trimise soli in cautarea unui oracol pe lânga Baal Zebud la Egron (Akkaron). Profetul Ilie se prezenta in fata solilor, anuntând ca regele nu se va mai scula. Când transmisera acest mesaj, descriindu-l pe Profet, regele intelese ca era vorba de Ilie si trimise o armata de 50 de oameni pentru a-l aresta. Dar in doua rânduri, din porunca Profetului, un foc coborî din cer si ii mistui pe soldati. Al treilea ofiter il ruga sa il crute iar Ilie il asculta si se duse la rege, anuntându-i chiar el ca avea sa moara pentru ca ceruse ajutor de la falsii zei. Ohozias nmuri intr-adevar la câteva zile iar fratele sau Ioram deveni rege al lui Israel. In timpul celor 12 ani ai domniei sale el suprima cultul lui Baal, dar nu facu sa inceteze pacatul lui Ieroboam care daduse nastere schismei in rândul poporului lui Dumnezeu si incurajase idolatria. De aceea Dumnezeu abatu necazul asupra casei sale si indeplini profetia facuta de Ilie in timpul lui Achab : Iehu lua puterea in urma unei conspiratii impotriva lui Ioram si, intrând el in orasul Yizreel, Isabel fu omorâta aruncata din inaltul unei ferestre. Sângele sau se scurse pe zid iar câinii ii mâncara trupul mai inainte ca ea sa fi putut fi ingropata.

Dupa 15 ani de profetii, indeplinind misiunea pe care i-o incredintase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, insotit de Elisei care nu voia sa isi paraseasca invatatorul. De acolo se dusera la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie isi lua haina din piele de oaie, o infasura si lovi apele, care se despartira pentru a-i lasa sa treaca pe uscat. Când Elisei ii ceru sa primeasca indoita parte din harul sau profetic, Ilie ii raspunse : “ Daca ma vei vedea pe când voi fi inaltat la cer, asa ti se va da ”. Si pe când mergeau ei astfel prin pustiu taifasuind, un car de foc tras de cai scaparatori aparu intre ei. Ilie urca in car si fu “ca” luat in cer (Parintii au subliniat ca acest “ ca ”, adaugat in versiunea Septanta arata ca Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil inainte de invierea si inaltarea lui Hristos, dar ca a scapat mortii, precum Enoh si a fost retinut de Dumnezeu intr-un loc necunoscut, pâna in ultima zi), intr-un rotocol, in timp ce Elisei striga : “ Parinte, Parinte, carul lui Israel si caii sai ! ”. El lua haina Profetului care cazuse peste el si lovind apele de doua ori putu sa traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau : “ Duhul lui Ilie s-a lasat asupra lui Elisei ! ”.

Astfel inaltat in inaltimi cu trupul, Profetul Ilie prefigura Inaltarea Domnului Nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul sau, el vestea coborârea Sfântului Duh in ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33).

Reprezentant de vaza al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtutii, Ilie fu judecat demn de a vedea fata in fata slava Dumnezeului intrupat, alaturi de Moise si de cei trei Apostoli in ziua Schimbarii la fata (cf. Matei 17), care anunta a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii il intrebara pe Domnul daca Ilie trebuia sa vina inainte de invierea mortilor pentru a pune toate lucrurile inapoi cum au fost, dupa cum invata Profetii (Malahia 3 :23). Hristos le raspunse : “ Ilie a venit deja si ei nu l-au cunoscut ci l-au tratat dupa cum au vrut ei ”, facând aluzie la Sfântul Ioan Botezatorul care venise sa pregateasca propria Lui venire, cu duhul si cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Asa cum Ioan fu Inaintemergetaroul primei veniri in trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergatorul celei de a doua veniri, la sfârsitul veacurilor. Traditia ecleziasta a vazut adesea in cei doi martori, care vor muri in ultima lupta împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh si Ilie, care au fost paziti de moarte in acest scop. Sfântul si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.

Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea  predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : “Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! ”. La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta.

Din porunca lui Dumnezeu, Profetul, acoperit cu o piele de oaie si invesmântat cu piele de vitel, parasi tinutul lui Israel si se duse la râul de Chorrath (Kerrith), aflata dincolo de Iordan (dupa traditia bisericeasca, in acest loc a fost ridicata apoi manastirea Hozeva, care mai exista si astazi, si unde a trait si sfantul Ioan Iacob Hozevitul). Se adapa cu apa cascadei iar Domnul ii trimise corbi – animale pe care evreii le considerau impure si care aveau reputatia unei mari cruzimi fata de progeniturile lor – pentru a-i duce pâine dimineata si carne seara, ca sa trezeasca in profet mila pentru poporul care suferea. Când cascada seca si ea, Dumnezeu isi trimise slujitorul sau la Sarepta din Sidon, lasându-l sa vada de-a lungul drumului efectele dezastruoase ale secetei, pentru a trezi inca o data in el mila. Ilie ajunse la o vaduva saraca, pagâna, care aduna lemne pentru a coace pâine pentru ea si fiul sau. In ciuda saraciei in care se afla, ea puse inainte de toate datoria ospitalitatii si indata ce Profetul i-o ceru, ea ii pregati o pâine, cu faina si uleiul pe care le mai avea. Primi fara intârziere rasplata ospitalitatii sale : la cuvântul Profetului, covata sa cu faina si urciorul sau cu ulei nu se mai golira pâna la revenirea ploii. Trecusera câteva zile de când Ilie era gazduit la aceasta vaduva când iata ca fiul ei muri. Cum femeia, in durerea ei, il acuza pe omul lui Dumnezeu ca ar fi adus nenorocirea asupra casei ei, Ilie il lua pe copil, il urca la etaj acolo unde locuia el si dupa ce a suflat de trei ori asupra trupului neinsufletit chemându-l cu strigate puternice pe Dumnezeu, el il inapoie pe tânarul baiat viu mamei sale, profetind astfel invierea mortilor.

Seceta isi abatuse nenorocirea peste tot tinutul de peste trei ani si mare parte din populatie fusese deja decimata ; dar Dumnezeu, respectând juramântul Profetului sau, nu voia sa isi arate mila mai inainte ca Ilie sa fi inteles ca el nu doreste moartea pacatosilor ci intoarcerea lor la credinta (cf. Iezechiel 33 :11). Il trimise deci pe Profet la regele Achab, pentru a-i anunta ca urgia avea in curând sa inceteze. Ilie se arata in fata regelui care ramase surprins sa il vada venind, liber, pe cel pe care il cautase peste tot cu slugile sale si il invita sa adune pe tot poporul lui Israel pe muntele Carmel ca martor al confruntarii sale cu cei 450 de profeti ai lui Baal si cei 400 de profeti ai padurilor sacre intretinuti de infama Izabel. Cind toata lumea fu adunata, Ilie zise falsilor profeti : “ Pâna când veti schiopata in genunchi ? Daca Domnul  este Dumnezeu, mergeti dupa el ! Daca este Baal, atunci duceti-va la el ! ”. El ceru ca doi tauri sa fie pregatiti pentru sacrificiu si sa fie asezati pe rug, dar fara sa aprinda focul si ii lasa pe falsii profeti sa aduca primii sacrificiul. Acestia il invocara cu strigate pe Baal, taindu-si carnea, din zori pâna in seara, dar in zadar. Ilie râdea de ei, incurajându-i sa strige mai tare, de teama ca zeul lor sa nu fi adormit sau sa nu fie ocupat cu alte treburi. La venirea serii, Profetul inalta un Altar cu 12 pietre, reprezentând cele 12 semintii ale lui Israel, sapa un sant larg in jurul Altarului, pe care pusese taurul jupuit de piele, si porunci sa fie varsata, in trei rânduri, apa din belsug peste victima, astfel incât sa se umple santul. Apoi adresa spre cer un strigat puternic, invocându-l pe Dumnezeul lui Abraham, lui Isaac si al lui Iacov. Pe data coborî foc din cer, devorând jertfa, lemnul si apa. Tot poporul cazu atunci cu fata la pamânt strigând : “ Cu adevarat Domnul este singurul Dumnezeu ”. Din porunca lui Ilie, falsii profeti fura prinsi si omul lui Dumnezeu le taie beregata cu propriile sale mâini la râul Cison. El  il anunta apoi pe Achab ca seceta avea in curând sa inceteze, apoi urca in vârful Carmelului si, plecându-se asupra pamântului, cu capul intre genunchi si mintea adunata in inima, incepu sa se roage. De sapte ori trimise pe slujitorul sau sa priveasca orizontul, in directia marii, iar a saptea oara un norisor isi facu aparitia, cerul se intuneca si ploaie cazu din belsug, raspândind pe pamânt binecuvântarea cereasca.

Când regina Isabel afla de masacrul profetilor sai, se enerva cumplit si se jura sa se razbune. Ilie, care nu se temuse de multimea falsilor profeti, fu parasit de harul lui Dumnezeu si cuprins de lasitate se ascunse in Bersabeea in pamântul lui Iuda.  Epuizat de cât mersese in pustiu, se aseza la umbra unui copac si ii ceru lui Dumnezeu sa ii ia viata inapoi. Un Inger al Domnului i se arata atunci cu o pâine si un urcior de apa. Acest ajutor dumnezeiesc il facu sa isi reimprospateze fortele si putu sa mearga 40 de zile in pustiu, pâna la muntele lui Dumnezeu, Horeb (vârful muntelui Sinai, pe acelasi loc unde Dumnezeu i se aratase lui Moise, cf. Exod 33). Intra in adâncul stâncii in care se ascunsese in trecut Moise si Dumnezeu ii vorbi noaptea. Ilie raspunse : “ Sânt plin de sârguinta pentru Domnul atot-puternic caci fiii lui Israel au parasit legamântul Tau, au doborât Altarele tale si Ti-au ucis Profetii, am ramas singur iar ei incearca sa imi ia viata ”. Dumnezeu ii porunci sa iasa si sa stea pe munte pentru a-l vedea. Se facu atunci o furtuna puternica, muntii fura despicati iar stâncile sparte, dar Domnul nu era in furtuna ; iar dupa furtuna, un cutremur, dar Domnul nu era in cutremur ; un foc, dar Domnul nu era in foc. Dupa foc se auzi o adiere usoara. Cum o auzi, Ilie isi ascunse fata cu haina sa si se tinu sub pestera, caci Dumnezeu era in adierea usoara. Domnul ii spuse ca, departe de a fi singurul dintre drepti, alti sapte mii de Israeliti nu isi plecasera genunchii in fata lui Baal si ii porunci sa se intoarca pe acelasi drum pentru a unge pe Hazael ca rege al Siriei si pe Iehu  ca rege al lui Israel, apoi pe Elisei ca urmas. Gasindu-l pe Elisei ocupat cu aratul pamântului cu 12 perechi de boi, Ilie isi arunca peste el haina lui facându-l discipolul sau (cf. 14 iunie)

Regele Achab continua insa cu faptele sale lipsite de piosenie si pusese stapânire pe vita-de-vie a lui Nabot din Yizreel ,  cerând – la sfatul lui Isabel – ca acesta sa fie omorât. Profetul Ilie, care nu se mai manifestase pentru o vreme, fu trimis de Domnul in Samaria si spuse regelui : “ Chiar pe locul in care câinii au lins sângele lui Nabot câinii vor linge si sângele tau iar prostituatele se vor lafai in sângele tau ”. El mai spuse ca nefericirea avea sa se abata peste toata casa lui Achab, câinii aveau sa sfâsie trupul lui Isabel pe zidul de fata de la Yizreel. La aceste cuvinte, regele fu cuprins de cainta : isi sfâsie hainele, se imbraca cu un sac si tinu post. Domnul aproba pocainta lui si anunta prin Profetul sau ca nu va da frâu liber mâniei Sale decât sub domnia fiului sau.

Achab muri la putina vreme iar fiul sau, Ohozias , om superstitios, lua prelua puterea. Cazând bolnav trimise soli in cautarea unui oracol pe lânga Baal Zebud la Egron (Akkaron). Profetul Ilie se prezenta in fata solilor, anuntând ca regele nu se va mai scula. Când transmisera acest mesaj, descriindu-l pe Profet, regele intelese ca era vorba de Ilie si trimise o armata de 50 de oameni pentru a-l aresta. Dar in doua rânduri, din porunca Profetului, un foc coborî din cer si ii mistui pe soldati. Al treilea ofiter il ruga sa il crute iar Ilie il asculta si se duse la rege, anuntându-i chiar el ca avea sa moara pentru ca ceruse ajutor de la falsii zei. Ohozias nmuri intr-adevar la câteva zile iar fratele sau Ioram deveni rege al lui Israel. In timpul celor 12 ani ai domniei sale el suprima cultul lui Baal, dar nu facu sa inceteze pacatul lui Ieroboam care daduse nastere schismei in rândul poporului lui Dumnezeu si incurajase idolatria. De aceea Dumnezeu abatu necazul asupra casei sale si indeplini profetia facuta de Ilie in timpul lui Achab : Iehu lua puterea in urma unei conspiratii impotriva lui Ioram si, intrând el in orasul Yizreel, Isabel fu omorâta aruncata din inaltul unei ferestre. Sângele sau se scurse pe zid iar câinii ii mâncara trupul mai inainte ca ea sa fi putut fi ingropata.

Dupa 15 ani de profetii, indeplinind misiunea pe care i-o incredintase Dumnezeu, Ilie se duse de la Galgalla Bethel, insotit de Elisei care nu voia sa isi paraseasca invatatorul. De acolo se dusera la Ierihon. Ajuns pe malul Iordanului, Ilie isi lua haina din piele de oaie, o infasura si lovi apele, care se despartira pentru a-i lasa sa treaca pe uscat. Când Elisei ii ceru sa primeasca indoita parte din harul sau profetic, Ilie ii raspunse : “ Daca ma vei vedea pe când voi fi inaltat la cer, asa ti se va da ”. Si pe când mergeau ei astfel prin pustiu taifasuind, un car de foc tras de cai scaparatori aparu intre ei. Ilie urca in car si fu “ca” luat in cer (Parintii au subliniat ca acest “ ca ”, adaugat in versiunea Septanta arata ca Ilie nu a fost dus cu trupul la Cer, fapt imposibil inainte de invierea si inaltarea lui Hristos, dar ca a scapat mortii, precum Enoh si a fost retinut de Dumnezeu intr-un loc necunoscut, pâna in ultima zi), intr-un rotocol, in timp ce Elisei striga : “ Parinte, Parinte, carul lui Israel si caii sai ! ”. El lua haina Profetului care cazuse peste el si lovind apele de doua ori putu sa traverseze Iordanul, salutat de Fiii Profetului care strigau : “ Duhul lui Ilie s-a lasat asupra lui Elisei ! ”.

Astfel inaltat in inaltimi cu trupul, Profetul Ilie prefigura Inaltarea Domnului Nostru Iisus Hristos iar prin trimiterea hainei sale peste discipolul sau, el vestea coborârea Sfântului Duh in ziua Rusaliilor (cf. Sfântul Roman Melodul, Condacul Profetului Ilie, 33).

Reprezentant de vaza al ordinului profetic ajuns prin râvna sa pe culmea cea mai de sus a virtutii, Ilie fu judecat demn de a vedea fata in fata slava Dumnezeului intrupat, alaturi de Moise si de cei trei Apostoli in ziua Schimbarii la fata (cf. Matei 17), care anunta a doua venire a Domnului Nostru Iisus Hristos. Coborând de pe muntele Taborului, discipolii il intrebara pe Domnul daca Ilie trebuia sa vina inainte de invierea mortilor pentru a pune toate lucrurile inapoi cum au fost, dupa cum invata Profetii (Malahia 3 :23). Hristos le raspunse : “ Ilie a venit deja si ei nu l-au cunoscut ci l-au tratat dupa cum au vrut ei ”, facând aluzie la Sfântul Ioan Botezatorul care venise sa pregateasca propria Lui venire, cu duhul si cu puterea lui Ilie (Luc 1 :17). Asa cum Ioan fu Inaintemergetaroul primei veniri in trup a Fiului lui Dumnezeu, astfel Ilie va fi, se crede, premergatorul celei de a doua veniri, la sfârsitul veacurilor. Traditia ecleziasta a vazut adesea in cei doi martori, care vor muri in ultima lupta împotriva lui Antihrist (Apocalipsa 11), pe Enoh si Ilie, care au fost paziti de moarte in acest scop.

Scrieri Pentru Suflet.

Acelasi a zis: nimeni neispitit nu va putea sa intre in Imparatia Cerurilor. Ca, ridica, zice,
ispitele si nimeni nu este care sa se mantuiasca.

Scrieri Pentru Suflet.

Zis-a avva Antonie catre avva Pimen: aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greseala
sa sa o puna asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pana la rasuflarea cea mai de
pe urma.

Vechi adeverințe românești athonite de confirmare a primirii daniilor

Adeverință eliberată de Chilia românească Sf. Ipatie (aparține de Mănăstirea Vatopedi) prin care se confirmă primirea unei oarecare danii și se aduce mulțumire pentru aceasta (1941)
+++

Adeverință eliberată de Chilia românească Sf. Ipatie (aparține de Mănăstirea Vatopedi) prin care se confirmă primirea unei oarecare danii și se aduce mulțumire pentru aceasta (1946). Documentul este scris de mână și semnat de ieromonah Dometie Trihenea (1909-1985), mare părinte athonit cu viață sfântă, singurul stareț român care a condus o mănăstire athonită (Zografu, în perioada 1965-1975).

+++

Adeverință eliberată de Chilia românească “Sf. Tihon de Zadonsk” din Capsala și semnată de Starețul Ghedeon prin care se confirmă primirea unei oarecare danii și se aduce mulțumire pentru aceasta (1938). Între 1933 și 1937 au viețuit la această chilie Părinții Ghimnazie și Dionisie Ignat, după care se mută la Chilia “Sf. Gheorghe” – Colciu. (Document aflat în arhiva personală a editorului blogului)