PARINTELE ARSENIE PAPACIOC A TRECUT LA CELE VASNICE.

Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul Mănăstirii Sfânta Maria - Techirghiol, Stavropighie Patriarhală, a trecut astăzi, 19 iulie, la Domnul, informează Radio TRINITAS.
El s-a stins din viaţă în jurul orelor 10:00, în sânul obştii monahale căreia i-a fost îndrumător timp de 35 de ani. Părintele suferea de mai mult timp de o serie de probleme cardiace şi renale, pentru care a şi fost internat de mai multe ori în decursul acestui an la Spitalul Judeţean de Urgenţă Constanţa.
Mai multe detalii despre momentele mutării sale la Domnul a oferit pentru Radio TRINITAS, administratorul Centrului social-pastoral „Sfânta Maria” Techirghiol, părintele arhimandrit Cleopa Nistor: „Dimineaţă părintele era foarte slăbit, însă era lucid şi comunica. În jurul orelor 10:00, a fost afectat de o insuficienţă respiratorie şi cardiacă şi răsuflând de trei ori, s-a stins din viaţă. Am chemat salvarea, însă când au ajuns au constat decesul. Părintele a trecut la Domnul liniştit, cu seninătatea caracteristică. O să îl îmbrăcăm în hainele monahale şi cele preoţeşti, iar înmormântarea am vrea să o fixăm pentru ziua de joi şi să fie înmormântat în curtea mănăstirii”.
Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai Ortodoxiei Româneşti,s-a născut la 13 august 1914, în satul Misleanu, comuna Perieţi din judeţul Ialomiţa. Numele civil al Părintelui Arsenie a fost Anghel. În 1932 a absolvit Şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti. Este primit ca „frate” la Mănăstirea Cozia în 1947 şi îndeplineşte pe rând mai multe ascultări la Schitul Cioclovina din judeţul Gorj (1948-1949) şi la Mănăstirea Sihăstria (1949). A fost tuns în monahism la Mănăstirea Antim din Bucureşti (1950), a fost hirotonit preot pe seama Mănăstirii Slatina (26 septembrie 1950). Este arestat la 14 iunie 1958 şi condamnat la 20 de ani de închisoare pentru „uneltire contra ordinii sociale”. Astfel, trece prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava şi a fost eliberat în 1964. După ieşirea din închisoare este numit preot în Ardeal; a fost un timp stareţ la Mănăstirea Cozia, iar din 1976 devine duhovnic al Mănăstirii Sfânta Maria din Techirghiol.

În aceasta luna, în ziua a douazecea, pomenirea suirii la cer cea de foc purtatoare a Sfântului, Maritului Prooroc Ilie Tesviteanul.

                                            Sf Ilie Tezviteanul

Sfântul si marele Profet Ilie, acest inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, era de origine din Tesvi in Galaad. Traditia apocrifa, care a transmis aceste detalii despre nasterea Profetului, precizeaza ca el era din tribul lui Aaron si deci era Preot. Dar nu se gaseste nici o urma despre acestea in relatarea Scripturii pe care o rezumam in cele ce urmeaza (cf. III Regi 17-20 ; IV Regi 1 si 2).

Se spune ca la nasterea sa tatal sau a vazut oameni imbracati in alb invelindu-l in scutece de foc si, dându-i numele, i-au dat sa manânce o flacara, simbol al râvnei pentru Dumnezeu care l-a mistuit de-a lungul intregii sale vieti. Inca din copilarie, tinea strict toate poruncile Legii si se tinea in permanenta in fata lui Dumnezeu printr-o feciorie indiferenta, post neîncetat si rugaciune arzatoare, care ii facura sufletul ca focul si facura din el modelul vietii manastiresti.
Pe vremea când Ahab a urcat pe tronul regatului din Nord, aflat in schisma inca din vremea lui Ieroboam, lipsa de piosenie si depravarea predecesorilor sai ajunse la culme. Incurajat de sotia sa, respingatoarea Izabel, el ii persecuta pe Profeti si pe toti oamenii ramasi credinciosi lui Dumnezeu si se inchina idolilor Baal si Astarte. Profetul Ilie se duse atunci la rege si ii spuse : "Domnul e viu, Dumnezeul Armatelor, Dumnezeul lui Israel, in fata caruia stau astazi ! Nu, nu va fi in acesti ani nici roua nici ploaie decât prin cuvânt din gura mea ! ". La cuvintele Profetului o secete groaznica se abatu atunci, ca febra, asupra pamântului : totul fu secat, devastat, ars ; barbatii, femeile, copiii, animalele domestice si animalele salbatice, toate mureau din lipsa hranei, izvoarele secau, plantele se ofileau si nimic nu scapa urgiei ingaduite de Dumnezeu, cu speranta ca foametea va face pe poporul lui Israel sa se caiasca si sa se intoarca la credinta.

FESTIVALUL PORTULUI ROMANESC 2-3 IULIE LA SEDIUL EPISCOPAL

IN DATA 2-3 IULIE SA SAVARSIT LA EPISCOPIA ORTODOXA ROMANA A ITALIEI,FESTIVALUL PORTULUI ROMANESC DIN DIFERITE JUDETE ALE ROMANIEI.

RUGACIUNEA SF.EFREM SIRUL

                                                  SAPTAMANA PATIMILOR                                            

Saptamana Patimilor exprima perioada de la Florii pana in Sambata cea Mare inclusiv. Conform randuielilor canonice, in aceasta saptamana se ajuneaza pana spre seara. Caracteristica esentiala a acestei saptamani sunt Deniile.

Luni, in , se face pomenirea patriarhului Iosif, vandut de fratii sai cu treizeci de arginti. El este o preinchipuire a lui Hristos, care a fost vandut de Iuda. Acuzat de desfranare, ajunge in temnita. In urma talmacirii unor visuri, este scos din inchisoare si pus administrator peste tot Egiptul. Stapanirea lui Iosif peste Egipt era o prefigurare a biruintei lui Hristos asupra pacatelor lumii.

Tot in aceasta zi se face pomenire si de smochinul neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat . Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.

Incepand cu Denia de duminica seara, se canta pana in Sfanta si Marea Joi urmatorul tropar:

"Iata mirele vine in miezul noptii si fericita este sluga pe care va afla-o priveghind; iar netrebnica e cea pe care o va gasi lenevindu-se. Vezi dar, suflete al meu, cu somnul sa nu te ingreuiezi, ca sa nu te dai mortii si afara din Imparatie sa te incui, ci te desteapta strigand: Sfant, Sfant, Sfant esti Dumnezeul nostru, pentru Nascatoarea de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi".

Marti se face pomenirea . Este o pilda care are menirea sa ne tine treaza datoria de a trai permanent in Hristos. Numai asa vom avea raspuns bun la judecata finala, caci prin implinirea voii divine, Hristos ia chip in noi. Concluzia acestei pilde este ca Hristos, trebuie sa Se regaseasca in fiecare dintre noi in orice moment. Din pilda retinem ca cinci fecioare au avut doar candela fara ulei, iar celelalte cinci au avut si candela si ulei. Candela fara ulei reprezinta relizarea de sine in totala nepasare de ceilalti. Candela cu ulei reprezinta evlavia insotita de milostenie.

In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. "Doamne", zicem noi catre Hristos, "femeia care cazuse in pacate multe, simtind dumnezeirea Ta", deci, fiind miscata de harul dumnezeiesc spre cunoasterea cea mai presus de intelegere, "a luat randuiala de mironosita". A facut ceea ce doreau sa faca femeile mironosite dupa inmormantarea Mantuitorului. A anticipat inmormantarea lui Hristos si pregatirea Lui cu miresme, "aducand mir de mult pret". A fost mistuita de dorinta de a i se dezlega pacatele: "Dezleaga-mi pacatele mele, asa cum eu mi-am dezlegat parul".

Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului. Dupa ce a savarsit Cina cea de Taina, Mantuitorul le da ucenicilor o noua porunca: "Sa va iubiti unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul. Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii." Nu intamplator in fata Sfantului Potir, noi spunem Mantuitorului: "Nu-ti voi da sarutare ca Iuda, nu voi spune Taina Ta vrajmasilor Tai; ci, ca talharul marturisindu-ma, strig Tie: Pomeneste-ma, Doamne, intru imparatia Ta".

In Vinerea Mare se face pomenirea de sfintele, infricosatoarele si mantuitoarele Patimi ale Mantuitorului si de marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul. Patimirile Domnului sunt numite sfinte, mantuitoare si infricosatoare. Sfinte pentru ca Cel ce sufera este Fiul lui Dumnezeu, mantuitoare pentru ca Cel ce patimeste nu este un simplu om si infricosatoare caci toata faptura s-a schimbat la rastignirea lui Hristos: " Soarele s-a intunecat, pamantul s-a cutremurat si multi din morminte au inviat".

In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu dumnezeirea pentru a ridica din stricaciune la viata vesnica pe cei din veac adormiti.
Astfel, noi zicem: "Cand Te-ai pogorat la , atunci iadul l-ai omorat cu stralucirea dumnezeirii. Iar cand ai inviat pe cei morti din cele de dedesubt, toate puterile ceresti au strigat: Datatorule de viata, Hristoase Dumnezeul nostru, marire Tie". Randuiala Bisericii noastre este ca indata dupa ce se spun cu cantare cuvintele in care facem prohodirea , indata dupa aceea se pomeneste Invierea.

Ajunsi in ziua Sfintei Invieri, Biserica ne cere:

"In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le".

Sa luam aminte la cum petrecem aceste zile, ca la finalul lor sa avem putere sa raspundem chemarilor Sfantului Ioan Gura de Aur:

"Toti sa va ospatati din ospatul credintei, toti sa luati bogatia bunatatii. Nimeni sa nu planga pentru saracie, ca s-a aratat imparatia cea de obste, nimeni sa nu se tanguiasca pentru pacate ca iertare din mormant a rasarit. Nimeni sa nu se teama de moarte ca ne-a izbavit pe noi moartea Mantuitorului. A stins-o pe ea Cel ce a fost tinut de aceea, pradat-a iadul Cel ce s-a pogorat la iad. Si aceasta mai inainte apucand Isaia a strigat: Iadul, zice, s-a amarat intampinandu-Te pe Tine jos, s-a amarat ca s-a stricat, s-a amarat ca s-a batjocorit, s-a amarat ca s-a omorat, s-a amarat ca s-a legat. A luat trup si de Dumnezeu s-a lovit, a luat pamant si s-a intampinat cu cerul, a luat ce a vazut si a cazut intru ce n-a vazut. Unde-ti este moarte boldul? Unde-ti este iadule biruinta? Inviat-a Hristos si tu te-ai surpat. Inviat-a Hristos si au cazut dracii. Inviat-a Hristos si se bucura ingerii. Inviat-a vietuieste. Inviat-a Hristos si nici un mort nu este in mormant. Ca Hristos inviind din morti incepatura celor adormiti S-a facut. A aceluia este slava si stapanirea in vecii vecilor. Amin".

Învierea Domnului (Paştele) - Sărbătoarea Sărbătorilor

Praznicul Învierii reprezintă biruinţa Domnului nostru Iisus Hristos asupra morţii, iar de roadele acestei Învieri se bucură întreaga umanitate, căci prin Botez noi toţi suntem eliberaţi din robia păcatului originar. Pana la întruparea lui Iisus Hristos, toţi morţii - drepţi sau păcătoşi - de la Adam şi până atunci mergeau în iad. Dupa Învierea Domnului Raiul devine locul şi starea drepţilor, iar iadul, exclusiv, locul şi starea păcătoşilor. Pentru aceasta, în icoana Învierii care există în Biserica Ortodoxă este pictată ieşirea din iad a lui Adam şi Eva, însoţiţi de toţi drepţii Vechiului Testament.

   Dacă praznicul Naşterii Domnului este, prin excelenţă, o sărbătoare a bucuriei şi a familiei, Învierea Domnului este sărbătoarea transcendenţei, care ne detaşează de lumea aceasta materială şi ne deschide o perspectivă nouă, o fereastră spre veşnicia nematerialnică, făgăduită celor care vor nădăjdui întru Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
   Învierea Domnului (Paştele) este fundamentul credinţei, învăţăturii şi spiritualităţii creştine, căci „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră" (I Cor. 15,14)", spune Sfântul Apostol Pavel.

   Importanţa sărbătorii Învierii Domnului

   Învierea Domnului este un eveniment central şi unic în istoria lumii, dar depăşeşte şi redefineşte această istorie, cu toate că actul în sine este cât se poate de real sau "palpabil", realitatea istorică a acestuia fiind întărită de apariţiile lui Iisus Hristos după Înviere.
   În plan istoric, Învierea lui Hristos izvorăşte fiinţei umane un curaj de nebănuit. După evenimentele cutremurătoare ale răstignirii, morţii şi îngropării, ucenicii Săi se aflau într-o stare de lipsă a păcii şi de frică. Stăteau închişi de frica iudeilor, iar Iisus Hristos Cel Înviat "a venit şi a stat în mijlocul lor şi a zis: Pace vouă!... Şi, suflând asupra lor, le-a zis: Luaţi Duh Sfânt" (Ioan XX, 19, 22). De acum înainte întru nădejdea Învierii lui Hristos creştinii nu vor mai experimenta sentimentul de frică de moarte, de singurătate sau deznădejde, conştientizând Pacea permanentă a Duhului Sfânt prin post şi rugăciune, dar şi Curajul mântuitor al Învierii, căci ne socotim a fi „morţi păcatului (trupeşte), dar vii pentru Dumnezeu, în Hristos Iisus, Domnul nostru" (Romani 6, 11).

   Ca şi creearea lumii, tot astfel şi Învierea lui Iisus Hristos este un fapt istoric dar depăşeşte istoria şi puterea umană de înţelegere căci este un act care ţine de puterea dumnezeiască şi nu se datoreazã vreunei puteri din natura omenească sau din mediul înconjurător. Deşi este atestată prin numeroase mărturii cuprinse atât în Sfânta Scriptură, cât şi în Sfânta Tradiţie - transmise prin "viu grai" - Învierea Domnului rămâne o taină mai presus de mintea şi cugetul omenesc, cuprinsă şi experimentată prin credinţă.
   Actul de credinţă îsi păstrează şi în acest caz rolul hotărâtor căci în forma actuală de existenţă nu ne putem apropia de lucrările şi de prezenţa lui Dumnezeu prin vedere sau prin constatare tangibilă, dar le putem experimenta sau împropria prin lucrarea harului Duhului Sfânt în Biserică. De aceea, praznicul Învierii Domnului capătă sens şi se actualizează permanent în spaţiul divin-liturgic al Bisericii. Prin participarea la sfintele slujbe din Săptămâna Mare suferim împreună cu Hristos pentru ca să ne bucurăm împreună cu El prin Înviere.
   Perioada premergătare Paştelui - De la Cruce la Înviere.

   Pentru creştini, a serba Paştele înseamnă a împropria Patimile, Răstignirea şi Învierea lui Hristos. Prin participarea la sfintele slujbe din Săptămâna Mare suferim împreuna cu Hristos pentru ca să ne bucurăm împreună cu El prin Înviere.
   Deşi Biserica Ortodoxă insistă pe importanţa şi folosul postului, slujbele rânduite în această perioada sunt pline de speranţă si optimism. Pentru a învia, Iisus Hristos şi-a asumat de bună voie suferinţa şi S-a smerit, fiind scuipat si batjocorit. Prin aceasta, Domnul nostru Iisus Hristos ne descoperă înţelesul şi profunzimea iubirii. Nu există dragoste fără sacrificiu! Iubirea Sa este îndelung răbdătoare. Evanghelia de la Ioan, în capitolul 13, ne spune că Mantuitorul Iisus Hristos, iubind pe ai săi cei din lume, i-a iubit până la sfarşit.

   Nu putem să înţelegem semnificaţia profundă a Învierii Domnului fără să parcurgem împreună cu El Drumul Crucii. Exista două moduri de a serba Paştele: unul exterior, prin care ne bucurăm alături de cei dragi de prinoasele pregătite, altul interior, duhovnicesc, care presupune trăire în Hristos. Trăirea duhovnicească presupune bucuria exterioară, şi nu invers. A reduce sărbătoarea Învierii Domnului strict la biologic, la mâncare şi la băutură înseamnă a limita semnificaţia acestui praznic al praznicelor.
   În cartea sa "Foame şi sete după Dumnezeu", Preafericitul Părinte Patriarh Daniel sintetizează înţelesul şi folosul postului. Intâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române subliniază faptul că în timp ce în diferite ţări unii oameni se îmbolnăvesc de obezitate sau mor prematur din cauza excesului de hrană, în alte ţări mulţi oameni mor prea devreme din cauza sărăciei şi a foamei. În acest sens, postul restabileşte echilibrul într-o societate secularizată şi dezorientată.

   Asumându-ne Crucea, ne împropriem Învierea. De aceea, nu se poate prăznui Învierea Domnului din afara Bisericii. Îmbuibarea, desfrânarea, beţia, nu numai că sunt străine duhului sărbătorilor pascale, dar şi opuse acestora.
   Biserica îşi îndeamnă fiii săi să ţina postul cu smerenie, să se împace cu semenii lor, să participe la sfintele slujbe rânduite pentru această perioadă, să se împărtăşească cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos şi să se bucure, în mod echilibrat, de prinoasele pregătite.
   Semnificaţii şi tradiţii legate de sărbătoarea Paştelui

   Pe lângă aspectul liturgic-sacramental al sărbătorii Învierii Domnului există şi o dimensiune populară, a datinilor străbune, fiecare zonă a ţării noastre având tradiţii populare specifice, a căror varietate reflectă multiplele posibilităţi şi forme de laudă adusă lui Dumnezeu. Unele dintre acestea au fost preluate din Vechiul Testament şi îmbogăţite cu noi sensuri în creştinism; altele, deşi păgâne la origine, s-au încreştinat odată cu cei care s-au convertit.

   Lumânarea

   În noaptea de Înviere, credincioşii care merg la biserică au grijă să vină cu lumânări pentru „a lua lumină". Din candela aflată pe Sfânta Masă, preotul aprinde o lumânare, apoi, ieşind la credincioşi, le adresează chemarea: „Veniţi de primiţi lumina!" Astfel, în noaptea Învierii, toate lumânările aprinse din biserică, pe care creştinii le ţin în mâini pe toată durata slujbei, sunt, de fapt, o singură lumină, Lumina lui Hristos care luminează tuturor. Aceasta este dusă de fiecare la casa sa. Mulţi creştini păstrează restul de lumânare rămasă nearsă din noaptea Învierii şi o aprind în cursul anului în timp de furtună sau în cazul în care au un mare necaz în casă. Se poate folosi şi la primirea Sfintei Împărtăşanii.

   Lumânarea este nelipsită la slujbele bisericeşti. Potrivit rânduielilor liturgice, nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie dacă nu sunt lumânări aprinse. Aceasta înseamnă că lumânarea nu este un simplu obiect de decor, ci îndeplineşte un rol important în viaţa creştină. Înainte de toate, lumânarea aprinsă iradiază lumină, luminează, ceea ce trimite cu gândul la Dumnezeu Însuşi, despre care Sfânta Scriptură ne spune că este Lumina (1 Ioan 1,5).
De asemenea, lumânarea care arde este „vie". Flacăra este într-o continuă mişcare, iar ceara se consumă încet,

încet. Este simbolul jertfei, care presupune ardere pentru Dumnezeu şi pentru semeni, dăruire de sine. Lumânarea ne aminteşte, astfel, că viaţa noastră trebuie să fie o jertfă, că a înainta pe calea mântuirii înseamnă, de fapt, asumarea jertfei.

   În acelaşi timp, semn al jertfei curate pe care omul o aduce lui Dumnezeu, lumânarea însăşi trebuie să fie curată. Se cuvine ca lui Dumnezeu să-I oferim nu atât ceea ce este mai scump, cât ceea ce este mai valoros, de cea mai bună calitate, ca răspuns faţă de bunătăţile pe care El le revarsă permanent asupra noastră. De aceea, ar fi bine ca omul să nu folosească orice fel de lumânare, ci numai pe cea din ceară de albine. Aceasta nu întâmplător, deoarece albina rămâne pururea fecioară, iar ceara produsă de ea reprezintă materia cea mai pură. Este un lucru intuit şi de credincioşi care se străduiesc ca, cel puţin de Paşti, să aibă lumânări din ceară curată.

   Mielul pascal

   Tradiţia moştenită din moşi strămăşi în ţara noastră este ca masa din zilele Paştilor să conţină preparate din carne de miel, încât aproape nu poate fi gândită această sărbătoare separată de mielul sacrificat cu acest prilej.
   Dacă, astăzi, sacrificarea mielului de către creştini nu mai este un act de cult, în timpul Vechiului Testament aceasta reprezenta actul central al Paştelui iudaic. Înaintea trecerii prin Marea Roşie, deci a eliberării din robia egipteană a poporului evreu, Dumnezeu a instituit, prin Moise, sărbătoarea Paştilor. În ziua de 14 nissan (aprilie), fiecare familie iudaică a sacrificat un miel pe care l-a mâncat fript pe foc, cu azimă (pâine nedospită) şi ierburi amare. Cu sângele mielului au fost unse uşile caselor, astfel încât, atunci când moartea a lovit pe cei întâi născuţi ai egiptenilor, copiii evreilor au scăpat cu viaţă. Astfel, pentru poporul evreu, Paştile şi tăierea mielului pascal însemnau amintirea salvării minunate din robia egipteană şi începutul unei vieţi în libertate. Mielul trebuia să fie de un an şi integru, să nu aibă nici o meteahnă.

    De ce a fost ales acest animal şi nu altul? Pentru că mielul, prin chipul lui, exprimă blândeţea şi nevinovăţia. În Noul Testament, Hristos foloseşte deseori, în parabolele Sale, mielul sau oaia pentru a-i desemna pe cei drepţi - în opoziţie cu caprele, chipul celor răi.
   Imaginea mielului este folosită, apoi, de către profeţii Vechiului Testament pentru a-L descrie pe Mesia, pe Mântuitorul Hristos. De exemplu, Isaia, vorbind despre Patima Lui spune: „ca un miel spre junghiere s-a adus..." (Is. 53, 7).

   Hristos este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii" (Ioan 1, 29). Prin Jertfa Sa cea de bunăvoie, a scos pe om din robia păcatului şi a morţii, deschizând din nou calea spre unirea cu Dumnezeu. Având în Iisus Hristos adevărata jertfă, creştinii nu mai sunt nevoiţi să jertfească miei sau alte animale. Tot ceea ce au de făcut este să se străduiască să devină părtaşi Jertfei lui Hristos, păstrată şi descoperită în dumnezeiasca Liturghie.

   Ouăle roşii

   Ouăle roşii nu lipsesc de Paşti de pe masa creştinilor, dar nici din biserică, unde sunt aduse pentru a fi binecuvântate la sfârşitul slujbei de Înviere. În perioada pascală, creştinii ciocnesc ouă roşii, rostind unii către alţii: „Hristos a înviat!", „Adevărat a înviat!"

   Originea colorării ouălor se pierde în negura epocii precreştine, din timpul când anul nou se serba la echinocţiul de primăvară. Ele erau date în dar, ca simbol al echilibrului, creaţiei şi fertilităţii. Obiceiul colorării ouălor s-a transmis creştinilor, fiind păstrat până în zilele noastre.
   Oul roşu simbolizează Învierea Domnului. După cum puiul de găină sparge coaja oului şi iese la viaţă, aşa şi Hristos, sfărâmând porţile iadului, a ieşit din mormânt devenind începătură a învierii oamenilor, garanţia învierii tuturor.

   Tradiţia a păstrat mai multe legende care leagă ouăle roşii de Patimile şi Învierea Domnului. Una dintre ele spune că pietrele cu care l-au bătut evreii pe Hristos, lovindu-se de El, s-au transformat în ouă roşii. Potrivit unei alte legende, după ce a fost răstignit Mântuitorul, cărturarii şi fariseii au făcut un ospăţ de bucurie. În timp ce mâncau, unul dintre ei a spus în batjocură: „când va învia cocoşul acesta pe care îl mâncăm, iar ouăle acestea fierte vor deveni roşii, atunci va învia şi Iisus". Nu a terminat însă bine de rostit aceste cuvinte că ouăle au devenit roşii, iar cocoşul a început să bată din aripi.

   Pasca

   Pasca este un cozonac special care se coace de către gospodinele creştine numai o dată pe an, de Sfintele Paşti. Ea are formă rotundă, amintind de coroana lui Hristos, sau dreptunghiulară, asemănătoare mormântului în care a fost aşezat. La mijloc are imprimată o cruce, iar pe margini este împodobită cu aluat împletit.

   O legendă din Bucovina spune că pasca se face de pe vremea când umbla Iisus cu ucenicii Săi prin lume. Poposind la un gospodar, la plecare, acesta le-a pus de mâncare în traiste. Oprindu-se într-o pădure, apostolii l-au întrebat pe Iisus când va fi Paştile, iar El le-a răspuns că Paştile va fi atunci când vor găsi pâine de grâu în traiste. Cum gospodarul la pusese tocmai pâine de grâu, atunci a fost Paştile.

   Iepuraşul aducător de ouă

   Iepuraşul de Paşti este o inovaţie recentă care tinde să câştige tot mai mult teren chiar şi în spaţiul creştin. Simbolul este unul păgân, legat de Eastre, zeiţa fertilităţii la anglo-saxoni. Întrucât sărbătoarea păgână dedicată zeiţei Eastre avea loc primăvara, după încreştinare, lumea anglo-saxonă a transferat numele acesteia Paştelui creştin, devenind Easter. Simbolul iepuraşului aducător de ouă a fost dus de emigranţii germani America. De aici s-a răspândit apoi în majoritatea ţărilor creştine.

   Astăzi, iepuraşul de Paşti are, mai ales, o trăsătură comercială: este cel în numele căruia se oferă cadouri. Un fel de Moş Crăciun al primăverii. Euforia cadourilor „datorate" iepuraşului de Paşti, lasă pe un plan secundar temelia pe care se zideşte însăşi credinţa creştină: Învierea Domnului. Oamenii ajung să se preocupe de o mulţime de lucruri drăguţe la prima vedere, dar care nu îi şi vindecă de problema esenţială - moartea - pe care, numai uniţi cu Hristos cel Înviat, o pot depăşi.

Duminica Sfantului Ioan Scararul

In Biserica Ortodoxa, duminica a patra din postul Sfintelor Pasti este inchinata Sf. Ioan Scararul. Acest sfant este sarbatorit in fiecare an la data de 30 martie, dar ii este inchinata si duminica a patra din Postul Mare, deoarece in aceasta perioada, in biserica, se citeste din lucrarea 'Scara'. Aceasta duminica urmeaza in mod firesc, prin continutul ei si semnificatia duhovniceasca, duminicii inchinata Sfintei Cruci, si anticipeaza, prin postul si rugaciunea pe care le pune in lumina, cealalta duminica, si anume cea a Cuvioasei Maria Egipteanca'.

Predica la Duminica Sfantului Ioan Scararul

Frati crestini,

In calea noastra cea duhovniceasca a Sfantului si Marelui Post, avem popasuri de intremare sufleteasca si de noi indemnuri sfinte, de a duce la bun sfarsit ceea ce am inceput cu atatea ganduri sfinte. Iata, dupa prima saptamana de post, am sarbatorit in Duminica Ortodoxiei, triumful Bisericii ortodoxe asupra ereticilor care necinsteau sfintele icoane; cata incurajare si pentru noi, de a duce lupta contra acelora ce defaimeaza cele sfinte, si cat curaj ne-a turnat si in sufletul nostru de a infrunta pe dispretuitorii sfantului Post.

In a doua Duminica am sarbatorit pe Sf. Grigore Palama, care s-a inaltat pe culmi de sfintenie si de intelepciune crestineasca. El a infruntat cu deosebit curaj pe eretici, aratand ca Dumnezeu in esenta lui este invizibil, pentru faptura, dar prin luminile care izvorasc ca niste atribute din El, omul poate sa vada nu pe Dumnezeu in sine, ci in manifestarea si operatiile Lui. Asadar Sf. Apostoli au vazut, la Schimbarea la Fata, o lumina necreata, vesnica, pornita din esenta dumnezeiasca. Pentru a ajunge la aceasta fericita vedere a luminii dumnezeiesti, se cere insa viata curata si vesnic ravnitoare catre dragostea de Dumnezeu. Exemplul acestei izbandiri o avem in Sf. Grigore Palama, iar calea ne este usurata prin Sf. si Marele Post.

Si, in sfarsit, in Duminica a III-a, am sarbatorit Sf. Cruce, la picioarele careia am facut popas duhovnicesc, pentru a ne adanci in ganduri sfinte cu privire la jertfa Crucii lui Hristos, si la aceea a renuntarilor ei. Si cu astfel de ganduri, hranite fiind sufletele noastre, am pornit cu nadejdi sporite in drumul jertfelor pe care ni le impune calea Sf. Post, pentru a ajunge astfel sa ne bucuram si de lumina biruintei in care s-a aratat Iisus Hristos, prin suferintele Crucii.

In Duminica de astazi, cea de a patra a Sfantului Post, ni s-a pus spre sarbatorire pe un sfant, om asemenea noua, care insa, luand Crucea lui Hristos, s-a inaltat pe culmi de sfintenie. Sfantul Ioan Scararul, a carui pomenire o facem astazi, s-a inaltat dintr-o treapta pe o alta treapta a virtutilor pana pe inaltimile sfinteniei. Prin toate acestea a trecut, fiind un neintrecut postitor si om al rugaciunii, care il facea sa fie treaz si deci gata de a respinge orice momeala diavoleasca.

Dupa cum vedeti, fratilor, Sfantul Post ne pune inainte o intreaga gama de inaltari duhovnicesti, pana catre culmile celei mai sfinte chemari, de a fi sfinti! In acest timp el ne inalta de pe o treapta a trairilor crestinesti pe o alta si mai inalta si mai bogat manifestata si de o vecinatate cu sfintenia si mai mare, pana cand reuseste sa ne predea vietii celei sfinte, avand drept exemple chipurile minunatilor sfinti care desi oameni ca si noi s-au inaltat la atata sfintenie. Caci, la ce socotiti ca ne-au fost puse atatea figuri ilustre ale Sfintilor, ca Sf. Grigore Palama, Sf. Ioan Scararul, iar Duminica viitoare, Sf. Maria Egipteanca, in aceasta cale a induhovnicirii noastre prin Sfantul si Marele Post, decat de a ne imboldi si sufletele noastre la o viata sfanta, de inalta traire a invataturii lui Hristos. Prin aceste chemari catre sfintenie, pare ca se cere a fi implinite si spusele Sfantului Apostol Pavel, care zice: "Sunteti chemati sa fiti sfinti”.(I Corint. I,2)

Frati crestini

Noi toti crestinii, suntem chemati de a fi sfinti, dupa cum spune Sf. Apostol Pavel, iar Biserica printr-o indelunga scara pedagogica si prin harul pe care-l revarsa de Sus, ne pune inainte posibilitatea de a realiza si de a putea raspunde chemarii care ni se face de a fi sfinti.

Teoretic nimeni nu se indoieste, ca e posibil ca fiecare sa devina sfant, toti suntem de acord in a recunoaste in principiu ca "a fi sfant” nu e ceva strain noua oamenilor si chemarii noastre, insa, cand e vorba sa privim lucrul in chip practic, in realizarea faptica a acestei chemari, de ce n-am spune-o, mai toti cred ca e imposibil sa putem raspunde acestei chemari. Si aceasta mai ales in aceasta epoca a noastra, a fapturilor zgomotoase, cand zgomotul interior ne este acoperit de frac si de masinaria acestui secol.

Noua, acelora care traim viata obisnuita, cand ni se spune despre sfinti si ni se fac indemnuri de a-i urma, ni se pare tare curios. Si socotim ca nu este cu putinta ca sa realizam asa ceva, uitandu-ne la Sfinti si apoi la noi. Ne zicem ca noua, asa cum suntem, ne e imposibil sa ajungem la sfintenia lor. Au fost ei care s-au bucurat de a fi incununati cu sfintenia, dar noi suntem meniti de a fi numai oameni cu toate pacatele si slabiciunile care ne stapanesc.

Socoteala asa este, daca ne facem judecata privind la sfarsitul unui lucru, la culmile de sfintenie la care s-au inaltat si la care au ajuns acesti sfinti bineplacuti lui Dumnezeu. Desigur ca, aceasta privire totalitara a maiestatii unei opere, care este rodul unei indelungate vieti de sfintenie, ne umple de uimire si, in acelasi timp, de o descurajare, ca noi, asa cum ne stim ca suntem, nu putem dobandi aceasta sfintenie. Dar aceasta uimire si neputinta a noastra vine tocmai de acolo ca ne-am atintit privirile la sfarsitul incununarii unor sfortari de a dobandi sfintenia, iar nu la intregul fir pe care l-au depanat ei pentru a ajunge unde sunt. Caci daca ne vom uita la masinariile complicate, de exemplu la un pacific (n.n. – locomotiva), sau mai stiu eu ce masinarie perfectionata, desigur ca ne va umple mirarea de cat de complicate sunt. Insa, ia sa ne ducem cu mintea la fiecare, cum e alcatuit din diferite parti, iar acestea din felurite piese, care la randul lor sunt intocmite din unele piese si mai simple si aceste prea mici piese sunt facute din fier. Si asa vom observa, ca marile masinarii si ele la inceput n-au fost atat de complicate. Si deci sa nu ne prinda prea mult mirarea, privind la dezvoltarea lor de astazi. Asa e si cu viata unui sfant, daca o privesti acolo unde a ajuns, e greu sa o implinesti si tu. Dar gandeste-te ca si el a fost om ca si tine, framantat de patimi si dorinte. Si ceva mai mult, sa te gandesti ca multi sfinti au fost poate mai pacatosi decat tine, mai nevolnici in a face binele si mai iuti in a face raul, insa, acesti oameni asemenea noua, treptat-treptat, s-au curatit de spuza de pacate si s-au inaltat acolo unde sunt. Ei nu s-au ridicat pe aceste inaltimi de sfintenie, fiind rapiti pe aripi de vultur. Nu, ci pas cu pas, treapta cu treapta, au cautat prin sfortari omenesti sa se ridice in imediata apropiere a sfinteniei lui Dumnezeu. E drept ca sfintenia vine si de sus, insa, pentru a veni de la Dumnezeu, se cere si sfortarea omului. Dumnezeu ne cheama sa ne incoroneze ostenelile noastre, dar romane de partea noastra, ca sa-I ascultam chemarea Lui: "Veniti la mine cei osteniti…”

Sfintii au ascultat aceasta chemare, ei s-au avantat si au dobandit ceea ce au dorit, sfintenia. Ia sa incercam sa practicam si noi astazi o virtute, maine alta, vom ajunge ca, treptat-treptat, sa ne impodobim cu toate virtutile crestinesti. Astazi sa ne lasam de minciuna, maine de sudalma, poimaine de furt si asa mai departe, vom ajunge ca pe zi ce mergem sa ne curatim de ceea ce ne ingreuneaza sufletul. Si asa ne vom inalta din treapta in treapta, pana vom ajunge pe culmi de sfintenie. Asa au facut sfintii, ei erau din aceeasi plamada trupeasca si sufleteasca ca si noi. De vom face asa cum au facut si ei, vom vedea ca nu ni se va parea imposibil sa infaptuim si noi ceea ce au facut sfintii. Ba ceva mai mult, vom ajunge sa observam ca nu e prea greu pentru noi sa realizam ceea ce au ajuns sa realizeze altii asemenea noua, nu cu prea mult inaintea noastra.

Noi pe zi ce mergem sa cautam sa ne curatim de toate patimile care intuneca trupul si sufletul nostru, si astfel sa ne bucuram sufleteste, pasind din treapta in treapta, pana vom ajunge pe culmile sfinteniei. Asa au facut sfintii. Asa a facut Sf. Ioan Scararul, care a trait in veacul al VII-lea (? 649). Sf. Ioan Scararul a scris o carte , intitulata "Klimax", care, talmacita pe romaneste, inseamna scara, si de aici i s-a dat numele de Scararul. In aceasta carte, intitulata "Scara a paradisului”, Sf. Ioan trateaza problema vietii spirituale, care duce la sfintenie, la Dumnezeu. Aceasta viata spirituala este comparata cu o scara ce se ridica la cer si care numara treizeci de trepte. Fiecare treapta corespunde unei virtuti ce trebuie sa fie practicata, sau unui pacat de care trebuie sa fugim. Si asa inaltandu-ne treptat, din virtute in virtute, ne inaltam pe scara care ne duce la sfintenie, la rasplatile paradisului, la Dumnezeu. Prin urmare, noi sa nu ne atintim privirile la sfarsitul lucrului, caci atunci ne vom simti coplesiti, ci sa privim la inceputul lui, si sa urmarim exemplul sfintilor de atunci, si asa va asigur ca vom ajunge la sfarsitul incununat.

Frati crestini,

De vom avea aceasta metoda, usor vom ajunge la capat, si aproape pe nesimtite ne vom inalta pe culmile sfinteniei. Mai greu e sa ajungi acum ca sa incepi sa te folosesti de acest chip de vietuire duhovniceasca. E foarte greu in a te hotari sa pornesti pe aceste cai ale sfintilor. Caci a porni sa-ti croiesti o alta viata decat cea obisnuita, a trai pentru Hristos si, deci, prin Hristos, inseamna sa rupi cu mentalitatea lumii acesteia si sa-ti croiesti o noua cale. Grija ta va fi in a-ti zidi viata nu dupa invatatura lumii acesteia, ci dupa a lui Hristos. Prin urmare, trebuie sa rupi cu ceea ce face o lume ce sa zbate in impotmolirile patimilor si sa-ti croiesti o viata in Iisus, asemenea sfintilor si asemenea exemplarelor mai rare ale crestinilor care nazuiesc catre o viata in Hristos. Si ce greu e sa realizezi aceasta! Sa rupi cu moda, care nu e numai la haine, ci si la felul de a-ti trai viata. Caci lumea de astazi isi croieste viata asa cum o vede la vecin si in strada. Ea asculta mai mult de moda lansata de grupurile in promenada, decat de trainicele principii, care fericesc cu adevarat viata.

Dar nu fie, crestinilor, nu va lasati robiti ideilor, obiceiurilor lumii acesteia, ci sa avem curajul in a lua de stapan pe Hristos. Sa urmam exemplul sfintilor in a pasi si noi pe calea lui Hristos. Traiul sa ni-l conformam invataturii Lui. Desigur, ca ne va zice lumea: "te-ai habotnicit, ai devenit un maniac religios"... etc, tu nu te uita, urmeaza inainte pe Hristos, sarguieste-te in a-i servi Lui, sa-L ai pe El singurul Stapan, caci nu poti sluji lui Dumnezeu si lui Mamona.

Si, in sfarsit, fratilor, daca totusi unii nu vor sa dea ascultare invataturii lui Hristos, si continua a trai dupa obiceiul lumii acesteia, vin sa-i intreb: ce vor face cand se vor prezenta inaintea lui Hristos? Cu ce se vor justifica? Vor arata ca au dispretuit sfatul divin si au ascultat glasul lumii? In sfarsit, spune-mi frate, cum te va apara glasul fratelui tau caci si el va fi judecat, si el e pus sub acuzatie?

Iata, prin urmare, fratilor, temeinic motiv in a ne hotari sa urmam lui Hristos. Si atunci El, care ne va fi judecator, tot El ne va justifica, acolo unde El poate totul, iar lumea nimic.

Si daca totusi, sunt suflete care se indoiesc de o judecata viitoare, care nu inseamna ca nu exista daca ei se indoiesc, apoi pe unii ca acestia ii rog ca sa priveasca cu ochii bine deschisi, unde ajung cei ce urmeaza intru totul moda lumii acesteia, si unde se afla inaltati cei ce urmeaza calea sfintilor?

Oare nu care cumva de la lume invatam relele deprinderi: betia, vrajmasia, furtul, omorurile? Si nu de la ea odata cu toate acestea ne molipsim si de patimile care macina vigoarea noastra ca oameni si ca popor?

Pentru a va ilustra printr-un exemplu aceasta, nu am decat sa va amintesc, ce a patit o mama care-si indemna fiul sa mai paraseasca odaia de lucru si sa mai iasa in lume, sa se duca sa se joace si el cu tinerii, sa petreaca, ca "doar nu ai sa te faci calugar”. Biata mama, indemna feciorul sa se supuna si sa asculte de lume! A iesit feciorul, a ascultat sfatul mamei, dar cand se intorcea acasa, dupa mai fiecare petrecere in acele ale lumii, venea beat. Asa azi, asa maine, si fiul mamei, cea iubitoare de lume, a deprins patima betiei, la care s-a adaugat cea a desfraului si altele care au grabit moartea mamei, caci o adusese la atata durere ca-si blestema clipa in care isi indemnase fiul sa asculte de lume!

Fratilor, fiecare da ce are.... noi sa urmam pe sfinti, pe Hristos, pe Dumnezeu, care este izvorul a toata fericirea. Sa ne hotaram sa pornim in a-i urma, chiar din aceasta clipa, si mergand din virtute in virtute ne vom inalta pe scara spiritualitatii noastre, pentru a ajunge pe culmi de sfintenie.

Crestini, iata, alegeti si hotarati-va soarta voastra de aici si din viata viitoare, de la Stapanul pe care il veti alege sa-i urmati: lumea cu mediocritatea ei si ale ei patimi, sau lui Hristos cu fericiri si inaltari adevarate, atat in viata aceasta, cat si in viata care va sa vina. Amin.