Începutul Anului Nou Bisericesc

Începutul Anului Nou Bisericesc

Ziua de 1 septembrie are o semnificaţie deosebită pentru creştinii ortodocşi, fiind începutul anului nou bisericesc.

Obiceiul calculării anului eclezial, numit şi Indiction, începând cu prima zi de toamnă vine din Antichitate. După tradiţia moştenită din Vechiul Testament, 1 septembrie este ziua în care a început crearea lumii şi, în acelaşi timp, momentul în care Mântuitorul a început propovăduirea Evangheliei Sale.

Înaltpreasfinţitul Părinte Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, a oferit mai multe detalii pentru TRINITAS TV privind tradiţiile care stau la baza stabilirii începutului anului bisericesc: „Este vorba de o tradiţie veche, iudaică, pe care biserica creştină a moştenit-o. De asemenea, tradiţia aceasta veche spune că Dumnezeu ar fi creat lumea toamna, dar şi că Mântuitorul ar fi început activitatea Sa misionară tot toamna”.

Anul bisericesc se împarte în trei mari perioade liturgice: Octoihul, Triodul şi Penticostarul.

'Anul bisericesc este împărţit în trei perioade care nu ţin de luna liturgică, ci marchează anul în funcţie de evenimentul cel mai important care este Învierea Mântuitorului Hristos. De aceea avem o parte pregătitoare numită perioada Triodului, avem perioada Penticostarului care începe cu Ziua Învierii şi se continuă până la Duminica Tuturor Sfinţilor şi avem şi perioada cea mai largă, perioada Octoihului.', a mai spus Înaltpreasfinţia Sa.

Rânduielile tipiconale prevăd citirea unor rugăciuni de mulţumire pentru anul care a trecut şi de cerere pentru cel care urmează.
 

Te Deum la Catedrala Patriarhală în prima zi a anului bisericesc

În Biserica Ortodoxă a început astăzi, 1 septembrie 2011, anul nou bisericesc. Cu această ocazie, la Catedrala Patriarhală, Slujba Te Deum-ului a fost oficiată de către Preasfinţitul Varsanufie Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, înconjurat de un sobor de preoţi şi diaconi.

Potrivit Sfintei Tradiții aceasta este ziua în care Mântuitorul Iisus Hristos și-a început activitatea pe pământ, a subliniat Preasfințitul Episcop Vicar, Varsanufie Prahoveanul, în cuvântul său de învăţătură.

“Pe acest temei, Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, au rânduit să se sărbătoarească data de 1 septembrie ca un început al mântuirii creştinilor”, a precizat Preasfiniţia Sa.

De asemenea, Preasfiţitul Părinte Varsanufie a arătat că nu întâmplător începutul anului bisericesc este urmat de două mari sărbători şi anumeNaşterea Maicii Domnului - 8 septembrie- şi Înălţarea Sfintei Cruci - 14 septembrie, “aceasta întrucât Maica Domnului a fost pricinuitoarea mântuirii noastre născându-L pe Domnul Iisus Hristos, iar Sfânta Cruce este semnul biruinţei noastre asupra morţii cele veşnice din Patima Domnului îndurată pe aceasta pentru mântuirea noastră”.

Anul bisericesc ortodox se împarte în trei mari faze sau perioade: Perioada Triodului (perioada prepascală); Perioada Penticostarului (perioada pascală); Perioada Octoihului (perioada postpascală).

Ieroschim. Stefan Nutescu (Schitul Lacu) despre dreapta socotinta: “EXTREMELE NU SUNT DE LA DUMNEZEU… NI SE CERE SA URMAM CALEA DE MIJLOC”.

“Cu un om obraznic nu poti clădi o casă duhovnicească. Nu se poate”.

“Excepţiile sunt dirijate de Sus, fără putere de lege. Regula este calea împărătească. Şi “nebunia întru Hristos”, şi pustnicia, şi vieţuirea de unul singur sunt daruri de sus”.

Scurtă convorbire cu Părintele Ieroschimonah Ștefan

Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos

(sursa)

“- Părinte, pentru început vă rugăm să ne dați o definiţie a dreptei socotințe.

- Dreapta socotință este cumpăna care menține echilibrul, timona care te păstrează pe cale, fără abatere în dreapta sau în stânga.

- Cum se poate ajunge la dreapta socotință? Care este ţinta şi care sunt roadele ei?

În viaţa duhovnicească avem absolută nevoie de un duhovnic, un om care să aibă această virtute a dreptei socotinţe şi care să ne povăţuiască. Şi nu numai la începutul vieţii duhovniceşti, dar şi la mijloc şi spre sfârşit. Deci toată viaţa. Mai mult la început e nevoie însă să ne călăuzească, să ne lumineze, să ne formeze ca oameni duhovniceşti.

În om se lucrează din trei direcţii: de la Dumnezeu, din partea firii omului şi de la diavol. De aceea,cel începător nu-şi poate da seama de unde vine impulsul, dorinţa de a face un lucru. Şi atunci duhovnicul îi spune “nu”, “da” sau “este indiferent, dar mai bine să nu faci lucrul gândit”.

Dreapta socotință este un lucru ce se dobândeşte după multă nevoinţă duhovnicească.Are ca ţintă călăuzirea corectă a sufletului către scopul ultim şi discernerea sau analizarea gândurilor. Rodul cel mai important socotesc că este menţinerea unui echilibru permanent. Celelalte roade ale Duhului se câştigă prin celelalte nevoinţe, dar dreapta socotință menţine nevoinţa la un echilibru. Propriu-zis, dreapta socotință nu dă roade; nevoinţa dă roade, însă nevoinţa făcută cu dreaptă socotință. Roadele dreptei socotinţe sunt urmări ale lucrării duhovniceşti: pocăinţa, dragostea faţă de aproapele, ascultarea, blândeţea şi celelalte.

- Care este relaţia dintre dreapta socotință şi cuminţenie?

- Între ele este o mare diferență. Una este să fii cuminte şi alta este să câştigi dreapta socotință. Aceasta din urmă se câştigă după multă nevoinţă şi ani destui. A fi om cuminte nu presupune că esti şi om duhovnicesc.

- Ce înseamnă să ai o minte cuminte?

- O minte cuminte înseamnă a te păstra şi a nu ieşi din cadrele normalului etic. Se referă îndeosebi la relaţiile sociale dintre oameni. În viaţa duhovnicească este cu totul altceva.Spre exemplu, sfinţii nebuni întru Hristos n-au fost numiti “cuminţi”, ci “nebuni”, însă ei sunt mult mai mult decât cuminţi, pentru că au ajuns la un înalt nivel de comuniune cu Dumnezeu şi prin această nebunie îşi acoperă adevărata lor lucrare de ochii lumii şi de alţi ochi.

Altceva este un om drept, un om corect în viaţa socială, fată de un om duhovnicesc. E o mare diferență. Poate fi omul şi drept, şi duhovnicesc, însă poate fi şi cuminte, şi ateu. Această cuminţenie este prima fază, o temelie pe care se poate clădi foarte uşor viaţa duhovnicească. Într-un om obraznic, un om care este certat cu normele sociale, în primul rând trebuie să pui rânduială, trebuie să se pună el însuşi la punct ca să poti clădi în el casa aceasta sufletească, casa duhovnicească. Cu un om obraznic nu poti clădi o casă duhovnicească. Nu se poate. Cuminţenia aceasta se referă la legăturile dintre oameni şi ea poate ajuta pe cineva să propulseze foarte repede dacă se angajează în viaţa duhovnicească. După părerea mea,cuminţenia aceasta este temelia unei vieţi duhovniceşti adevărate, bineînţeles dacă după angajarea în viaţa duhovnicească se păstrează în această cuminţenie.

- Dar dacă extindem cuminţenia şi în ce priveşte viaţa duhovnicească?

- Prin angajarea omului în viaţa duhovnicească nu se elimină cuminţenia. Ele se întrepătrund, această cuminţenie ajutându-l foarte mult să sporească. Cuminţenia se înduhovniceşte, se spiritualizează. La omul neduhovnicesc, cuminţenia rămâne în anumite limite, comportându-se cuminte până la sfârşit: nu jigneşte pe nimeni, se poartă frumos cu fiecare… În viaţa duhovnicească, cuminţenia se spiritualizează, luând diferite forme. Ea ajută la isihie, la rugăciune, la concentrare, la ascultare. Se ajută pe sine, dar şi pe ceilalţi. Zicea cineva: “Acest om îmi odihneşte sufletul”. Omul duhovnicesc cuminte aduce linişte nu numai în relaţiile exterioare, ci şi în cele interioare. Deci cuminţenia este şi temelie, şi culme în viaţa duhovnicească, dar e şi timona care ajută să ţii calea dreaptă întreaga viaţă.

- În ce sens dreapta socotință a fost considerată, de unii Sfinţi Părinţi, precum Sfântul Antonie cel Mare, cea mai mare virtute şi dacă este mai mult decât dreapta măsură sau cumpătare?

- Este cu mult mai mult decât dreapta măsură şi cumpătare, cu toate că au legătură, dar dreapta socoteală sau discernământul se referă la toate virtuţile, la toată viaţa duhovnicească, nu numai la cumpătare. Cumpătarea sau înfrânarea este un aspect. Dreapta socotință este considerată de Sfinţii Părinţi drept cea mai mare virtute pentru că îl menţine pe monah şi pe orice creştin pe calea de mijloc, cea neprimejdioasă, pe calea împărătească de înaintare spre scopul final. Extremele nu sunt de la Dumnezeu. Lucrarea diavolului este să ne arunce în extreme, ori în stânga, ori în dreapta. Căderea de-a stânga înseamnă lucrarea exclusiv a patimilor trupesti (trândăvie, lăcomie, desfrânare), iarcăderea de-a dreapta este căderea în nevoinţă peste putere, cunoscute fiind cazurile unora care au fost ispitiţi să se nevoiască peste puteri, ba chiar au fost ajutaţi să ajungă la anumite măsuri, însă în cele din urmă au căzut înfrânţi. Deci dreapta socotință este virtutea virtuţilor, care ne păstrează în smerenie.

(…) - Împreună-lucrarea omului cu Dumnezeu este o nebunie. Cum se împacă această nebunie, în special “nebunia întru Hristos”, cu judecăţile omeneşti?

- Sfântul Apostol Pavel spune că pentru ca “să fii înţelept trebuie să te faci nebun”. Deci nu a fi, ci a te face “nebun”, adică nepotrivit pentru judecăţile omeneşti cele de aici. Acestea nu se împacă. Un om duhovnicesc pe toate le judecă şi nu este judecat de nimeni. Este deasupra tuturor acestor judecăţi omeneşti. Cei de jos nu pot pricepe mintea “nebunului întru Hristos”, pentru că acesta este în legătură cu Dumnezeu şi toate le analizează şi le coordonează după judecăţile lui Dumnezeu. În sensul acesta credinţa este o nebunie, “nebunia Crucii”, cum zice Sfântul Apostol Pavel. Înaintând pe scara duhovnicească eşti din ce în ce mai neînţeles de cei de jos. Doar când ceilalţi se ridică la nivelul tău pot să te înţeleagă. Mântuitorul spune în Sfânta Evanghelie: “În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”. Sunt foarte multe planuri. Trăim unul lângă altul, unii chiar sot şi sotie, însă despărţiţi sufleteşte de mulţi ani, pentru că unul e la o anumită vârstă duhovnicească, iar altul la alta. Oamenii nu i-au înţeles pe “nebunii întru Hristos” şi atunci i-au catalogat “nebuni”. Această lucrare a nebuniei întru Hristos a fost specifică lumii greceşti şi celei ruseşti. La noi n-a prins acest fel de nevoinţă, sau foarte puţin. Sfântul Serafim de Sarov spune că în viaţa lui a văzut foarte puţini adevăraţi nebuni întru Hristos. Nu oricine poate să-şi ia asupră-şi această nevoinţă. Nu e obligatorie. Sfântul Simeon cel nebun întru Hristos, după ce se despătimeşte cu Sfântul Ioan Pustnicul în deşert, se întoarce în Constantinopol pentru a urma această formă de nevoinţă. Sfântul Simeon este însă o excepţie de la regulă. Excepţiile sunt dirijate de Sus, fără putere de lege. Regula este calea împărătească. Şi “nebunia întru Hristos”, şi pustnicia, şi vieţuirea de unul singur sunt daruri de sus. E necesară multă virtute pentru a împlini bine aceste chemări. Este o mare nevoinţă să renunţ de bună voie la statutul unui om integru în faţa oamenilor şi să suporţi toate consecinţele ei, tot blamul şi tot dispreţul celor din jur. Vedeţi, în condiţiile normale cât de greu suportăm un cuvânt aspru, de batjocură, sau dispreţ sau chiar un gest cât de mic de dezaprobare, pentru că lucrarea omului vechi este încă vie în noi. Vedeţi ce înălţime are lucrarea nebunului întru Hristos? Trebuie să fie despătimit şi într-o legătură foarte strânsă cu Dumnezeu. Nu ni se cere nouă să le urmăm lor, ci căii Sfinţilor Părinţi, căii de mijloc, căii celei bătătorite.

- Dreapta socotință caută să împace judecăţile lui Dumnezeu cu judecăţile oamenilor sau ne detaşează total de judecăţile oamenilor?

- Lucrările duhovniceşti sunt foarte precise şi nu suportă compromis. Compromisul este un pact cu cineva care nu e Dumnezeu, pentru că pactul cu Dumnezeu este împlinirea strictă a poruncilor. Când nu faci lucrarea lui Dumnezeu, deja faci pact cu altcineva.

Dreapta socotință nu caută să împace judecăţile oamenilor cu judecăţile lui Dumnezeu. Nu se poate vorbi în acest sens de împăcare. Nici chiar sfinţii mari care au căutat să cerceteze judecăţile lui Dumnezeu n-au reusit. Spre exemplu, unui bătrân cu viaţă sfântă ce a stat mult timp în pustie şi se ruga lui Dumnezeu să-i descopere judecăţile Sale, i se arată un înger care îl întreabă: “Ce doreşti?” “Vreau să ştiu judecăţile lui Dumnezeu”, zice sfântul. Îngerul îi răspunde: “Nu este om care să ştie aceasta, dar pentru că m-ai rugat îţi voi da nişte exemple”. Şi îngerul l-a luat pe pustnic şi după o zi de mers au ajuns la o gazdă. Au dormit noaptea, iar gazda i-a servit cu ce avea mai frumos, cu o tavă de argint. Au servit cele de pe tavă, iar la sfârşit, îngerul ia tava şi o aruncă într-o prăpastie. Şi au pornit mai departe. Au ajuns la o grădină foarte frumoasă. Au poposit lângă un izvor şi stând la un loc mai ferit, văd un om bătrân care se aşază şi el. Apoi apare un călăreţ care începe să-i ceară banii. Bătrânul nu întelege despre ce bani era vorba. Călăreţul se înfurie şi îl bate până îl omoară. Sfântul şi îngerul au plecat mai departe. Au ajuns în cele din urmă la o casă părăsită, din care mai rămăsese un singur perete în picioare. S-au asezat să doarmă, iar îngerul, în loc să doarmă, a dărâmat complet zidul şi l-a refăcut. Dimineată, părintele foarte neliniştit îl întreabă: “Eşti înger sau eşti demon? Ce înseamnă toate cele ce le-am văzut?” Îngerul răspunde: “Creştinii la care am înnoptat sunt evlavioşi şi au făcut multe fapte bune. Tava de argint era însă câştigată prin nedreptate. Şi pentru ca să nu-şi piardă plata faptelor bune şi mântuirea, am luat tava de la ei. Bătrânul mort, în tinereţe a omorât pe cineva. Călăreţul era stăpânul locului unde am poposit şi urmărea hoţul care tocmai îi furase banii. Astfel, bătrânul a plătit cu viaţa sa uciderea făcută de el mai demult, ca să i se ierte din păcate. Iar în locul zidului părăsit a fost o casă foarte mare. Şi ultimul din casa aceea a îngropat o comoară în zid, care era cât pe-aci să se surpe. Stăpânul de acum ar fi găsit comoara şi ar fi trăit în nedreptate şi răutate. Zidul făcut acum va dura până se va naşte cineva care, găsind banii, îi va folosi într-un scop bun. Deci”, i-a zis îngerul, văzând mirarea sfântului, “nu mai cerceta judecăţile lui Dumnezeu, ci îngrijeşte-te de păcatele tale”.

Judecăţile lui Dumnezeu nu se pot împăca cu judecăţile oamenilor. Lucrarea dreptei socoteli este de a elimina şi curăţa judecăţile omeneşti, pentru ca ele să devină după Dumnezeu. Lucrând după judecăţile lui Dumnezeu, omul trăieşte veşnicia încă de aici”.

GÂNDUL ZILEI

"Adevărul fără smerita cugetare se întemeiază pe  pomenirea răului. "  
                                                  Sfântul Ambrozie de
                                                                                 la Optina

MERINDE PENTRU SUFLET 29/08/2011

http://www.diocesiortodossa.it/merinde/merinde29august.pdf

Patriarhul României: Sfântul Ioan reprezintă conştiinţa dreptăţii, a curăţiei vieţii, a sfinţeniei într-o lume decăzută



Biserica Ortodoxă Română prăznuieşte astăzi, 29 august 2011, Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. El este cunoscut în mod special pentru sfinţenia vieţii lui, pentru severitatea ascezei şi râvna înflăcărată după dreptate şi după cele cereşti. A fost denumit de imnologii Bisericii „înger în trup” sau „înger omenesc”, iar în calendarul ortodox îi sunt închinate nu mai puţin de trei sărbători, fiind cea mai cinstită personalitate a Vechiului Testament.

Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române a rostit un cuvânt de învăţătură la Mănăstirea Sfânta Maria-Jercălăi din judeţul Prahova.

După cum ne informează Radio TRINITAS, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române, în cuvântul Său, a evocat viaţa şi învăţăturile Sfântului Ioan Botezătorul: „Sfântul Ioan era un om al dreptăţii dumnezeieşti în viaţa omului. El voia să îndrepteze o societate coruptă, lacomă, plină de patimi şi de căderi omeneşti. El cu adevărat era iubit de popor pentru că poporul simţea în el că este prezent Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan deci reprezintă conştiinţa dreptăţii, a curăţiei vieţii, a sfinţeniei într-o lume decăzută, lumea păcatului, lumea degradării morale şi spirituale. Şi desigur, el avea mult curaj. Curajul lui venea din credinţă puternică, din postire multă, din rugăciune multă şi din dorinţa de a împlini şi a binevesti voia lui Dumnezeu”.

Totodată, Preafericirea Sa a arătat şi de ce această zi este una de post: „Biserica a rânduit ca aceasta să fie o zi de post pentru că Sfântul Ioan Botezătorul a pătimit moarte întrucât patima lăcomiei, a desfrânării şi a beţiei a întunecat mintea regelui Irod Antipa care l-a decapitat pe Sfântul Ioan Botezătorul la cererea Salomeei, fiica Irodiadei pe care Sfântul Ioan Botezătorul o critica, o judeca întrucât a devenit soţia lui Irod Antipa şi anume, ea fiind soţia fratelui său Filip”. 

Sinaxar 29 August

În aceasta luna în ziua a douazeci si noua, pomenirea taierii cinstitului cap al cinstitului slavitului Prooroc înainte-mergator si Botezator Ioan.

Sfântul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului a primit de la însusi Domnul Hristos marturia ca el era cel mai mare dintre toti oamenii nascuti din femeie si cel dintâi intre Profeti. Pe cind inca se afla in pântecele mamei sale, el a tresarit de bucurie in preajma lui Mesia pe care il purta in ea Prea Sfinta Maica a Domnului. La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednica" (cf Evrei 11:38), se retrase in pustiu, acoperit cu o haina din par de camila si incins cu o curea de piele, aceasta semnificând stapânirea tuturor pornirilor trupesti. Regasind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hranea cu cosasi si cu miere salbatica, si isi tinea in contemplare mintea netulburata de grijile acestei lumi. In anul 15 al domniei lui Tiberiu Cezar (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu in pustie, se duse in regiunea Iordanului, pentru a predica pocainta catre multimile care veneau la el, atrase de viata sa ingereasca. El ii boteza in apele Iordanului in semn de curatire de pacatele lor, si pentru a-i pregati sa il primeasca pe Mântuitorul el ii indruma sa faca mai curând roade vrednice de pocainta, decit sa se laude ca sint fiii lui Avraam. Reluând cuvintele profetului Isaia, el le spunea : "Glasul celui care striga in pustiu. Pregatiti calea Domnului, drepte faceti in loc neumblat cararile Dumnezeului nostru. Toata valea sa se umple si tot muntele si dealul sa se plece; si sa fie cele strambe, drepte, si cele colturoase, cai netede. Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait". (Is. 40:3-5).
Pentru ca poporul se intreba daca nu era el Mântuitorul asteptat de atitea generatii, Ioan le spuse: "Eu va botez cu apa, dar vine altul mai mare decât mine, El va va boteza cu foc si cu Duh Sfânt". Curatenia sa si dragostea sa pentru feciorie erau intr-atât de mari incât fu considerat vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al carui Inaintemergator fusese pus, ci chiar sa Il boteze in Iordan si sa fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.

Sfântul Ioan medita fara incetare la Cuvintul lui Dumnezeu si le considera pe toate ale acestei lumi ca nesemnificative in fata respectarii Legii dumnezeiesti, a carei desavirsita intruchipare era viata sa. De aceea nu se temea sa adreseze reprosuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de rusine si dezmatat care, contrar Legii, se casatorise cu Irodiada, sotia fratelui sau Filip pe când acesta din urma era inca in viata si avusese cu ea o fata, Salomeea. Facindu-se mijlocitorul constiintei inveterate a pescarului, Profetul ii vorbea in numele lui Dumnezeu : "Nu iti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau". De aceea Irodiana nutrea in ea o ranchiuna puternica impotriva lui Ioan si voia sa il omoare ; era insa impiedicata de Irod care il proteja, ca barbat drept si sfânt, dar mai ales pentru ca se temea de poporul pe care il cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfida isi atinse scopul si facu astfel incit Profetul sa fie dus la inchisoare in fortareata din Macheronte. Cind fu aniversarea zilei de nastere a regelui, in apropierea Pastilor, acesta invita pe notabilii regatului sau la un mare ospat, in timpul caruia toti se dedara imbuibarii si betiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet al slavei desarte, si ea placu privirii desfrânate a tatalui sau care ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumatate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânara ceru sa ii fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezatorul. Regele se simti incurcat, dar din cauza juramântului sau, si pentru a nu-si pierde onoarea in fata invitatilor, se decise sa il omoare pe Cel Drept. Sentita fu pe loc executata, un soldat ii taie capul  Sfintului Ioan in inchisoare si il aduse imediat, inca sângerând, pe un platou,  in sala de ospat care adresa in tacere reprosul sau fata de slabiciunea criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Manânca, o, mama, trupul celui care a trait ca unul fara trup, si bea sângele lui. Aceasta limba care nu inceta sa ne faca reprosuri va tacea de-acum pentru totdeauna".

Ucenicii Sfântului venira sa ii ia trupul si mersera sa il ingroape in Sevastia apoi se dusera sa il instiinteze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moastele Sfântului Inaintemergator fura regasite in mod miraculor, pentru a raspândi harul asupra credinciosilor care li se inchina.

Acest act sângeros pare sa fi fost ingaduit de Dumnezeu pentru ca dupa ce a fost Inaintemergatorul lui Hristos pe pamânt, Sfântul Ioan Botezatorul sa fie de asemenea in imparatia mortilor si sa mearga sa instiinteze pe mortii cei drepti de speranta in Mântuire, venirea apropiata a lui Mesia care trebuia sa sparga prin Cruce portile si inchizatorile Iadului.

Prin viata precum si prin moartea sa, Inaintemergatorul ramâne de asemenea pentru toti Crestinii un Profet si un stapânitor al vietii spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil, el ii invata sa lupte pâna la moarte impotriva pacatului, nu numai pentru respectul dreptatii si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a inainta in virtute si curatia inimii. Orice constiinta cizelata prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamana deci cu Inaintemergatorul si croieste "caile Domnului" in sufletul care se caieste, pentru a-i da cunoasterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).

Tot în aceasta zi, pomenirea Cuvioasei Teodora, cea din Tesalonic, care era cu neamul din Egina.

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.