Naşterea Domnului, bucuria copiilor şi a părinţilor – PASTORALA DE CRĂCIUN 2011 a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel



† D A N I E L
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR

HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI


„Şi celor câţi L au primit, care cred în numele Lui,
le a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu,
care nu din sânge, nici din poftă trupească (...),
ci de la Dumnezeu s au născut.”
(Ioan 1, 12 13)




Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Fiul lui Dumnezeu S a făcut om, pentru că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unicul Său Fiu L a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).

Cu alte cuvinte, Fiul veşnic al lui Dumnezeu S a făcut om muritor, ca omului devenit din pricina păcatului muritor să i dăruiască viaţa veşnică (cf. Romani 6, 23). Mai mult, Fiul veşnic al lui Dumnezeu devine Om, pentru ca oamenilor să le dăruiască puterea să devină fii ai lui Dumnezeu după har.

Deci, Naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos, săvârşită nu din iniţiativă omenească, nici din poftă bărbătească, ci prin puterea Sfântului Duh, are ca scop înfierea omului, naşterea sa duhovnicească pentru ca el să dobândească viaţă veşnică.

De aceea, însuşi Mântuitorul Iisus Hristos îi spune lui Nicodim: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; şi ce este născut din Duh, duh este. Nu te mira că ţi am zis: Trebuie să vă naşteţi de sus” (Ioan 3, 5 7).

Sfântul Apostol Pavel ne spune, de asemenea, că rostul Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos este înfierea noastră spirituală sau duhovnicească: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să i răscumpere, ca să dobândim înfierea. Şi pentru că sunteţi fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva, Părinte! Astfel, dar, nu mai eşti rob, ci fiu; iar de eşti fiu, eşti moştenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 4 7).

Urmând Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii (Sfântul Atanasie, Sfântul Irineu) au rezumat învăţătura lor despre rostul întrupării Fiului lui Dumnezeu arătând scopul venirii în lume a Domnului nostru Iisus Hristos prin cuvintele: „Dumnezeu S a făcut Om, pentru ca Omul să poată deveni Dumnezeu, după har”. Sau: „Dumnezeu S a făcut purtător de trup, pentru ca Omul să poată deveni purtător al Duhului (Sfânt)”. Sau: „Fiul lui Dumnezeu S a făcut fiu al Omului, pentru ca oamenii să devină fii ai lui Dumnezeu după har”.

Aşadar, Naşterea Domnului Iisus Hristos este începutul înfierii duhovniceşti a omului sau începutul îndumnezeirii lui prin harul lui Dumnezeu.

Înfierea oamenilor în Dumnezeu se face în Biserică prin harul Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi (cf. Matei 28, 19), deoarece Sfânta Treime a lucrat taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Om (cf. Luca 1, 35) şi, de asemenea, Sfânta Treime S-a arătat la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos în Iordan (cf. Matei 3, 16-17; Marcu 1, 10-11; Luca 3, 22).

Aşadar, prin Botez, ca unire cu Hristos, primim nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul înfierii, pentru că „celor câţi L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).

„Nimeni să nu creadă că Botezul dă numai iertarea păcatelor, după cum era botezul lui Ioan, adică botezul pocăinţei întru iertarea păcatelor; dimpotrivă, Botezul dă şi harul înfierii” (SF. CHIRIL AL IERUSALIMULUI,Cateheze, III, trad. de pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 349, în Sfântul Botez şi Sfânta Cununie azi – Îndrumător teologic, liturgic şi pastoral, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011, p. 27).

„În Botez, zice Teodor de Mopsuestia, apa devine un sân pentru cel care se naşte, iar harul Duhului (Sfânt) formează pe cel care este botezat pentru a doua naştere” (TEODOR DE MOPSUESTIA, Omilii catehetice, 14, 9, cf. Olivier Clement, Sources. Les mystiques chrétiens des origines. Textes et commentaires, Paris, Stock, 1992, p. 95).

Prin afundarea în baia naşterii, Mântuitorul Iisus Hristos ia chip în omul cel nou botezat: „şi fă să ia chip Hristosul Tău în acesta care se va naşte din nou” (Slujba Sfântului Botez). De aceea, omul botezat (copil sau adult) primeşte numele de creştin şi poartă pecetea apartenenţei sale la Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica. El este chemat să devină împreună cetăţean cu sfinţii lui Dumnezeu, „zidiţi pe temelia apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Însuşi Iisus Hristos” (Efeseni 2, 20). Prin Botez omul începe să devină „fiu al luminii şi moştenitor al veşnicelor bunătăţi” (Slujba Sfântului Botez).

Creşterea biologică şi spirituală a copilului botezat se realizează în familia creştină, întemeiată prin Sfânta Taină a Cununiei, în care harul lui Dumnezeu, dăruit prin binecuvântarea Bisericii, împlineşte şi sfinţeşte viaţa a doi tineri, bărbat şi femeie, care se iubesc şi dau naştere la prunci, adică la persoane umane chemate să participe la iubirea veşnică a Preasfintei Treimi.

Iubirea lui Dumnezeu atotputernică şi smerită arătată la Naşterea Pruncului Iisus în Betleem, când Fiul Cel veşnic al lui Dumnezeu devine Fiul Omului, ne descoperă taina mântuirii neamului omenesc ca început al nunţii lui Dumnezeu cu omenirea.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede o legătură între Naşterea lui Iisus Hristos ca Om şi Taina Sfintei Cununii, arătând că Iisus Hristos este Mire al Bisericii: „Precum la nunţi, nu mireasa este aceea care merge să-l caute pe mire, ci mirele aleargă cu grabă spre mireasă, chiar de-ar fi el fiu de împărat, iar mireasa ar fi dintr-o stare de jos, chiar o roabă, tot aşa şi aici nu firea omenească a urcat la cer, ci Mirele (Hristos n.n.) S-a smerit pe Sine până la această fire urâtă şi dispreţuită. Şi după serbarea nunţii, Mirele n-a mai îngăduit ca ea să rămână aici jos, luând-o cu Sine, El a dus-o în casa părintească” (SF. IOAN GURĂ DE AUR, Comentar la Evanghelia de la Ioan, Omilia 18, 2, trad. Diacon Gheorghe Băbuţ, Ed. „Pelerinul Român”, Oradea, 1998, p. 88), în casa Tatălui din ceruri.

Episcopul martir Metodiu de Olimp (†311) spune că prin Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem, Fiul lui Dumnezeu, „Cuvântul a lăsat pe Tatăl din cer. El a coborât (S-a întrupat) pentru a Se însoţi cu această femeie, Biserica. Apoi a intrat în somnul pătimirii Sale. El a murit de bunăvoie pentru ea (...), spre a-i dărui o viaţă nouă”(METODIU DE OLIMP,Banchetul sau despre feciorie (Symposium), 3.8.71, Cf. Ancient Christian Commentary on Scripture, New Testament VIII, edited by Mark J. Edwards, Inter Varsity Press, Downers Grove, Illinois, USA, 1999, pp. 199-200).

Acest înţeles adânc al Întrupării Domnului Iisus Hristos şi al lucrării Sale mântuitoare, ca început al nunţii lui Dumnezeu cu omenirea care răspunde iubirii Sale veşnice şi ca temelie pentru binecuvântarea nunţii creştine, este mai mult întărit de Sfânta Evanghelie de la Ioan, când ni se spune că la scurt timp după Botezul Său în Iordan, Iisus a fost invitat împreună cu Mama Sa şi cu ucenicii Săi (icoană tainică a Bisericii!) la o nuntă din Cana Galileii, iar acolo El a săvârşit prima Sa minune, şi anume a prefăcut apa în vin, „arătându-şi slava Sa, iar ucenicii Săi au crezut în El” (Cf. Ioan 2, 1-11).

Cel ce odinioară în Rai a zis „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” (Facere 1, 26) şi a creat prima familie umană, adică pe Adam şi Eva, şi i-a binecuvântat zicând: „creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi” (Facere 1, 28), tot El a sfinţit nunta cu prezenţa şi lucrarea Sa minunată la Cana Galileii, pentru a arăta că fiecare nuntă la care este invitat, prin rugăciune, Hristos-Domnul împreună cu sfântă Maica Sa şi cu Sfinţii Săi ucenici devine Taină sfântă şi icoană binecuvântată a iubirii Mirelui Hristos pentru Mireasa Lui – Biserica.

Astfel, înţelegem că sfinţenia cununiei, ca icoană a iubirii şi unirii lui Dumnezeu cu omenirea, a lui Hristos cu Biserica Sa, are la bază Taina Sfântului Botez, întrucât cel ce se botează şi devine parte a Bisericii, mărturiseşte: „mă unesc cu Hristos şi Îi slujesc Lui ca unui Domn şi Împărat!”.

Aşadar, mare şi sfântă este înfierea duhovnicească prin harul Botezului, dobândită de oameni prin Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos şi fericite sunt familiile întemeiate prin binecuvântarea lui Dumnezeu, adică fericiţi sunt părinţii care dau naştere la copii şi apoi îi botează ca să devină în Hristos fii ai lui Dumnezeu după har şi fii duhovniceşti ai Bisericii.


Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc, într-o familie săracă material şi aflată în călătorie, ne cheamă să acordăm o atenţie deosebită familiei, în general, şi familiei creştine, în special. Am văzut că familia este coroana creaţiei şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii şi a binecuvântării părinteşti a lui Dumnezeu pentru oameni.

Anul 2011 a fost consacrat în Biserica noastră omagierii Tainei Sfântului Botez şi Tainei Sfintei Cununii, având în vedere că atât Taina Sfântului Botez, cât şi Taina Sfintei Cununii stau la baza familiei creştine.

Astăzi, din cauza multor greutăţi şi încercări, ca duhul lumesc sau secularizarea, sărăcia, înstrăinarea, individualismul, lăcomia ş.a., familia creştină se confruntă cu slăbirea dragostei între soţ şi soţie, între părinţi şi copii, între rude şi vecini. De aceea, este necesar să reîmprospătăm şi să adâncim necontenit înţelegerea noastră privind taina Bisericii şi rostul vieţii creştine în lume, ca timp al faptelor bune şi al pregătirii noastre pentru mântuire sau pentru viaţa veşnică, după cum ne învaţă Sfântul Ioan Gură de Aur când zice: „Ce câştig avem de pe urma vieţii acesteia, dacă nu ne folosim de ea pentru a câştiga pe cea viitoare?” (SF. IOAN GURĂ DE AUR,Omilii la Evanghelia după Matei, XC, III, trad. Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p.1003).

Credinţa copiilor este inspirată şi susţinută de credinţa şi iubirea părinţilor pentru ei. Credinţa copiilor este unită cu dorinţa lor de a fi iubiţi şi de a iubi. Când Biserica arată copiilor iubirea lui Hristos pentru ei, copii devin icoane de nevinovăţie şi bunătate care ne conduc spre Împărăţia cerurilor (cf. Matei 18, 3; 19, 14; Luca 18, 16). Credinţa nu este o simplă moştenire culturală, ci o chemare constantă a harului lui Dumnezeu adresată omului, care poate să răspundă acestei chemări, sau să o refuze.

Familia creştină transmite credinţa atunci când părinţii îşi învaţă copiii să se roage şi se roagă împreună cu ei; când îi duc la biserică şi când îi îndeamnă la spovedanie şi împărtăşire, când se adună împreună cu ei la citirea Sfintei Scripturi, lăsând lumina credinţei să strălucească peste viaţa lor de familie, şi aducând laudă lui Dumnezeu ca fiind Tatăl nostru Cel ceresc.

Cei care nu botează copiii îi lipsesc de harul înfierii duhovniceşti, de bucuria de-a se împărtăşi din viaţa lui Hristos şi a Bisericii Sale, de frumuseţea legăturii lor liturgice cu Sfânta Treime, Care locuieşte prin har în cei botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi unşi cu Sfântul şi Marele Mir ca să poată creşte nu numai biologic, ci şi teologic, adică duhovniceşte, ca cetăţeni ai Împărăţiei cerurilor.

Iubirea cu care părinţii şi naşii noştri ne-au primit şi ne-au călăuzit primii paşi în această lume este în acelaşi timp o prelungire tainică a iubirii milostive a lui Dumnezeu de la care am primit viaţa şi un fundament solid, o garanţie pentru creşterea şi dezvoltarea armonioasă ca persoane umane libere, pregătite pentru a intra în comuniune cu ceilalţi oameni şi cu Dumnezeu.

De asemenea, astăzi, mai mult ca niciodată, este necesară pregătirea tinerilor pentru Căsătorie şi pentru viaţa de familie.

Pentru cei care se căsătoresc sunt de mare folos cunoştinţele duhovniceşti privind marea binecuvântare şi demnitate a Căsătoriei pentru viaţa celor ce se iubesc şi pentru viaţa Bisericii care-i binecuvintează; apoi Spovedania şi Împărtăşirea viitorilor miri cu Sfânta Euharistie înainte de Cununie (întrucât aceasta nu se mai face azi în timpul Cununiei, ca în Biserica primară).

De asemenea, este necesar ca naşii, în calitatea lor de părinţi spirituali ai familiei nou întemeiate, să îndemne pe cei căsătoriţi să participe cât mai mult la viaţa liturgică şi misionară a Bisericii, să se roage cât mai mult ca Hristos-Domnul să întărească iubirea lor şi să-i ajute să biruiască ispitele şi încercările din viaţă. Preoţii din parohii sunt chemaţi să organizeze mai multe cateheze sau convorbiri pastorale cu tinerii şi tinerele care se pregătesc pentru nuntă, cu părinţii şi cu naşii acestora, spre o mai bună pregătire a lor pentru a întemeia o familie creştină trainică şi binecuvântată, spre a ajunge la fericire şi mântuire.

Fiecare dintre noi trebuie să avem o permanentă preocupare faţă de viitorul familiei creştine şi al neamului românesc, prin redescoperirea şi trăirea valorilor creştine în casele noastre, în parohiile de care aparţinem şi în marea familie a Bisericii lui Hristos (Vezi Sfântul Botez şi Sfânta Cununie azi – Îndrumător teologic, liturgic şi pastoral, Editura Cuvântul Vieţii a Mitropoliei Munteniei şi Dobrogei, Bucureşti, 2011).

Să ne bucurăm totdeauna că zămislirea pruncilor este un dar dumnezeiesc, o binecuvântare pentru familie şi pentru popor, să îi sfătuim şi să îi sprijinim pe tinerii căsătoriţi să fie roditori de copii, să-i crească şi să îi educe. Să redescoperim dialogul, preţuirea şi ajutorarea reciprocă în familie şi între familii. Să nu uităm niciodată că avortul este o crimă, o ucidere a unui om nevinovat care nici nu se poate apăra (copilul). De aceea, cei care-şi ucid copiii nenăscuţi nu se pot împărtăşi cu Hristos, Cel ce iubeşte copiii.

Familia creştină în care copiii sunt primiţi cu bucurie prin naştere sau prin adopţie, şi crescuţi cu dragoste, educaţi creştineşte şi sprijiniţi să urmeze un drum folositor în viaţă este binecuvântată de Dumnezeu cu darul mântuirii şi al vieţii veşnice (Vezi Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, cu prilejul Anului omagial al Sfântului Botez şi al Sfintei Cununii în Patriarhia Română, Editura Basilica, Bucureşti, 2011).


Dreptmăritori creştini,

Să folosim timpul acesta al Sărbătorii Naşterii Domnului astfel încât să aducem bucurie copiilor şi părinţilor şi tuturor oamenilor, mai ales acolo unde este întristare şi tulburare. Să arătăm o atenţie deosebită familiilor în care a slăbit iubirea şi bucuria comuniunii, precum şi persoanelor singure, sărace, bolnave, bătrâne, descurajate, îndoliate şi îndurerate, oferindu-le un semn al iubirii lui Hristos faţă de ei, o faptă bună şi un cuvânt bun. Lumina de la Betleem ne cheamă să aducem semne de speranţă unde aceasta a slăbit.

Astăzi, când foarte adesea iubirea şi bunătatea din inimi este înlocuită cu ura şi răutatea, când faptele bune se împuţinează, iar cele rele se înmulţesc, când puţini oameni se îmbogăţesc, iar foarte mulţi sărăcesc, Evanghelia Naşterii lui Hristos-Domnul ne cheamă pe noi, creştinii, care purtăm numele lui Hristos, la multă rugăciune şi priveghere, la multă atenţie şi multă lucrare a faptelor bune.

Dacă am sărăcit material, să avem grijă să nu ne pierdem şi ultima bogăţie care ne-a rămas: bogăţia sufletului, adică dreapta credinţă şi bunătatea inimii, milostenia, prietenia şi omenia. Să păstrăm şi să înmulţim comoara cea mare şi sfântă a credinţei Bisericii şi virtuţile strămoşeşti: nădejdea şi cinstea, iubirea şi dărnicia.

Bunătatea inimii şi bogăţia spirituală a sufletului nostru se arată în cuvinte şi fapte.

Într-o vreme în care, foarte adesea, cuvântul folosit în public răneşte mai mult decât vindecă, creează mai multă confuzie decât comuniune, seamănă mai multă dezbinare decât unitate, suntem chemaţi ca, prin rugăciune şi priveghere, să înlocuim răutatea şi sărăcia sufletului cu bunătatea şi bogăţia spirituală pe care le aduce în suflet credinţa vie în Dumnezeu.

Să ne rugăm necontenit Maicii Pruncului Iisus să ocrotească ţara şi poporul nostru şi să ajute cu rugăciunile ei pe toţi copiii şi părinţii, toate familiile care au nevoie de ajutor şi binecuvântare de la Dumnezeu.

Să ne rugăm, de asemenea, Maicii Domnului să ajute Biserica în lucrarea ei misionară social-filantropică pentru copii şi bătrâni, pentru bolnavi şi săraci, pentru oamenii fără nici un sprijin, pentru „cei pe care nu-i iubeşte nimeni”, cum se spune în rugăciunea finală a Acatistului Buneivestiri.

Se aşteaptă mult de la Biserică azi, deşi ea este puţin ajutată de către acei oameni care ar putea să o ajute mai mult. Înainte de a judeca Biserica, trebuie să ne gândim dacă am ajutat-o suficient, ca fii ai ei, ca ea să poată ajuta pe alţii mai săraci decât noi şi mai neajutoraţi decât noi. Căminele de bătrâni şi de copii, unităţile medicale, cantinele pentru săraci şi alte lucrări de caritate ale Bisericii noastre au nevoie de sprijin în continuare, pentru cei care au iniţiat şi realizează programe filantropice să nu se descurajeze, să nu înceteze lucrarea lor folositoare altora.

Totodată, aducem mulţumiri lui Dumnezeu pentru ajutorul dăruit nouă ca să începem anul acesta (2011) construirea Catedralei Mântuirii Neamului. Mulţumim şi tuturor clericilor şi credincioşilor din toate eparhiile care au contribuit în fiecare lună cu banul lor la colecta naţională pentru realizarea acestei lucrări mari şi sfinte, necesare şi utile din Capitala României.

De asemenea, mulţumim autorităţilor centrale şi locale care ne-au sprijinit financiar până în prezent, înţelegând că această biserică are valoare de simbol pentru întreg neamul românesc. Desigur, de acum înainte lucrările construirii Catedralei Mântuirii Neamului vor creşte mai mult ca volum şi ca preţ, fiind vorba de fundaţii solide şi de spaţii multe la subsolul şi demisolul catedralei. De aceea, suntem şi vom fi recunoscători tuturor persoanelor şi instituţiilor care ne ajută să avansăm cu lucrările deja începute. Întrucât Arhiepiscopia Bucureştilor a contribuit financiar cel mai mult până în prezent la susţinerea lucrărilor de construire a Catedralei Mântuirii Neamului, adresăm clerului şi credincioşilor din această eparhie calde şi părinteşti mulţumiri.

În acelaşi timp, mulţumim şi altor eparhii din ţară care sunt fruntaşe în dărnicie. Deşi banii primiţi din colecta naţională nu acoperă toate cheltuielile de construcţie a noii catedrale, ei reprezintă totuşi o mare încurajare pentru Patriarhie, mai ales că traversăm acum o perioadă de criză economică.

Ca şi în anii precedenţi, la cumpăna dintre ani, adică în noaptea de 31 decembrie 2011 spre 1 ianuarie 2012, suntem chemaţi să ne rugăm lui Dumnezeu, Domnul timpului şi al istoriei, pentru sănătate şi mântuire, pentru toţi românii din ţară şi din afara graniţelor României.

Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou 2012 şi Botezului Domnului, Vă adresăm tuturor doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, fericire şi mult ajutor de la Dumnezeu în toată fapta cea bună, dimpreună cu urarea tradiţională: „La mulţi ani!”

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (2 Corinteni 13, 13).


Al vostru către Hristos-Domnul rugător, cu părinteşti binecuvântări,




† DANIEL
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Român
e

Pilda zilei

Intr-una din chiliile de la Xeropotamu a trait parintele Antonie Tsukas, un om simplu si bland. Odata, un frate care trecea pe acolo, l-a intalnit si l-a intrebat:

- Ce mai faci, parinte?

- Ce pot sa fac, decat sa astept Sfintele Pasti!

- Sfintele Pasti? Au trecut! Suntem acum in Cincizecime.

- Cincizecime? Cand au trecut? Eu inca postesc. Nu mi-am intrerupt inca postul, a spus batranul, minunandu-se intr-un mod simplu si neobisnuit.
 

GÂNDUL ZILEI

”Să le prezentăm tinerilor o Ortodoxie caldă, generoasă, nu una a regulilor şi restricţiilor de tot felul“

MERINDE PENTRU SUFLET 15/12/2011

http://www.diocesiortodossa.it/merinde/merinde15decembrie.pdf

“Omul să se retragă din când în când, ca să poată regăsi starea cea duhovnicească, să se întâlnească cu Dumnezeu”

Publicam în numărul trecut un articol intitulat „Ni se duc Bătrânii”. Iată că pe 22 februarie Domnul a îngăduit să plece de la noi încă un Bătrân, Părintele Petroniu (Tănase), Stareţul celui mai mare aşezământ monahal românesc din Sfântul Munte – Schitul Prodromu. Născut acum 96 de ani şi călugărit din fragedă tinereţe (la numai 14 ani!) în Mănăstirea Neamţ, a primit din 1978 ascultarea de a lua parte la înnoirea duhovnicească şi materială a obştii românilor athoniţi aflaţi sub ocrotirea Sfântului Ioan Botezătorul. A slujit în Athos deopotrivă ca duhovnic şi stareţ, bibliotecar şi autor de cărţi duhovniceşti, ajungând să fie preţuit şi iubit pentru lucrarea sa atât în ţară, cât şi în Grecia. „Cum ţi-ai pregătit aripile aici, aşa o să zbori dincolo”, zicea Părintele Petroniu, şi nădăjduim că s-a ridicat ca o floare înmiresmată şi bine-mirositoare din Grădina Maicii Domnului nemijlocit către Hristos Domnul, spre a vieţui în lumina cea neînserată a Împărăţiei Cerurilor. (R.H.)

- Părinte Stareţ, vorbiţi-ne despre post şi, îndeobşte, despre cum ar trebui să fie vieţuirea creştină.

- Viaţa creştină şi viaţa duhovnicească înseamnă curăţirea vieţii lăuntrice, a vieţii sufleteşti. Prin ce se întinează viaţa sufletească? Se întinează cu voie şi fără voie. Se întinează fără voie pentru că vezi şi auzi lucruri rele şi păcătoase. Mergi pe drum, vezi, auzi, te întâlneşti şi, chiar fără să vrei, te murdăreşti…

Şi atunci omul trebuie să fie atent şi la cuvânt, şi „cuvântul vostru să fie da, da şi nu, nu”, cum spune Mântuitorul – să pună pază gurii; să pună pază ochilor şi urechilor, cum spune Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Când posteşti, nu posteşte numai pântecele”, că altfel n-ai făcut nimic. Să postească ochii, să nu vadă lucrurile cele urâte; să postească urechile, să n-audă lucrurile cele urâte; să postească mâinile, să nu săvârşească fapte rele; picioarele să nu meargă la lucrurile păcătoase. Vasăzică, întreaga fiinţă să postească.

Să pui rânduială în toate formele de manifestare ale omului – căci fiecare dintre acestea lasă nişte amprente, mai adânci sau mai puţin adânci, în sufletul omului şi chiar şi în trupul lui, potrivit cu intensitatea cu care patimile şi relele din afară acţionează asupra sa. Atunci omul, fără să-şi dea seama, poartă o încărcătură cu dânsul – fie creştinească, fie păcătoasă. Şi, ca să fie în rânduială, nu se pot trăi amândouă lucrurile. Exclus una ca asta! Nu poate să fie şi cu bune, şi cu rele. Dacă intră relele, nu mai intră cele bune. Pocăinţa, şi spovedania, şi nevoinţa în creştinism tocmai pentru această curăţire şi eliberare lăuntrică sunt.

Lucrurile rele pun un fel de stăpânire, îl înrobesc pe om. Omul nu mai e stăpân să se conducă după rostul esenţial al său: năzuinţa de a ajunge la Dumnezeu. Ele îl pleacă pe om, îl schimbă, îl strâmbă în alte direcţii. Şi atunci omul se încarcă sufleteşte, se complexează, iar, pentru aceasta, trebuie să se elibereze de aceste stări lăuntrice.

Aşa, cu nevoinţă, cu post, cu rugăciune, cu spovedanie, omul, încetul cu încetul, în ani de zile, se curăţeşte şi se eliberează.

- Care este locul pe care televiziunea şi internetul trebuie să-l ocupe în viaţa creştinului?

- Poporul român a trăit adânc creştinismul ortodox, a dus o viaţă modestă, simplă. Ori, toate lucrurile acestea venite din Occident sunt strict trupeşti, făcute pentru trup – nu pentru înţelegerea bună a trupului, ci pentru trupul păcătos şi pătimaş. De acolo au venit încoace toate înnoirile acestea tehnice, care s-au făcut şi se fac. Nu sunt din insuflare duhovnicească, nu sunt făcute pentru folosul omului şi nici pentru împlinirea lui creştinească şi duhovnicească, pentru realizarea scopurilor lui de a fi sfânt, cum spune Mântuitorul: „Fiţi sfinţi, fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc” – pentru că tot ceea ce face omul trebuie să-i ajute să realizeze acest scop unic al existenţei lui.

Că doar ce-i foloseşte omului dacă ar câştiga lumea toată, dar şi-ar pierde sufletul? O spune Mântuitorul Hristos, nu o spune altcineva! Vasăzică, menirea omului e să se pregătească să intre în fericirea cea veşnică – să se facă sfânt, să se sfinţească, pentru ca să se apropie de Sfântul Sfinţilor; numai aşa poate să intre în Împărăţia de dincolo.

Ori, toată tehnica asta e făcută pe dos! Nu prevede nicăieri existenţa lui Dumnezeu, nu prevede nicăieri îmbunătăţirea duhovnicească a omului! Căutaţi undeva, să vedeţi dacă o găsiţi! Nicăieri nu se găseşte! Pentru că ea nu e făcută cu scopul acesta.

Care e raţiunea televizorului în viaţa unui om? Să presupunem că televizorul e făcut pentru slujbe bisericeşti. Categoric, e păcat – s-a scris şi în presa românească cândva –, este o nesocotire a Sfintelor Slujbe. Omul nu participă la Sfintele Slujbe care se dau la televizor; el îşi face treburile lui. Încearcă să se uite bolnavul, să se uite muncitorul, dar nu participă la Sfânta Liturghie. Ceea ce văd este doar, cum să zic, o nălucă, o închipuire! Sfânta Liturghie este în biserică – un loc sfinţit, în care se află preotul, unde se săvârşesc nişte Taine deosebite. Dar la televizor nu se săvârşeşte nimic. Este un spectacol, nu o participare. Altceva este participarea şi altceva este spectacolul. Mă uit şi degeaba! Mintea mea se gândeşte la lucrurile acelea, dar nu sunt în contact cu realitatea pe care o văd acolo! E o închipuire. Mintea mea nu trăieşte lucrurile de acolo…

- Oamenii îşi ocupă astăzi mintea cu tot soiul de ştiri, mai mult sau mai puţin senzaţionale, cu filme ieftine, cu „talk-show”-uri în care invitaţii se ceartă între ei… Ce efect socotiţi că au toate acestea asupra sufletului?

- Împrăştiere teribilă! Au un efect rău. Pentru că, din ceea ce văd, nu capătă cunoaştere. Două lucruri, zic părinţii, sunt absolut necesare pentru mântuire: cunoştinţa şi făptuirea. Însă doar cunoaşterea duhovnicească e folositoare! Cunoaşterea aceasta inutilă nu are nici un folos. Ce folos are pentru mintea mea? Doar mă împrăştie – căci, vedeţi doar, acestea sunt făcute pentru împrăştiere. De aici se vede că sunt lucruri diavoleşti…

Mântuitorul spune: „Eu sunt Alfa şi Omega” – Singurul, Unul Dumnezeu. Diavolii sunt mulţi, legiuni, împrăştiaţi. Şi atunci, ca să te întâlneşti cu Dumnezeu, trebuie să intri în locul cel mai ascuns, să te întâlneşti acolo cu Dumnezeu. Diavolul însă te împrăştie la nesfârşit în lucrurile din afară, şi nu mai ai timp. Nu mai ai timp pentru tine însuţi, pentru că eşti pulverizat în lucrurile din afară. De aceea, toate lucrurile astea, care vezi că duc în afară, sunt făcute cu scopul precis de împrăştiere.

Presa zilnică vorbeşte numai despre păcate, despre judecata oamenilor, despre rele. Nu-i creştinesc, nu-i folositor. Informaţiile astea la ce-mi folosesc? Să ştiu că s-a făcut omor, că acela-i politician, că s-au bătut, despre război sau despre altele? Mă tulbur degeaba, îmi creează stări sufleteşti inutile, nefolositoare, care mă abat de la scopul meu principal şi mă împrăştie, mă pulverizează permanent. La fel face şi televizorul, şi radioul! Toate au scopul acesta: să-ţi împrăştie mintea – scop inspirat de diavol.

Sfinţii Părinţi spun că omul, ca să ajungă să se apropie mai uşor de Dumnezeu, trebuie să aibă şi cunoaştere duhovnicească, să cunoască raţiunile lucrurilor şi să-şi dea seama pentru ce Dumnezeu a făcut lucrurile aşa, iar nu altfel. Şi cunoaşterea duhovnicească mă ajută pe mine ca, cunoscând raţiunile lucrurilor, să văd modurile virtuţilor; adică, uitându-mă cum se petrec lucrurile, să înţeleg cum să le aplic şi la viaţa mea personală.

- Cum am putea să discernem care lucruri ne sunt folositoare şi care nu, duhovniceşte vorbind?

- Este simplu: dacă toate lucrurile acestea mă ajută să fiu creştin mai bun, sunt bune; dacă nu mă ajută, nu sunt bune. Simplu ca „bună ziua”! Acesta să fie diagnosticul pe care să-l punem permanent la tot ceea ce ni se propune să facem. Mă uit la televizor. Mă fac mai bun decât cum am fost? Nu mă fac. Informaţia, radioul, dacă le aud, mă fac să fiu mai bun, mai virtuos, mai duhovnicesc?…

Vă spun că foarte multe lucruri sunt zadarnice, inutile de tot. Pentru trebuinţele trupeşti, lumea s-a complicat. Uite, în antichitate era mult mai simplu! Mai încoace, pe măsură ce lumea s-a complicat, s-a îndepărtat de Dumnezeu. S-a înstrăinat, şi acum e ultima pulverizare – de aceea s-a ajuns să nu mai aibă timp pentru Dumnezeu. Loc nu mai este pentru Dumnezeu, lumea e răvăşită într-o lume care nu este a lui Dumnezeu, care-i fără raţiune, care nu înţelege pentru ce-i făcută. E anormală şi cu totul nefirească starea aceasta socială! Ea nu poate să fie altfel decât aşa cum a lăsat-o Dumnezeu – nu o putem cocoloşi, nu o putem fasona într-un fel, ca să fie bună aşa. Nu, ea nu-i bună deloc! Dacă putem fugi de ea, să fugim. Ăsta să fie cuvântul de ordine: dacă mă ajută să fiu mai bun, e bună; dacă nu mă ajută, nu-i bună.

- Spuneaţi mai devreme că cel mai mare rău astăzi este că omul nu se mai poate ruga, că rămâne despărţit de Dumnezeu.

- Acesta e lucrul cel mai grav pe care-l facem. Omul, încărcat de la televizor, nu se mai poate ruga; împrăştiat fiind, nu se mai poate ruga, pierde lucrul cel mai sfânt. Şi spune Mântuitorul: „Rugaţi-vă neîncetat”! Rugăciunea necontenită însemnează menţinerea permanentă a legăturii cu Dumnezeu. Aşa trebuie să fie, şi aşa este, pentru că eu mă găsesc în prezenţa Lui permanent. Nu pot să stau cu Dumnezeu şi eu să mă uit în altă parte, să nu mă uit la El – asta e lipsă de respect. Pentru că Dumnezeu este permanent prezent, atunci rugaţi-vă necontenit. Să fim permanent în legătură cu Dumnezeu! Aşa cum nu putem trăi fără respiraţie, să nu lăsăm rugăciunea. Că nu poţi să trăieşti fără respiraţie, ne-a dat nouă Dumnezeu necesitatea asta. De aceea spun Sfinţii Părinţi că învăţăm uitându-ne la lucruri, văzând cum se petrec lucrurile, uitându-ne la rosturile lucrurilor, învăţăm modurile virtuţilor, învăţăm cum să fim virtuoşi.

Uite, ne-a lăsat Dumnezeu nevoia de aer. Dar de ce l-a făcut pe om cu nevoia de aer, de respiraţie? Pentru că, uite, îngerii nu au nevoie de respiraţie. Ei nu au nevoie de aer, nu trăiesc cu aer. Dumnezeu a lăsat necesitatea aceasta, a unei acţiuni fără de care omul nu poate trăi fiindcă moare imediat, ca să înţeleagă că există şi altceva. Nu numai trupului, ci şi sufletului, dacă îi lipseşte ceva, moare, nu poate trăi. Este nevoie de această legătură cu Dumnezeu, pentru că dacă omul nu păstrează legătura cu Dumnezeu permanent, moare. De aceea, rugaţi-vă necontenit şi fiţi permanent în legătură cu Dumnezeu, şi, precum zice Sfântul Grigorie Teologul, „să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul”. Pentru aceasta spune şi Sfântul Ioan Gură-de-Aur: „Nu rugăciuni lungi, ci scurte şi dese, ca să umbli tot timpul cu rugăciunea, pentru ca să fii permanent în legătură cu Dumnezeu”.

- Ce părere aveţi de relativizarea în ziua de astăzi a religiei? Unii vorbesc de religie într-un context idolatru, ba chiar ateu: „religia OZN”, „religia TV” etc. Credeţi că au dreptate?

- Păi, religia nu poate să fie decât una singură, religia legată de Dumnezeu. Nu poate să fie o religie a păcatelor, aşa cum au făcut acum „religia desfrânării”. Acum este „desfrânata cea mare” din Apocalipsă. Asta este, să ştiţi! Nu vedem alta! Că scrie că o să fie o femeie undeva, desfrânată, şi o s-o vadă toată lumea. Aceasta este desfrânarea care astăzi, mai cu seamă prin televizor, este băgată cu sila peste toată lumea, în mentalitatea lumii. Vedeţi? Au ajuns păcate pe care Dumnezeu le-a pedepsit cu distrugere, cu nimicire, să fie declarate drepturile omului. Am văzut într-o revistă, care întâmplător mi-a căzut în mână, ceva legat de activitatea Consiliului Europei. Şi într-un loc spune: „Consiliul se felicită că a reuşit în România să înlăture obstacolele care erau împotriva homosexualităţii”. Deci Consiliul European, nu guvernul românesc! Şi ăştia ai noştri înghit, înghit murdăria care li se oferă, se obligă să o îndeplinească, şi nu se gândesc la tradiţia românească, nu se gândesc la nimic; şi vin şi o bagă, o servesc la populaţie, şi cine vrea se hrăneşte cu ea.

Spun Sfinţii Părinţi: nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de mult sufletul omenesc ca desfrânarea. Omul face alte păcate în afara sa, dar pe ăsta îl face în lăuntru. Nici un alt păcat nu murdăreşte aşa de adânc sufletul omenesc ca desfrânarea. Ei, asta-i! Acum e la modă, vedeţi? Să-l murdărească pe om până în străfundurile sufletului – şi nu numai pe omul în vârstă, ci şi pe copiii mici…

- În încheiere, daţi-ne un sfat către toţi creştinii pentru aceste zile grele.

- Sfatul şi îndemnul meu este ca omul să fugă din când în când, să se retragă din cele ale trebuinţelor trupeşti, ca să poată regăsi starea cea duhovnicească, să se întâlnească cu Dumnezeu – Care înăuntrul inimii sale se află –, să intre din afară în cămara Lui de nuntă. De aceea-s rugăciunile de seară, de noapte, pe care omul le face retrăgându-se; că nu le poate face în mijlocul drumului, le face în ascuns.

Să fugi din lume, adică să-ţi reduci trebuinţele cele fizice, naturale, trebuincioase pentru existenţă, la minimum: cu înfrânare, cu post, nu cu răsfăţuri şi cu mese şi cu banchete şi cu celelalte, şi viaţă modestă şi simplă, cu sărăcie, cu smerenie. Să le reduci, deci, la nivelul trebuincios, pentru trebuinţă. Să facem lucruri pentru trebuinţă, pentru necesitate, nu pentru răsfăţ şi pentru distracţie. Uite, mâncarea şi îmbrăcămintea – îmi acopăr trupul ca să mă păzesc de intemperie şi să-mi acopăr goliciunea, nu să mă îmbrac cu lux şi cu mătăsuri şi cu scumpeturi, care răsfaţă orgoliile şi mândria; la fel cu mâncarea, la fel cu toate chestiile astea. Să folosim lucrurile din afară pentru trebuinţă şi pentru folos duhovnicesc…

Părinţii spun că mintea e făcută să umble încolo şi-ncoace. Una dintre greutăţile minţii este aceea că se împrăştie pentru că nu are de lucru. Zic: dă-i minţii o lucrare; dacă mintea are o lucrare, atunci nu mai e atrasă de curiozitate, cum ar fi spre televizor. Şi anume, ce lucrare? Fie o gândire duhovnicească, fie o rugăciune – dacă fixezi o rugăciune necontenită. Să te rogi lui Dumnezeu aşa cum respiri, tot aşa de des. Dacă mintea e mereu prinsă cu rugăciunea, nu mai este atrasă de impresii din afară, nu se mai opreşte. Dacă are o cugetare înaltă, sfântă, duhovnicească, se impresionează prin frumuseţile acestea nu trupeşti, ci duhovniceşti. Doar e aşa simplu!

Părintele Paisie de la Sihla pomenea de un lucru foarte simplu, în privinţa aceasta. Spunea: „Odată a venit la mine o babă dintr-acelea credincioase, care m-a întrebat: «Ce să fac, părinte, că eu nu ştiu carte şi nu am învăţat rugăciuni? Mă mântuiesc eu fără rugăciuni?» Şi i-am zis: «Dar nu te rogi deloc?» «Ba mă rog!» «Atunci cum te rogi?» Zice: «Uite cum mă rog: când mătur prin casă, mă rog lui Dumnezeu: Doamne, curăţă gunoaiele din sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă, şi să-Ţi plac Ţie cum îmi place mie casa curată. Când spăl rufele, zic la fel: Doamne, spală răutăţile din sufletul meu, ca să fiu şi eu curată, cum e o cămaşă curată. Şi aşa zic la toate câte le fac. Oare-i bun aşa?» «Aşa să trăieşti toată viaţa!»”.

Asta-i rugăciunea minţii necontenită. Adică: în toate împrejurările în care faci o treabă, să vezi prezenţa lui Dumnezeu – şi să faci treaba aceea, că poţi s-o faci. Dar, făcând treaba aceasta exterioară, trebuitoare, mintea ta este legată de altceva – este legată de prezenţa lui Dumnezeu, Care e peste tot. Atunci mintea nu mai este curioasă, nu mai vrea să mai vadă, pentru că nu mai are timp. Nu mai vrea să mai vadă altceva, pentru că ea e mereu ocupată cu lucruri sfinte şi înalte, duhovniceşti, şi lucrurile celelalte o lasă nepăsătoare.

Sfintii Mucenici Tirs, Calinic, Filimon si Apolonie

Acesti sfinti au trait in timpul persecutiilor impotriva crestinilor, in secolele III si IV. Din Sinaxar aflam ca in timp ce un dregator imparatesc calatorea in Helespont, a fost intampinat de Tirs, marturisitor al lui Hristos. Pentru ca refuza sa se inchine idolilor, Sfantul Tirs este supus la chinuri indelungate: i-au intepat ochii, i-au sfaramat picioarele, i-au turnat plumb topit pe spate, insa, prin puterea lui Hristos, a ramas nevatamat. A fost bagat intr-un butoi cu apa spre a fi inecat, dar de indata vasul s-a spart. A fost aruncat de pe un zid inalt, intr-un loc in care erau tepi si cuie ascutite, dar si de aceasta data s-a aratat nevatamat. La rugaciunea sa, idolii din templu s-au sfaramat si Calinic, preotul pagan al idolilor, s-a convertit la crestinism.

Sfantului Calinic i s-a taiat capul, iar Sfantul Tirs, pus intr-un sicriu, si-a dat duhul in timp ce slugile imparatului au inceput sa-l taie cu fierastraul.

Pilda zilei

Spunea avva Veniamin, preotul Chiliilor: am mers la Sketis la un batran si am vrut sa-i aducem putin ulei. El ne-a spus: Uitati vasul pe care mi l-ati adus acum trei ani. Unde l-ati pus, asa a si ramas. Si auzind noi ne-am minunat de felul de trai al batranului.